Constantin 7 Giurginca – Arhivele Transcendente – Piatra Ghiocii și fabuloasa Piatra Olii sau Piatra „La Oale”

Pe pârâul Pârscovelului din satul Ruginoasa, județul Buzău, se înalță o frumoasă culme care, privită dinspre nord, pare o uriașă piramidă înclinată, un uriaș de piatră bine împovărat și care, privit din lateral, ne arată vederii un ghioc, adică un uriaș craniu, o tigvă. Oamenii nu i-au spus întâmplător Culmea Ghiocii căreia, prin contagiune fonică, i s-a spus Culmea Ghiocei, deși semantic locul nu are nimic cu grațioșii ghiocei; poate pin, brad, stejar, ar fi fost mai îndreptățit în acel loc, decât ghiocelul. În clinurile ghiocului, sunt lucrate două polițe etajate. Pe podeaua fiecărei polițe este o scriere hieroglifică, al cărei cod nu a fost găsit. Ceea ce se vede la Policiori este o grafie mai mult geometrică: linii, grupe de linii, intersecții de linii, aș putea spune o scriere tehnică ce te duce cu gândul la „limbajul” calculatoarelor. Este aceeași scriere ca la Piatra Scrisă din culmea Broscaru-Colți, ori la Piatra de la Cotârgași din Obcinele Moldovei. Așezarea semnelor pare fără nici o noimă, o învălmășeală de linii în care te rătăcești ca într-un labirint.

„Scrierea” este însăilată pe vremea divinilor pelasgi. Posibil să fi fost moștenită de aceștia de la legendarii atlanți: Uranus, Saturn, Atlas, Prometeu, Poseidon, Zeus, Atena, Apollo și Artemis, Hestia, Hermes, Ares, Dionissos. Atunci când vom vorbi serios despre Marele Imperiu Pelasg și despre civilizația acestora, nu ignorând acele epoci prehomerice, atunci vom privi spre strălucitorii atlanți cu alți ochi decât pespectiva actualelor dicționare mitologice (mai ales versiunea greacă despre acești titani-atlanți). Vom avea și accesul la decriptarea acestei „scrieri” atlanto-pelasgă.

Coborând de la Culmea Ghiocii, cu un puternic sentiment de neputință, nici nu ghicești în ce tărâm uluitor vei intra și că vei trăi o altă stare a ființei tale: cea de perplexitate. Luând-o în sus, pe apa Pârscovelului, vei avea în dreapta Culmea Pietrii, cu o sârbă îndrăcită a bolovanilor și pietrelor, o halucinantă horă a unor Iele de Piatră, o încremenire temporară de după un înfricoșător balans, ori de după un înspăimântător joc de biliard cosmic, încremenit. Sus este Culmea Pietrei, cu bolovani care nu fac ascultare nici unei rânduieli, iar în această hohotire de piatră, o neașteptată despicătură, o ușă. Ușa Pietrei, lăcaș de forma unei uși, săpat în culme, deasupra satului Ruginoasa, în partea de nord.

Diana Gavrilă, care mi-a fost ghid atunci, un adevărat specialist în luanologie (Țara Luanei), îmi spunea că Ușa Pietrei este una din intrările în Țara Luanei, și că încă două ar fi în zona așezărilor rupestre de la Aluniș – Nucu. Intrarea, Ușa Peșterii este încă un uimitor artefact în Zona Rupestrelor, în perfecțiunea ei geometrică nu poate fi o lucrare a forțelor naturii. Legendele din zonă spun că unii temerari care au încercat să treacă prin ușă într-un Dincolo necunoscut, nu au mai ieșit. Locul este unul cu o mare încărcătură infoenergetică. Arealul megaliților din Culmea Pietrei arată ca un loc care a suferit mișcări tectonice grozave care au dislocat stâncile ăn care au rămas niște găuri, care nu ne explică nimic, dislocări parcă făcute de un laser gigantic.

Sus, aproape de culme, au rămas, ca pe un tavan al unei peșteri prăbușite, niște dungi lucrate în ocru, acel ocru pe care-l regăsim și în alte vestigii rupestre din peșteri, din grote, ori pe pereții unor stânci. Ce caută acel ocru acolo, sus, pe rămășițe de tavan? Să fie urma unei fresce, ori a unor simboluri rupestre din timpurile de început ale paleoliticului, urme care au rămas pe un plafon de stâncă și care nu s-a pulverizat, topit, ori răsturnat?

Jos, pe poalele Culmii, spre apa Pârscovelului și drumul spre Goidești, la locul numit azi „Între Chietre”, se află o altfel de Piatră, decât Piatra cu Semnele de la Nucu, este uimitoarea Chiatra Olii sau Piatra cu Oale, loc în care apa a făcut niște căldări, „oale”, pe o rocă ce pare a fi fost dezintegrată în urma unui violent șoc termic, produs de o tulumbă de foc aruncată asupra muntelui. Este o mare diferență între roca de sus a Pietrei și partea de jos, sub aspectul culorii, partea de jos fiind albicioasă, părând acoperită cu un praf alb calcinat și pietrificat. În această zonă a Chietrii Olii au rămas amprentate în rocă niște urme de călcătură, care apoi s-au solidificat.

Suntem într-o zonă unde misterioasa Ceață Albastră, rătăcește pașii călătorilor, unde în anume locuri cu nebănuite puteri energetice dispar oameni, sau sunt teleportați, unde ridicăm din umeri neputincioși în fața unor vestigii megalitice și a inscripțiilor de pe ele, unde oamenii vorbesc despre așezări și tuneluri subpământene, unde poți vedea un loc, care nu pare deloc a fi creat de natură, unde… te întrebi, oare este condamnabil să privești și să asculți altfel?!

„Ziarul de Buzău” din zilele de 15-16 iunie 1994 a publicat un reportaj a tinerei ziariste Mona Tudor, cu titlul „Un O.Z.N. a survolat muntele!”. Am citit cu atenție reportajul de atunci și am stat de vorba personal cu reportera, Mona Tudor fiind soția unui distins elev de-al meu, cantemirist. Voi sintetiza cuprinsul reportajului. În noaptea de 1 iunie 1994 spre orele 23.45, sătenii din Ruginoasa de Buzău erau pe ulițele satului, pentru că înainte cu o zi se declanșase un puternic incendiu în pădurea din Piscul Vâlcelelor, pe care autoritățile nu-l puteau stinge. Deodată au simțit că în afara vântului se mai suprapune un curent. Imediat, din vest, a trecut pe deasupra oamenilor o flacără de foc, ce părea un buzdugan cu coada ascuțită la capăt. Avea culoarea roșie aprinsă, iar coada de un roșu gălbui, după mărturisirile martorilor. Lumina lui albă, foarte puternică, aproape că i-a orbit pe oameni. Dacă priveam lângă noi, spun martorii, nu ne vedeam unul pe celălalt, atât de tare ne orbea lumina proiectată spre noi. Numai în sus vedeam „buzduganul”. În jos nu mai zăream nimic. Când a trecut, în urma obiectului părea că s-a deschis cerul, spun martorii. Bătrânul Eftimie Bâsceanu (80 de ani în 1994) relata reporterei: „Vineri noapte am văzut o luminiță mare, cu coadă. Nu puteai să te uiți într-acolo, pentru că te dureau ochii. Culoarea era de foc aprins. Când eram mai tânăr, am văzut, așa cum spuneau bătrânii, un zmeu. Asta se întâmpla după război. Era o flacără de foc ce mergea la vale”. Din același sat, Dumitru Manta, 56 ani (în 1994) din Ruginoasa, dă o declarație care o completează pe a bătrânului Eftimie Bâsceanu și voi cita din mărturia lui: „În anul 1955, aveam 17 ani pe atunci, mă deplasam pe la trei dimineața, la o odaie (colibă – n.a.) la boi. Fusesem la bal și nu mă mai culcasem. După ce-am ieșit dintr-un plai, m-am oprit un pic să mă odihnesc. Privind pe cer, am văzut venind pe deasupra munților o flacără de foc. Fiind copil, m-am temut. M-am ridicat și am luat-o ușurel la vale. Atunci, ca și cum m-ar fi izbit, focul acela s-a luat după mine. Când m-am apropiat de sat, s-a oprit și a plecat dincolo de deal. Părea că este un sul cu coada de culoarea lunii, galben-portocaliu. Seara am povestit părinților mei. Băiete, a zis tata: ăla a fost un zmeu!”. Am readus în memorie evenimentul, pentru că în Colchida Carpatică din Țara Luanei, sunt vestigii și locuri care mărturisesc despre existența unei fabuloase civilizații preistorice (eu continui s-o numesc pelasgo-hyperboree) în spațiul carpato-danubian, un spațiu în continuare vizitat de vecinii noștri, din afara Terrei.

A consemnat pentru dumneavoastră Constantin 7 Giurginca, „Arhivele Transcendente – O peregrinare prin geografia sacră a pământului românesc”, Editura Universității „Titu Maiorescu”, București 2020.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!