Foarte mult se vorbește în mass-media românească în ultimul timp despre Ucraina, în contextul amenințărilor noilor posibile conflicte armate de la granițele sale, însă există un subiect arzător, am spune noi, despre care nu se vorbește deloc, se ignoră într-un mod poate voit, sau poate nevoit, de către unii și alții, și anume despre comunitățile românești din Ucraina.

Un stat artificial, Ucraina, și trebuie să o spunem în numele adevărului, are o istorie a dramei umane și mai cu seamă a dramei românești, a abandonului său tragic. Este, poate, o țară, un teritoriu la sud de Federația Rusă căreia se vrea a i se pune batista pe țambal, prin care denotă multe ascunzișuri prin hățișurile geopolitice încă de pe vremea țarilor, și anume secolele XVI, XVII, mult manipulați de către serviciile lor secrete întru realizarea unei ordini mondiale ce avea să se contureze ceva mai târziu după multe întâlniri internaționale din culise.

Din păcate, această minoritate românească din Ucraina este lăsată de izbeliște și, ne temem, că are iz de consens politic. Anul trecut nu s-au mai dat nici măcar amărâtele de burse pentru copiii români care mergeau în clasa I sau începeau școala în limba română, nu se mai vorbește nimic despre acest subiect, iar comunitatea românească de acolo, prin reprezentanții săi, trimit disperate memorandumuri, scrisori, interpelări, fără foarte mult succes. Riscul major este ca această minoritate, într-o generație sau două, ar putea să dispară, pentru că condițiile pe care le are în acest moment, ca urmare a legii învățământului adoptată de Ucraina, sunt aproape draconice.

Legea limbii de stat în Ucraina a fost elaborată încă pe vremea lui Petro Poroșenko și prevede că „singura limbă oficială este limba ucraineană” și restricţionează, implicit, dreptul românilor din Ucraina de a învăţa în limba maternă și a fost „adoptată contrar recomandărilor Comisiei de la Veneția și contrar rezultatelor obținute în cadrul puținelor consultații cu comunitatea românească, care, la toate întâlnirile, a solicitat asigurarea drepturilor constituționale la educație în limba maternă”, spun membrii Consiliului Național al Românilor din Ucraina, citat de Agenția BucPress din Cernăuți.

Dar principala problemă a fost în momentul în care a avut loc Revoluția Portocalie din Ucraina, din 2004-2005, unde România a fost pusă între paranteze.

S-a mers pe ideea susținută de SUA că întărirea identității naționale ucrainene este un baraj împotriva Federației Ruse și atunci i s-a acceptat Kievului, mult, un exces naționalist în numele unei atitudini de respingere a Federației Ruse. Una dintre victimele colaterale a acestei viziuni geopolitice a fost minoritatea românească din Ucraina, care s-a aflat în situația românilor ardeleni, care mergeau cu împăratul de la Viena împotriva ungurilor. De multe ori, minoritatea românească din Ucraina a făcut comparație cu statutul ei în vremea regimurilor proeuropene, pro NATO din Ucraina, cu situația lor din timpul RSS-ului sau din timpul unor regimuri din Ucraina care nu erau antiruse. Naționalismul ucrainean evident că a afectat și minoritatea românească. Despre acest lucru nu se vorbește deloc la București.

În altă ordine de idei mai atragem atenția cu privire la rețetele rusificării sau drama românilor de La Margine, sau U-Craina, așa cum a fost numită în limba rusă, stat, așa cum am spus, creat artificial de către serviciile secrete țariste. Anexarea pe etape teritoriilor din vechea Țară a Moldovei a fost realizată în anii 1740 (de la Bug la Nipru), 1795 (de la Nipru la Nistru) și 1812 (de la Nistru la Prut, prin planul Prozorovski, astfel numit după numele mareșalului Alexandr Prozorovski, care l-a elaborat şi care prevedea împărţirea Moldovei şi Munteniei în câte două regiuni, „Basarabia” şi „Moldova”, respectiv Muntenia şi Oltenia şi ocuparea şi transformarea lor pe rând, în gubernii). Acestea toate au făcut parte din amplul plan al deznaționalizării prin rusificare care a durat câteva sute de ani aruncând praf în ochii imprudenților și celor creduli care considerau că această rețetă este calea lor spre independență. Cu toate că erau populații majoritar vorbitoare de limbă română, deci români, dar și volohi, sau valahi, români vechi, himera rusească le-a adus și perpetuat tragedia de lungă durată care, iată, și astăzi este extrem de prezentă ținând într-un con de umbră comunitățile noastre românești din Ucraina. Dar până când?

Apoi, în lunile mai-iunie 1941 au început deportările în masă ale locuitorilor din Ţinutul Herţa. Au fost deportate 458 de familii… Directiva Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al URSS prevedea aplicarea măsurilor necesare în direcţia „curăţirii Republicii Ucrainene de elementul antisovietic”. Conform indicaţiilor de la Moscova, lucrătorii organelor represive din regiunea Cernăuţi au urgentat procesul de acumulare a informaţiilor referitoare la băştinaşii meleagurilor voievodale. S-a constatat dinnou, la fel ca pe vremea Ohranei țariste, că majoritatea erau vorbitori de limbă română.

Pe de altă parte, revenind în timpurile noastre, cu toate că Ministerul Afacerilor Externe a comunicat în Centrul de Presă de pe site-ul său oficial, un sprijin în valoare de 150.000 de euro acordat de România în beneficiul Ucrainei prin Oficiul pentru Coordonarea Afacerilor Umanitare al ONU, și cu toate că președintele actual Klaus Iohannis a acordat un spațiu amplu într-o convorbire telefonică recentă cu omologul său, Volodimir Zelenski, problemelor legate de drepturile persoanelor aparținând minorității române din Ucraina, în continuare situația se complică și mai mult, autoritățile de la București reacționând jenant cu privire la criza care este deja la porțile noastre estice, adică în Ucraina și Transnistria, reiterând, prin Vasile Dîncu, faptul că „nu se pune problema unei intervenții militare a NATO în Ucraina”, ridicând-o la rang de banalitate.

Mai mult de atât, președintele Iohannis mai spune că România se pregătește pentru ce e mai rău, vorbind despre „’măsuri importante’ care vor fi luate, inclusiv modificarea în regim de urgenţă a proiectelor referitoare la securitatea naţională, proiecte care trenează de ani de zile, fiindcă serviciile secrete insistă pentru variante excesive de control.” „Convorbirea a prilejuit un schimb de opinii pe marginea situației îngrijorătoare din regiune, dar și în ceea ce privește stadiul și perspectivele relației bilaterale dintre România și Ucraina”, dar și că își oferă sprijinul pentru suveranitatea Ucrainei și integritatea sa teritorială, cât și pentru „aspirațiile sale europene și euroatlantice”, afirmă Administrația Prezidențială. La adăpostul acestor amenințări s-a trecut rapid de parlament controversatul proiect care prevede accesul autorităților la comunicațiile criptate de pe aplicațiile de mesagerie, dar şi modificarea Legii securităţii naţionale în mai multe puncte, inclusiv pentru lărgirea interceptărilor, care să redevină mijloace de probă în procesele penale. Eventualitatea războiului încurajează, deci, statul să-şi extindă controlul asupra cetăţenilor în regim de urgenţă.

Ceea ce înseamnă, spus în clar, că regimul românesc actual se pregătește să se folosească de criza ucraineană spre a amplifica măsurile de cenzurare și de îngrădire adrepturilor și libertăților românilor, poate și de a extrage din ea pretexte menite să „explice” inflația, scumpirile și, în genere, degradarea economico-financiară confruntând poporul. Iar toate acestea vin de la un președinte în care, firește, dat fiind bilanțul său absolut dezastruos din 2021, doar o minoritate mai are încredere.

Toată această șaradă trebuie să se încheie, ca să nu intrăm într-un conflict deschis și direct cu Federația Rusă, cu toate că anumite voci din zona suveranist-unionistă și conservatoare de la noi spun că șansa României este înțelepciunea Rusească.

Am consemnat,

Al vostru devotat Patrick Matiș