Corvin Lupu – Spionajul românesc – trecut și prezent (II)

Tudor Urse: În prima parte a discuției noastre, v-ați referit la momente din trecutul spionajului românesc, la activitatea din perioada interbelică a lui Emil Bodnăraș, ca agent al SSI și apoi al NKVD, iar ulterior, devenit înalt demnitar de stat, la cea de patriot al României. Astăzi o mare parte a opiniei publice, mai ales tineretul, nici n-a auzit de Bodnăraș, iar cei care mai știu ceva îl asimilează unui comunist, unui om rău, eventual unui torționar.

Corvin Lupu: Da, așa este. Adevărul istoric, mai ales adevărul despre România profundă, circulă foarte greu în România euro-atlantică. Astăzi istoria este întoarsă cu susul în jos. Marii eroi ai neamului, cei care au luptat pentru drepturile poporului român, cu deosebire pentru drepturile etniei române, cea pentru care s-a creat statul național român, ca și leagăn de dezvoltare a românilor, sunt batjocoriți, demonizați prin clișee false, prin învinuiri mincinoase, uneori imaginare și împotriva lor se dau legi. Stăpânii străini ai românilor se luptă și cu stafiile eroilor națiunii române. N-am să-i mai nominalizez. Despre unii nici nu este voie să scrii… Nu vreau să vă treziți cu amenzi din cauza adevărurilor pe care eu sunt dispus să le pronunț apăsat, dar știu că vă fac rău dumneavoastră și revistei „România Culturală”.

Revenind la Emil Bodnăraș și activitatea lui de spion, căci noi ne-am propus să vorbim despre spionajul românesc, vreau să vă spun că după absolvirea școlii de spionaj, sabotaj și luptă partizană de la Astrahan, sovieticii l-au trimis în misiune de spionaj în România, iar autoritățile române l-au capturat. A fost condamnat la 10 de ani de închisoare, dar instanța de recurs i-a redus condamnarea la 5 ani… Și pe vremea aceea, Serviciul Secret de Informații făcea binom cu magistrații! În închisorile pe unde a trecut, bineînțeles închis împreună cu comuniștii, Bodnăraș s-a împrietenit cu Gheorghe Gheorghiu-Dej și a rămas fidel acestuia până la sfârșitul zilelor acestuia. Dar Bodnăraș era protejat din umbră de SSI, de inspectorul Florin Becescu.

Bodnăraș nu avea cum să fie în conștiința sa bolșevic internaționalist proletar. Mama lui nemțoaică era În perioada în care oficial era condamnat, Emil Bodnăraș a ieșit din închisoare și a circulat nestingherit prin țară, sub pseudonimul de „inginerul Ceaușu”. La un moment dat, la nivelul conducerii României s-a vorbit despre perspectiva ca cetățenii români care desfășurau activități comuniste să fie omorâți. Florin Becescu a acționat de așa natură încât lui Bodnăraș i s-a retras cetățenia română, iar prin intermediul unei cereri adresată Uniunii Sovietice, a primit cetățenia URSS. Întrucât armata sovietică se apropia de fruntariile României și înfrângerea noastră în război era iminentă, cetățenii sovietici au ajuns să fie menajați de autoritățile române. În primăvara anului 1944, după marele bombardament asupra Bucureștiului, făcut de americani și de britanici la cererea lui Iuliu Maniu și a regelui Mihai, care sperau să folosească bombardamentele Aliaților pentru a ieși din războiul alături de Germania, toți cetățenii sovietici, americani și britanici au fost internați în lagăre. Bodnăraș a fost trimis în Lagărul de la Târgu Jiu. Ajutați să ajungă împreună în infirmeria lagărului, Dej și Bodnăraș au pus la punct planul de înlăturare a conducerii evreiești a Partidului Comunist din România, în frunte cu Ștefan Foriș, de promovare a unei conduceri provizorii românești, care să facă tranziția către preluarea conducerii partidului de către Gheorghe Gheorghiu-Dej, când acesta va fi liber. De asemenea, în infirmeria Lagărului de la Târgu Jiu, cei doi colaboratori și prieteni au conceput planul de evadare a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej din lagăr, pentru a se evita riscul ca Dej să-și piardă viața. personal, studiind aceste momente de istorie, eu am bănuiala că Bodnăraș i-a spus lui Dej că el este agent dublu, al SSI și al NKVD. Cu ajutorul lui Florin Becescu, Emil Bodnăraș a penetrat și cercurile Palatului Regal, devenind om de încredere al regelui Mihai. Să nu uităm că după arestarea lui Ion Antonescu și a lui Mihai Antonescu, regele Mihai i-a predat pe amândoi importanții arestați lui Emil Bodnăraș, care i-a ținut închiși într-o casă conspirativă a comuniștilor din cartierul Vatra Luminoasă. După un timp, i s-a cerut lui Bodnăraș să-l predea pe Antonescu sovieticilor. Bodnăraș a fost un om cu multă personalitate. El nu era o simplă slugă a lui Florin Becescu sau a NKVD-ului. Era un om demn și curajos. Bodnăraș a refuzat să-l predea pe Antonescu sovieticilor și a declarat că acesta i-a fost dat lui în grijă și în pază de către regele său și el nu îl predă decât la ordinul regelui. Ca urmare, la cererea sovieticilor, regele Mihai i-a ordonat lui Bodnăraș să-l predea pe Antonescu sovieticilor, cu toate că România nu încheiase încă armistițiul cu Națiunile Unite.

Bodnăraș a avut și alte misiuni extrem de importante, aș spune cruciale. În 25 august 1944 s-a prezentat la ambasadorul Germaniei la București, Manfred von Killinger. S-a spus mereu că von Killinger s-ar fi sinucis, cu propriul pistol. Secretara sa, cu care Killinger a trăit în perioada cât a activat în România, a murit și ea împușcată. Pe biroul său s-au găsit documente secrete germane de o mare importanță. Bodnăraș era în sediul ambasadei și vorbise cu ambasadorul în biroul său. Cunoscând profesionalismul militarilor și demnitarilor germani din acele timpuri, cunoscând disciplina lor de serviciu exemplară, nu pot să cred că Manfred von Killinger, ofițer al marinei germane, s-ar fi sinucis înainte de a distruge toate acele documente. Eu cred că a fost asasinat, posibil, chiar probabil, de către autoritățile române. Bodnăraș a luat cu el în mormânt detaliile acelor evenimente cruciale ale războiului.

Unii cercetători exprimă îndoieli asupra orientării politice a lui Emil Bodnăraș. Majoritatea îl asociază exclusiv bolșevismului. Politologul evreu Vladimir Tismăneanu îl numește dinozaur leninist. Este fals. Emil Bodnăraș a fost o personalitate complexă, care a înțeles mai multe direcții de evoluție a societăților din estul Europei, pe unde s-a mișcat. Mama lui a fost o admiratoare a naționalismului german. Asta într-o vreme în care dreapta germană nu făcuse nimic rău germanilor, ci, din contră, a făcut să renască forța și creativitatea poporului german. Crimele naziștilor au venit mai târziu, parte din ele fiind replici la nevoia de eliberare a germanilor de sub controlul societății instituit de evreime. Fratele mai mic al lui Emil Bodnăraș, Manole, a fost legionar. Emil Bodnăraș el însuși a avut un dosar la poliție, în perioada studenției, pentru că împreună cu un prieten, au agresat doi studenți evrei, într-o perioadă în care majoritatea evreimii era asimilată bolșevismului. Apoi, să nu uităm că Emil Bodnăraș, șef de promoție la școala militară, a fost agent al SSI, organism care lupta pe viață și pe moarte contra bolșevismului. Inspectorul SSI care i-a coordonat activitatea de agent foarte important a fost Florin Becescu, nume profesional Georgescu, autorul teribilei cărți Cu fierul roșu. Documentare anti-comunistă, Editura Dacia Traiană, București, 1942, în care demască extraordinarele crime ale iudeo-bolșevicilor din Uniunea Sovietică, ai căror principale victime au fost etnicii ruși. Apoi, Emil Bodnăraș a fost un colaborator apropiat al regelui Mihai. După arestarea mareșalului Ion Antonescu și a vicepreședintelui Consiliului de Miniștri, Mihai Antonescu, regele Mihai i-a încredințat pe aceștia lui Emil Bodnăraș, nu altcuiva! Vă dați seama ce ar fi însemnat pentru regele Mihai și complotiștii din partidele istorice, dacă Emil Bodnăraș, care fusese sprijinit de Ion Antonescu ca să rămână în afara închisorii în perioada în care a fost condamnat, l-ar fi eliberat pe Ion Antonescu? „Dinozaurul leninist” Emil Bodnăraș a refuzat să-l predea pe mareșalul Antonescu Armatei Roșii și a făcut acest lucru doar după ce regele Mihai personal i-a ordonat să-l predea pe Antonescu sovieticilor. Atunci, Bodnăraș s-a supus, dar a propus sovieticilor ca paza Antoneștilor să fie una comună, sovietică și românească. Și din aceste detalii, dintr-o perioadă extrem de dificilă, când România pierduse războiul și Armata Roșie ocupa deja o mare parte a teritoriului țării, Emil Bodnăraș a dat dovadă de personalitate, curaj și patriotism românesc, deși era minoritar etnic.

Emil Bodnăraș a fost în primul rând un militar, în al doilea rând un agent secret și doar în al treilea rând om politic. El a trăit în vremuri în care s-au schimbat multe orientări politice la vârful societății românești și internaționale și s-a adaptat ușor acestor schimbări, le-a înțeles și a știut să le folosească pentru a-și construi cariera militară, informativă și politică pe care și-a dorit-o, ajungând în vârful serviciilor secrete românești (1945-1947), în vârful ierarhie militare a țării sale (1947-1955) și foarte aproape de vârful ierarhiei politice a României (1955-1976).

Emil Bodnăraș, ca și epocile pe care le-a străbătut el în ascensiunea sa spre vârful societății românești trebuie înțelese în spiritul acelor timpuri. Unii istorici și o parte însemnată a opiniei publice mai puțin avizată judecă personalitățile și epocile în litera și în spiritul mentalităților de astăzi, și acestea limitate la sfera de influență la care a fost și România temporar arondată și distorsionate de promovarea intereselor ideologice globaliste în cadrul istoriei României. Este o mare greșeală de interpretare, încurajată de propagandiștii regimului politic euro-atlantic din România, care, în lipsă de orice fel de realizări social-economice și morale naționale, se refugiază în a arunca cu noroi în majoritatea trecutului românesc contemporan.

Tudor Urse: Ne-ați vorbit despre Emil Bodnăraș și am reținut că a fost unul dintre cei mai importanți agenți ai serviciilor secrete românești.

Corvin Lupu: Da, așa este. Poate nici un alt agent al serviciilor secrete românești nu a acționat atât de decisiv pentru istoria României cum a făcut-o Bodnăraș, ca apoi să urce atât de sus în ierarhia informativo-militară și politică a țării. Referindu-ne la componenta lui Emil Bodnăraș ca și agent al GRU, mai putem afirma fără putință de tăgadă că nici un agent al unui serviciu secret străin nu a făcut atâtea servicii României. În calitate de agent dublu, a folosit componenta sa de agent al sovieticilor pentru a colecta maximum de influență politico-militaro-informativă, pe care, ulterior, a folosit-o în favoarea României. În același timp, Emil Bodnăraș s-a înscris în scurta listă de minoritari etnici care au slujit cu un mare devotament poporul român. Pe această listă nu trebuie uitat Ion Gheorghe Maurer, cu tată german și mamă franțuzoaică, colaborator apropiat al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceaușescu și Emil Bodnăraș, care a fost ministru de Externe (1957-1961), prim-ministru (1961-1964) și președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale (1958-1961).

Tudor Urse: În perioada celui de al doilea război mondial, ce mari agenți am mai avut noi?

Corvin Lupu: SSI-ul a acționat pe multe spații pentru a culege informații care să ajute conducerea României să ia cele mai bune măsuri pentru rezolvarea uriașelor probleme cu care s-a confruntat România în perioada 1940-1944. Foarte importantă a fost rețeaua de spionaj pe care SSI-ul a organizat-o pe teritoriul Transilvaniei de N-V, ocupată de Ungaria, dușman istoric al României, prin Diktatul de la Viena, în 30 august 1940. În fruntea acestei rețele a fost numit ofițerul SSI Ioan Bălteanu, bun cunoscător al limbilor maghiară și germană, împreună cu un grup de alți trei ofițeri SSI. Ulterior, aceștia au mai organizat trei Centre informative și două Subcentre informative, încadrate cu agenți și rezidenți. Gruparea SSI a lui Ioan Bălteanu și-a creat o rețea de informatori. Bălteanu a recrutat și un corespondent de presă din Budapesta, care-i furniza informații prețioase. Grupa SSI condusă de Ioan Bălteanu a avut ca cea mai prețioasă sursă pe rezidentul „R-4” din Oradea, care timp de patru ani a transmis documente originale strict secrete ale armatei Ungariei.

Desigur că au fost mulți agenți valoroși, inclusiv pe spațiul sovietic. Dintre aceștia, toți cei care au fost identificați au pierit după război în gulag-ul iudeo-bolșevic. După ocuparea României de către Armata Roșie, agenții sovietici au cotrobăit prin toate sertarele SSI-ului și au sustras toate documentele care îi interesau. De aceea nu mai sunt dosare importante ale agenților români care au performat pe Frontul de Est.

Același lucru s-a întâmplat și după 22 decembrie 1989, când sovieticii au recuperat documente importante care îi priveau.

Tudor Urse: Din spusele dumneavoastră rețin că SSI-ul a fost un serviciu secret devotat țării. Această etapă din istoria serviciilor de informații românești ar însemna a fi fost singura perioadă de devotament față de țară a serviciului secret. Este corect?

Corvin Lupu: Sunt necesare niște precizări care să nuanțeze afirmația dumneavoastră. În primele zile ale lunii septembrie 1940, după o vară dezastruoasă în care România Mare s-a dezmembrat și frontierele s-au prăbușit, țara pierzând Basarabia, Bucovina de Nord, Ținutul Herța, o parte însemnată a Transilvaniei și Cadrilaterul, a izbucnit revoluția legionară. Legionarii erau singura forță politică real patriotă a țării, care avea o bază de masă foarte largă. Pe plan intern, speranțele populare se puneau în legionari. Partidele istorice dăduseră faliment. Linia lor politică de orientare exclusivă spre Occidentul Europei, respectiv spre Marea Britanie și Franța dăduse faliment, garanțiile oferite de aceste două state nu produseseră nici un efect, ținuseră doar România prizonieră a unei linii politice fără alternativă. Era exact ca astăzi. Nu existase nici un plan „B” și România Mare s-a prăbușit. Regele Carol al II-lea era total compromis. Corupt, imoral și criminal odios. Practicase terorismul de stat împotriva Mișcării Legionare. Ordonase unele din cele mai înfiorătoare asasinate politice din istoria României. Și nu doar câteva, ci multe sute de asasinate împotriva unor patrioți români! Când patrioții români s-au revoltat împotriva regelui și a guvernului regal, începând din 31 august 1940, străzile s-au umplut de demonstranți pașnici dar hotărâți. Regele a cerut comandantului Garnizoanei București, generalul Dumitru Coroamă, să reprime cu foc de armă revolta, dar acesta a refuzat, considerând ordinul ilegal. Demonstranții erau pașnici, nu exista intervenție străină, nemulțumirile populare erau legate de interesele profunde ale țării. Dumitru Coroamă, care simpatiza cu legionarii, ca majoritatea etnicilor români, a declarat că se lasă împușcat pe sine, decât să tragă în tineri patrioți nevinovați. În aceste condiții, regele l-a chemat pe Ion Antonescu și i-a predat puterea, numind-ul prim-ministru și conducător al statului. Dar, Ion Antonescu nu a putut face guvernul. Nici o forță politică nu a acceptat să mai guverneze sub coroana lui Carol al II-lea. Antonescu i-a cerut regelui să plece, asigurându-i protecția în fața legionarilor care doreau să-l judece pentru crimele odioase pe care le făcuse. Antonescu n-a putut face guvernul decât alături de legionari. Conducătorii partidelor istorice, pe de o parte compromiși, pe de o parte prea lași ca să-și asume răspunderi în momente extrem de dificile pentru țară când războiul mondial era în plină desfășurare și bătea și la ușa României, au refuzat participarea la guvernare. Legionarii și-au asumat răspunderea. Ei au format guvernul, alături de Ion Antonescu și au asigurat guvernării baza de masă necesară și specialiștii. În 14 septembrie 1940, Antonescu a decretat înființarea statului național legionar. S-a îmbrăcat în cămașă verde, cu centură și diagonală și a salutat poporul cu salutul legionar. Antonescu a câștigat atașament popular masiv prin aderența sa la Mișcarea Legionară. Până atunci, deși luptase eroic în primul război mondial, nu era decât puțin cunoscut la nivel popular.

În primele două luni de guvernare comună a lui Antonescu cu legionarii, au apărut diferende, în primul rând pentru faptul că legionarii doreau să pedepsească pe criminalii care au executat ordinele regelui Carol al II-lea și să facă curățenie în societatea românească. Ion Antonescu, militar de carieră, nu era încântat să pedepsească niște militari care executaseră niște ordine ale regelui, chiar criminale fiind ele și amâna mereu luarea deciziilor așteptate de legionari. Apărând aceste divergențe, Ion Antonescu a făcut un gest incorect față de legionarii care l-au susținut și datorită cărora se afla el la putere. În 15 noiembrie 1940, fără să spună nimănui nimic, a dat un decret pe care l-a ținut secret și nu l-a publicat în Monitorul Oficial, prin care l-a numit ca director al SSI pe un dușman înrăit al legionarilor, complice la prigoana regelui Carol al II-lea împotriva Mișcării Legionare, fostul director al Siguranței Generale a Statului, Eugen Cristescu. Acesta a căutat tot timpul să transmită acele informații cu care să poată compromite Mișcarea Legionară în ochii conducătorului statului. El a recunoscut că prin modul în care l-a informat pe Antonescu a contribuit la ruptura acestuia de legionari. Așa numita „rebeliune” legionară din ianuarie 1941, a fost în realitate una dintre cele mai mari tragedii din istoria poporului român, când cele mai importante forțe patriotice românești, Mișcarea legionară și Armata, s-au confruntat între ele, au slăbit mult românismul și au scindat societatea românească.

Iată deci că și SSI-ul, privitor la colaborarea lui Ion Antonescu cu Mișcarea legionară, a jucat un rol distructiv. Apoi, nu trebuie să uităm că SSI-ul, deși îl informase pe Antonescu, la modul general, că la Palatul Regal se „coace” un complot împotriva sa, a jucat dublu la 23 august 1944 și l-a lăsat pe conducătorul statului , să calce în gol și să meargă la Palatul Regal, unde a fost arestat. SSI-ul a știut. Dar, pe undeva, ne-am abătut de la discuția noastră despre agenți.

Tudor Urse: Ați menționat mai devreme că după 22 decembrie 1989, sovieticii au intrat în posesia unor arhive românești. La ce vă referiți? Cumva la Arhiva unității anti-kgb, despre care a răzbătut câte ceva și în presa din România?

Corvin Lupu: Da, la aceasta mă refer. Una din primele ținte ale agenturii sovietice care acționa în România în decembrie 1989 a fost Unitatea Militară 0110. Era o unitate de contraspionaj pentru spațiul țărilor socialiste, supranumită „Anti-KGB”. Avea sediul central conspirat pe Strada Roma din București, acolo unde este astăzi Policlinica SRI și birouri de resort în toată țara. Populația nu știa ce era în acea clădire de pe Strada Roma. Unitatea era una autonomă, condusă de generalul Victor Niculicioiu. Acesta nu ocupa funcția la propunerea generalului Iulian Vlad. Fusese șeful Securității Județului Brașov, până în 1984 și Nicolae Ceaușescu l-a cunoscut și i-a plăcut de el. A fost o simpatie reciprocă. Ceaușescu l-a chemat la sediul CC al PCR, împreună cu soția lui și l-a rugat să primească funcția de șef al acestei unități. Când generalul Niculicioiu mi-a relatat acest moment, l-am întrebat dacă Elena Ceaușescu a fost prezentă și mi-a spus că ea nu era de față. În schimb mi-a spus că soția lui era emoționată și chiar puțin speriată de importanța momentului. Într-adevăr, misiunea lui era foarte grea. Ceaușescu îi cerea lui Niculicioiu să lupte contra agenților KGB-ului, practic contra URSS-ului. Era o luptă inegală. Generalul Niculicioiu, cu care am avut o relație scurtă dar de simpatie, mi-a spus că strategia lui a fost să-i urmărească pe spionii sovietici și ai altor state socialiste, mai mult ca să-i identifice pe trădătorii români care le furnizau informații și le înlesneau îndeplinirea misiunilor. Împotriva spionilor, el nu putea lua măsuri, ci doar conducerea țării, dar asta numai în funcție de ce informa sau nu informa generalul Iulian Vlad și de ce propunea sau nu propunea generalul Iulian Vlad. De asemenea, mi-a spus că în ultima perioadă ceaușistă unitatea pe care o comanda și care avea în total peste 280 de ofițeri, plus subofițeri și angajați civili foarte loiali, cu regim special, care întrețineau clădirea centrală și casele conspirative, aviza toate dosarele persoanelor care urmau să fie avansate în posturi importante din partid, guvern și administrația locală.

Dar ne-am îndepărtat. Să revenim la subiect. După declanșarea revoltei populare la Timișoara, generalul Victor Niculicioiu a văzut că aceasta este „opera” Securității. Este foarte probabil că în acele zile a purtat și discuții cu generalul Constantin Nuță, inspector general al Miliției Române, adjunct al ministrului de Interne, care nu făcea parte din grupul de puciști și conspiratori și care a acționat până când a fost asasinat pentru restabilirea ordinii publice. De la generalul Nuță și de la ofițerii subordonați lui de la Timișoara a putut afla întreaga situație. Privitor la izbucnirea revoltei populare la casa parohială a lui Laszlo Tökes, generalul Nuță se pronunțase încă de la Timișoara, în 18 decembrie: „Securitatea să se ducă în mă-sa, că ea a creat cazul ăsta!”

Gen. Niculicioiu a fost foarte îngrijorat. El știa foarte bine că în anul 1968, când sovieticii, împreună cu aliații lor fideli din Tratatul de la Varșovia, au atacat Cehoslovacia, înainte de intrarea tancurilor în Praga, au aterizat două avioane cu trupe Spetsnaz, care au luat cu asalt unitatea de contraspionaj pe spațiul sovietic, unitate creată de Dubcek cu sprijin românesc, au împușcat în cap pe toți ofițerii și le-au fotografiat și filmat cadavrele în fața fișetelor deschise care cuprindeau dosarele pe care le lucraseră pentru identificarea și neutralizarea rețelelor de spionaj sovietice.

Niculicioiu dăduse anterior evenimentelor ordin ca toate dosarele să fie microfilmate. Formatul pe hârtie al dosarelor a fost distrus. Sala de ședințe a unității 0110 avea tavan dublu. Microfilmele au fost zidite în tavanul dublu. Nu se vedea nimic. Niculicioiu a ordonat tuturor cadrelor unității să se retragă în case conspirative și la membri de încredere ai rețelelor de informatori. În 22 decembrie 1989, imediat după arestarea lui Nicolae Ceaușescu, un grup de demonstranți, vorbitori de limbă română, au venit la poarta unității scandând lozinci „revoluționare” și au solicitat să controleze unitatea. De unde știau exact unde trebuie să meargă să caute? Au găsit birouri goale și fișete goale.

Tudor Urse: Totuși, cum a fost găsită arhiva? S-a scris în presă că ea a fost trimisă la Moscova.

Corvin Lupu: După ce noua putere a preluat țara și a vrut să desființeze Securitatea, cum doreau și forțele străine care se pregăteau să jefuiască România, Securitatea a decis ca să nu pună arhivele sale la dispoziția noii puteri. Foarte multe arhive din țară, mă refer la arhive ale unităților centrale dar și ale securităților județene, au fost distruse la ordinul generalului Iulian Vlad. La Sibiu, distrugerea majorității dosarelor operative a fost realizată de patru ofițeri în sediul Comandamentului Comenduirii Garnizoanei Militare Sibiu, din Strada Dimitrie Anghel, unde își avea sediul Biroul de Contrainformații pendinte de Direcția a IV-a a DSS.

După ce s-a încheiat distrugerea arhivelor, în 28 decembrie 1989, generalul Vlad, care era în continuare la comanda Securității, până în 31 decembrie 1989, a transmis în toată țara o circulară prin care interzicea cu desăvârșire distrugerea oricărui document și accentua răspunderea pentru îndeplinirea acestui ordin. Duplicitatea și falsitatea Securității se manifesta în continuare. Arhiva UM 0110 a rămas zidită în tavanul clădirii de pe Strada Roma până în vara anului 1991, când, printr-o trădare, a fost înștiințat directorul SRI, pro-sovieticul Virgil Măgureanu (Imre Asztalos).

Tudor Urse: Cine o fi trădat?

Corvin Lupu: Convingerea mea personală, în urma multor discuții pe această temă cu mai mulți generali și ofițeri superiori din fosta Securitate, este că generalul Vasile Lupu, fostul adjunct al generalului Victor Niculicioiu a trădat secretul. De altfel, ulterior, Vasile Lupu a fost numit prim-adjunct al directorului SRI. Unii l-au suspectat chiar pe generalul Niculicioiu, pentru că după ce România, abandonată de Boris Elțân, s-a reorientat geostrategic către SUA, fostul șef al UM 0110 s-a reîncadrat în SRI. În 1994, generalul Niculicioiu a declarat în singura sa apariție în presă că România este condusă de cei pe care i-a urmărit el, adică de agentura sovietică.

Oricum, declarația generalului Niculicioiu a fost imediat receptată de americani, care preluau controlul asupra serviciilor secrete românești. Este cert că serviciile americane doreau să știe de la generalul Niculicioiu mai multe, de aceea l-au reangajat și doreau să-i ajute să contracareze agentura Kremlinului din România, care era și este puternică.

Tudor Urse: Mai este și acum puternică?

Corvin Lupu: Sigur că este puternică, doar că pe măsură ce societatea românească a fost acaparată în măsură tot mai mare de dominația iudeo-americană, agentura Federației Ruse s-a scufundat tot mai adânc în societatea românească și s-a conservat. Ea va ieși la lumină și va acționa, la momentul potrivit, când se va da ordin.

Oricum, generalul Niculicioiu nu a fost un admirator al generalului Iulian Vlad și al modului în care acesta a condus evoluția evenimentelor în decembrie 1989, pentru că Vlad a fost creierul. Ceilalți au fost doar executanții. Îmi aduc aminte de o prezentare a unui număr al Revistei „Vitralii-lumini și umbre”, revista veteranilor din serviciile secrete românești. Eram la Brașov, în sala de conferințe a Hotelului ARO. Sala era arhiplină, erau vreo 200 de oameni. Eu eram în prezidiu, alături de colonelul Filip Teodorescu și de generalul Cristian Troncotă. Cred că era și prefectul. În sală erau mai mulți generali și ofițeri superiori, așezați conform regulilor militare, de la stânga spre dreapta, cum priveam noi din prezidiu, în ordinea gradelor și funcțiilor. În partea dreaptă a sălii erau gradele mici și subofițerii. Generalul Niculicioiu care trăia lângă Brașov, la Cristian, s-a așezat în dreapta sălii, la subofițeri. Nu l-am văzut de la început. Când l-am văzut, m-am ridicat din prezidiu și m-am dus la el să-l salut. Nu mai știu cine vorbea în acel moment la microfon. I-am spus că m-am uitat după dânsul în grupul generalilor, dar nu l-am văzut. L-am întrebat ce caută la subofițeri. Mi-a spus că mă roagă să nu-l asimilez celor în grupul de generali în mijlocul cărora l-am căutat cu privirea și că a preferat să se așeze alături de subofițeri… În grupul generalilor erau exclusiv oameni care fuseseră devotați generalului Iulian Vlad și care acționaseră în decembrie 1989 în direcția loviturii de stat și aducerii la putere a complotiștilor conduși de Ion Iliescu.

Tudor Urse: Vă mulțumesc. (Va urma)

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!