Constantin 7 Giurginca – Arhivele Transcendente – Toponimul Buda

În comuna Buda de pe versantul nordic al Istriței (județul Buzău), se văd ruinele unui mare palat fortificat, iar la poarta Cetății este un stejar colosal, bine conservat, cu diametrul de circa 5 metri. Este legendara Cetate a Doamnei Neaga, numită și „La Zidul Doamnei”, ori mai simplu, cum i se spune astăzi „La Zid”.

Tradiția spune că sub ruinele palatului ar fi bolți (tunele), în care sunt ascunse bogățiile Doamnei Neaga. Marele istoric al preistoriei Daciei, Nicolae Densușianu, plecând din Cislău spre Buda (de Cislău) și văzând ruinele și vestigiile Cetății de la Buda își închipuie că reface drumul argonauților lui Iason în căutarea lânii de aur, ascunsă undeva în Câmpul lui Marte, într-o tainică pădure de stejari, unde pe un asemenea stejar se afla pusă enigmatica „lână de aur”. Densușianu crede că Iason a ajuns în acel loc, la Buda de Cislău, la curtea reginei Nephele, care adăpostea, în acea pădure, neprețuitul dar făcut ei de către Zeul Marte (Ares la traco-geto-daci). Densușianu citise că la poarta Cetății, pe care-o vizitase temerarul Iason, se aflau stejari falnici. Or, el vede în mijlocul plaiului, unde erau zidurile cetății, un stejar uriaș, cel pe care îl descrie și B. Iorgulescu în Dicționarul său, care-i dă dimensiunea de 5 metri în diametru, stejar pe care l-a fotografiat și i-a dat imaginea în cartea sa, Nicolae Densușianu. Desigur, din sămânța acelor stejari, ieșise și acest martor ivit din pădurea miraculoasă a Câmpului lui Marte din Țara reginei Neaga (Nephele).

Toponimul Buda, cu Cetatea ridicată pe un promontoriu, poate să nască diferite comentarii din partea filologilor, întrucât dicționarele nu dau un răspuns întrebărilor puse asupra originii rădăcinii bud- și but-, adică nici Dicționarul Academiei, îngrijit de Sextil Pușcariu, nici Dicționarul limbii române modern. Acestea sar ori omit să ne spună ceva despre originea celor două rădăcini lingvistice: bud- și but-, în schimb stabilesc etimologii pentru derivatele formate de la acești radicali (rădăcini). Astfel, aflăm că termenul budă, cu sensul regional de colibă, cocioabă, magherniță, odaie la pădure, baracă, ar proveni din rusescul și polonezul buda (după lingvistul Cihac și toată orientarea Cihac în lingvistica românească), iar după un cunoscut lingvist, M. Vasmer, formele slave provin din germana medie de sus: buode, care se pronunță în noua germană de sus buda cu înțelesul: colibă. Mai aflăm că termenul: budăi-buduie, budaie, budașcă, budurău ar proveni ca derivate nu din românescul bud- ci din maghiarul bödöny, împroprietărire a cuvântului românesc, după sorții aruncați de lingvistul Cihac în vocabularul limbii române, pentru că maghiarul bödöny înseamnă butoi, dar în limba română avem noțiunea de budăi, budaie, buduie, budașcă, budurău, cu înțelesul de putinei, trunchi scobit, prin extensiune fântână puțin adâncă, precum în varianta budui. Aceeași origine i se dă și cuvântului „buduroi” care popular înseamnă vas de lemn în care se păstrează diferite produse; sau înseamnă un stup de albine într-o scorbură, un știubei. Numai că acestea sunt derivate românești de la radicalul bud, despre a căror origine dicționarele nu pomenesc nimic: cum se face că la unele derivate din radicalul bud le găsim origini străine și asupra altora lingviștii nu găsesc un răspuns?

Un cuvânt românesc derivat de la radicalul bud- este budădău, care înseamnă păcurar, fecior blestemat, bătut de stele (în Năsăud), termen aparținând magiei populare, care este al nimănui după dicționarele noastre. La fel, termenul budihace, cu înțelesul românesc de monstru, matahală, momâie, buduhală, este al nimănui, nu provine din nici o limbă. Ar putea fi autohton? Da, dar atunci rostim cuvintele românești în izvoarele etnogenezei neamului și limbii române, redându-le hrisovul lor de proprietar în graiul neamului daco-român. Așadar, sunt autohtone. Cuvântul búdur, femininul búdura, cu sensul de stâncă mare cu vegetație neregulată, loc aspru, denumește în toponimia românească asemenea reliefuri identificate ca Búdure, Búdura. Cuvântul le scapă lingviștilor și nu aflăm nimic despre originea cuvântului búdură, la fel ca și în cazul cuvântului „budură” cu sensul de locuința necuratului, pustiu nelocuit de oameni, sens care a născut și expresia: „du-te-n budura”, adică în pustiu. Călătoria aceasta în jurul unui cuvânt polisemantic, cu numeroase derivate din radicalul bud își are rostul ei, întrucât acest radical, atribuit, de către unii lingviști, limbilor vecine, vine din substratul traco-dac. Radicalul daco-român a născut și o bogată onomastică românească (Budeani, Budescu, Budura, Budișteanu, Budică, Budulan, Buda, Bud etc.) alături de numeroase toponime, Búdura și Buda, Budeni, Budești, Budeasca etc.

În spațiul carpatic sunt numeroase toponime Buda; două Buda în Suceava și două în Moldova, o Buda în Vrancea, o Buda la Cislău, o Buda la Oltenița (lângă Dunăre), o Buda în Prahova, o Buda în Maramureș, o comună Budacu în Bistrița etc.

Însă există și o Buda în Panonicum geto-dac, o așezare cu nume geto-dac încă de pe vremea lui Burebista, nume pe care migratorii altaici așezați în Panonicum l-au păstrat: așezarea despărțită de Dunăre în două a rămas cu numele de Buda în partea mai înaltă a așezării (unde se înalță munticelul Ghelert), iar cea de dincolo de Dunăre a primit numele Pesta, ceea ce astăzi este Budapesta.

Panonicum geto-dac păstrează și un alt toponim revelatoriu: Târgul (Orașul) Bacilor, amintind de o veche ierarhie pastorală carpato-dunăreană; ca și Buda din Panonicum, vorbesc de o țară locuită, Panonicum, de neamurile geto-dace, ajunsă o mare putere militară în Europa sub conducerea legendarilor regi: Burebista și Decebal.

Dintre toate sensurile polisemantice ale radicalului Bud, verbul a budi cu sensul a ascunde (regional) a dat apelativul Buda, cu sensul de un loc ascuns, așezat pe un budur, stâncă mare, izolată, un sens mai puțin cunoscut în toponimia românească.

A consemnat pentru dumneavoastră Constantin 7 Giurginca, „Arhivele Transcendente – O peregrinare prin geografia sacră a pământului românesc”, Editura Universității „Titu Maiorescu”, București 2020.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!