Constantin 7 Giurginca – Arhivele Transcendente – Dealul Istrița – centrul cultic Hyperboreic

Dealul Istrița a fost un munte sacru, sfânt, unul dintre Kogaioanele marilor noștri Pontifi, care s-au închinat divinităților primordiale: Soarele, Cerul (Uranus) și Pământul (Ghea, Gaia – Marea Zeiță Mamă a Pământului). Pelasgo-hyperboreii și urmașii lor, traco-GETO-dacii, le-au consacrat-o acestor Puteri primordiale: munți, poiene, ape, care reliefau și conturau o geografie sacră, un relief și un orizont uman ce se călăuzea și se dirija după legile devenirii cosmice, orizontul uman, geografia terestră, nefiind decât oglinda, reflectarea geografiei sacre, celeste.

Dominând ca o cetate linia de comunicație între Moldova și Muntenia, legendara Istrița a fost intens locuită, amenajată și fortificată, încă din cele mai vechi timpuri. Cine stăpânea Istrița controla o vastă zonă de legătură între răsăritul și sud-estul continentului. Cărturarul Basil Iorgulescu o cerceta pe la 1890, pe când își definitiva Dicționarul său geografic și istoric, și constata uimit că zărește cu „ochiul armat” (cu binoclul n.a.) Dunărea și Balcanii.

Dealul Istrița a fost cercetat îndeaproape de cărturari, istorici, arheologi, scriitori, începând din secolul al XIX-lea. Între primele mărturii despre vestigiile muntelui Istrița se află cele pe care ni le oferă cărturarul sas Neigebaur în cartea sa „Dacien: Aus den Uberresten des klassichen Alterhums” (Dacia: Despre vestigiile clasice preistorice), publicată în 1851 la Brașov. Zona a fost cercetată și de marele cărturar Alexandru Odobescu, care a făcut numeroase investigații în teren, nu numai în Castrul de la Pietroasele, ci și în partea sud-vestică și nord-vestică a masivului. Autorul „Daciei preistorice”, Nicolae Densușianu a cercetat la fața locului vestigiile de pe platoul Istriței, în jurul anilor 1890-1900; a fost urmat de cercetările în teren ale profesorului B. Iorgulescu, în jurul anilor 1890-1892. Investigațiile acestora au fost continuate de arheologii Florentina Preda, Gh. Diaconu și profesorul M. Constantinescu, acesta din urmă fiind născut și crescut la poalele Istriței, în Breaza de Buzău.

Între rapsozii mirificei Istrițe, un mare poet contemporan, și unul dintre cei mai de seamă barzi ai eposului Istriței, este, în același timp și un eminent dacolog, poetul Ion Gheorghe, cu eposul „Cultul Zburătorului”.

O străduință meritorie au depus soții Marcela și Iulian Marin, pentru cunoașterea Dealului Istrița, în izbutitele lor cărți: „La poalele Istriței” și „Monografia comunei Breaza”, cărți de referință pentru cercetătorul de azi și de mâine a tainelor Istriței.

Merită citită descrierea Istriței făcută de cărturarul Alexandru Odobescu în monumentala sa lucrare „Tezaurul de la Pietroasa”:

„Pe laturile Istriței bolovanii de piatră văroasă ies la iveală, pe ici și pe colea, printre tulpini și arbori seculari, iar culmea lui de calcar, acoperită cu păduri stufoase, se osebește ca vârful cel mai înalt, din acea lungă șiră de dealuri cu vii, care în Coastele Carpaților se destinde, paralel cu Dunărea, de-a lungul câmpiei românești, și vine tocmai aproape de acolo, de se sucește deodată spre nord, către vechiul hotar al Moldovei. În dos, muntele se lasă repede în valea Nișcovului, în față, povârnișul său, mai oblu spre miazăzi, desparte podgoriile Tohanilor de ale Săratei, luând forma unui măreț amfiteatru, pe care-l străbate pârâul Orgoaia și sub care se întinde o măgură lată, ce poartă pe dânsa satele Pietroasa, Bădenii și Greceanca: două pripoare sau colți de munte, care înaintează până deasupra satelor, cercuiesc, la apus și la răsărit, amfiteatrul. Pe priporul dinspre răsărit, care pe la jumătatea suișului, lucrau în primăvara anului 1873 Ion Lemnarul și Stan Avram și ei arătară în urmă că ar fi găsit comoara într-o adâncitură a muntelui, dedesubtul poienei ce-i zic Via ardelenilor”. (este vorba de fascinantul Tezaur de la Pietroasa – n.a.).

Doctor J.F. Neigebaur, consul pentru Moldova și Valachia, membru al Academiei Regale de Științe de la Erfurt, membru al Institului arheologic de la Roma și a altor Academii europene, în cartea amintită mai sus, publica și un capitol referitor la Istrița și la vestigiile pe care cărturarul sas le-a văzut la fața locului în 1851. Observațiile sale sunt ele însele un adevărat tezaur:

„Pietroasa, sat în județul Buzău, între București și Focșani, în Valahia, sub muntele Pietrosul, care este numit și Istrița. Aici se vede un val de formă patrulateră cu o lungime de 715 picioare fiecare latură. Pe vârful celui mai înalt munte, de deasupra satului, se găsește un val în formă de cerc cu diamentrul de 20 picioare numit «Șura de aur». La șanțul din interior se găsește un pavaj de piatră și în împrejurimi mai multe gropi și temelii de zid, de clădiri, dispuse în șiruri, cioburi de sticlă și plăci de marmură subțiri. Un izvor învecinat este numit Izvorul (Fântâna – n.a.) Vulturului. Aici (în Dealul Istrița – n.a.) au fost găsite în anul 1838 obiectele valoroase de aur, care se află în Muzeul din București, obiecte care la început au fost vândute țiganilor drept obiecte din cupru. După ce a fost sfărâmată o mare tipsie (patera – n.a.), această comoară a fost salvată de la distrugere, iar valoarea ei a fost estimată la 8.000 de ducați”.

Cartea are anexată și o hartă a Daciei Traiane. (Traducerea textului a fost făcută de cunoscutul filolog germanist, Dănilă Simion). Pentru cei care doresc să facă echivalențele necesare, două picioare sunt un stânjen, iar Densușianu dă un stânjen = 1,89 metri.

Cercetând zona Istriței, Nicolae Densușianu ajunge și el la concluzia că vestigiile de pe coama dealului Istrița sunt ruinele unui vechi templu care servea la nevoie și de fortăreață. Tot el a remarcat, printre primii, și resturile unei alte construcții preistorice, sub poalele muntelui Istrița, în satul Pietroasa de azi, despre care cunoscutul arheolog Fr. Bock spune că zidurile puternicei fortificații de la Pietroasa avea o grosime ciclopică și că laturile acelei cetățui erau apărate de patru turnuri uriașe. Pe la anul 1866 însă aceste turnuri erau punctate prin enorme movile de ruine. Din mulțimea ruinelor de fortificații de diferite sisteme, și din resturile siturilor de acolo putem reconstitui două epoci diferite de civilizație: una preistorică și alta corespunzând timpurilor romane, care au ridicat fortificația de la Pietroasele pe temeliile zidurilor ciclopice anteromane.

Și N. Densușianu, și B. Iorgulescu, în Dicționarul geografic și istoric al județului Buzău, remarcă mulțimea de ruine și vestigii preistorice și antice din județul Buzău, mai toate fiind înregistrate, după cum spune memoria localnicilor, din vremea tătarilor celor mai mari, sau a Uriașilor. Încă Neigebaur remarcase existența unui sanctuar, înconjurat de un val circular cu diametrul de circa 7 metri, cu enigmaticul nume „Șura de Aur”, sanctuar ce era ocrotit de un patrulater fortificat, lung de 715 picioare fiecare latură, zid ce și astăzi se poate vedea pe latura nordică a platoului, grămezi imense de piatră căzute din zidurile fortificației. Platoul sacru al Istriței este înconjurat, în toate vecinătățile sale, de vestigii megalitice și este botezat cu toponime ce conservă, în memoria arhaică tradițională, ritualuri, credințe, obiceiuri, legende, ce urcă din timpurile creatorilor civilizației din epocile paleoliticului și neoliticului ale istoriei umane și în spațiul carpato-danubian.

A consemnat pentru dumneavoastră Constantin 7 Giurginca, „Arhivele Transcendente – O peregrinare prin geografia sacră a pământului românesc”, Editura Universității „Titu Maiorescu”, București 2020.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!