Cristian Horgoș – Culturnicii cu sinecuri politice (în toată splendoarea lor)

Nota redacției: Cultura română are în ograda sa multe uscături, putregaiuri, epigonii și morminte văruite, dacă le putem numi așa – și trebuie – care în submediocritatea lor consideră că fac literatură (poezie, proză), fac pictură, cântă, compun muzică, dansează în numele aparentei lor identități naționale românești, scriu eseistică, se cred publiciști, filozofi etc., amestecând gunoaie sub și infraculturale de tip occidental cu valorile noastre culturale. Iată că opera lor arată foarte clar ceea ce sunt: uscăturile unui codru, care cândva era măreț, secular, chiar milenar, cu tradiții culturale imense, de o splendoare nemaiîntâlnită, făcând parte din panteonul universal cultural al acestei lumi. Niște biete vreascuri uscate care și-au dat substanța către pământul care le-a dat naștere și crescut, care doar foșnesc pe pardoseala pădurii mamă doar de dragul de a foșni, și atât. Cu toate acestea, fac o uriașă necinste culturii române, a cărei continuitate – iată! – se vrea exterminată.

Toate acestea trebuiesc măturate din cultura română pentru totdeauna și puse în ceea ce occidentalii, care ne-au forțat să vorbim romgleză, ar numi „Hall of Shame”, sau poate băgați într-un sertar, într-o categorie aparte de anticultură, ca o privire antitetică în oglindă a culturii noastre. Mai mult, trebuiesc arătați cu degetul în mod demn și ferm pentru „Așa NU!”.

Atunci când am înființat Revista România Culturală ne-am asumat munca de a promova și proteja valorile culturale românești atât cât putem, ca să inversăm efectele promovării nonvalorilor sinecuriștilor de tip politicianist și propagandist, ideologilor de serviciu din tot spațiul public care luptă să anuleze cultura românească. Dar lupta este cot la cot, încă. Lupta continuă și este dură. Fiecare trebuie să ținem steagul cultural românesc sus, altfel riscăm să fim anulați și noi odată cu ea. Așa să ne ajute Dumnezeu!

Revista România Culturală a preluat mai multe articole ale domnului Lucian Ciuchiță despre așa numiții „oameni de cultură” subordonați politic prin prisma beneficiilor financiare de care se bucură. Ultimul astfel de articol are titlul „Ziua Inculturii Române”. Iată un citat din articol:

„Există, în această lume a literelor – o lume care ar trebui să fie temelia culturii – un individ demn de dispreț: scribul, cel care scrie pentru un stăpân. Scribii moderni, și avem destule asemenea exemple în viața reală, se complac în activitatea de mistificare a realității; cei care, pentru 30 de arginți, își laudă permanent stăpânul. Numai aceștia o duc bine în România. Primesc sinecuri de la partid, iar unele edituri le publică lucrările fără valoare… și le merge foarte bine”, atenționa Lucian Ciuchiță în preajma Zilei Culturii Naționale ocazionate de nașterea poetului Mihai Eminescu.

Un alt exemplu poate mai mărunt dar elocvent despre cum se pot lua salarii de pe urma moștenirii poetului național este Revista Familia din Oradea, a cărei flamură se leagă de poezia de debut a lui Eminescu.

Într-un județ cu mii de învățători și învățătoare, profesori de limba română sau filozofie, cadre universitare și studenți de la Litere sau Sociologie, Revista Familia se complace cu un tiraj liliputan cu puțin peste 200 de exemplare din care o parte merg pe abonamente la instituții publice. Adică e dublu-subvenționate din fonduri publice, atât de Consiliul Județean cât și de alte instituții care îi achiziționează o parte din reviste. De ce spun „complace”? Pentru că i-am propus redactorului-șef, în privat, să deschidă o rubrică permanentă dedicată profesorilor de specialitate și pentru că i-am ridicat ideea unui proiect european prin care să poată livra gratuit, o perioadă, revista, la fiecare școală din Bihor.

De pildă un proiect cu dublă finanțare Ungaria-România ar fi putut porni de la prietenia care i-a legat pe Iosif Vulcan, fondatorul Revistei Familia, de poetul Ady Endre.

Recunosc cu reală plăcere că managementul revistei are și indiscutabile părți bune, cum ar fi actualizarea paginii de Internet https://revistafamilia.ro. Și cu atât mai meritorie este transparența, prin afișarea numărului de vizualizări pe care le are fiecare articol. De pildă, articolul de impact din acest moment „Dirijatul este arta comunicării” – Cristian Mandeal în dialog cu Adrian Palcu, are 239 de vizualizări. Pentru un județ cu peste 600.000 de locuitori îmi pare trist acest număr de 239 de vizualizări. Asemenea rezultate „colosale” s-ar putea atinge și cu o redacție care să efectueze actul de cultură benevol, fără retribuire din fonduri publice.

Dincolo de statistici, „De gustibus non est disputandum”. Dar, personal, unele scriituri selectate de Revista Familia îmi invocă doar un sentiment inalienabil de urticarie în zona „coccisului”, ca să citez din următorul exemplu despre care e interesant de imaginat ce părere ar fi avut autorul Luceafărului:

„terasa buturuga m-am simțit ca o idioată când mi-am aprins țigara lângă el.
ce-i spui cuiva care furișează, într-o conversație banală,
că e în remisie din leucemie?
undeva între a transmite impulsurile nervoase necesare
și a articula părerea de rău,
creierul meu a apelat la cel mai deplasat automatism.
mi-am imaginat cum îi povestesc soră-mii,
cum ar face ochii cât cepele și mi-ar zice
da’ ce dracu’ ai avut? ești sălbatecă.
ce-i spui cuiva cu numa’ douășcinci de ani pe umeri
și puțin cancer în sânge?
[îmi închipui că n-o fi simplu să fii printre puținii tineri
de pe secția de hemato de la colțea,
printre moșii și babele care și-au trăit traiul, și-au mâncat mălaiul.
să fii îndopat cu citostatice,
să peticești unde strică citostaticele
cu klacid și antivirale,
să-ți cadă părul și să-ți dea greu veteranii de salon,
să nu știi răspunsul:
auzi, mamaie, da’ nu ești cam tânăr pentru cancer?
să-ți plângă de milă și să meargă mai departe
cu mâinile împreunate pe coccis]
dacă nu l-au omorât toate astea,
n-o să-l omoare un fumat pasiv –
între a-mi veni să mă arunc în baltă
sau să-mi sting țigara de ochi,
nu mi-am amintit nici măcar unul din arsenalul de cuvinte potrivite.
țânțarii din cișmigiu,
musca tsetse din tropicul racului,
doctoriile care-ar trebui să te facă bine,
prea multă sau prea puțină empatie –
la un moment dat orice lucru mărunt îți poate veni de hac.”