Cristian Horgoș – Eremiții munților, din vechime până spre zilele noastre

Localități precum Eremitu, Remeți de Bihor, Remeți de Maramureș, Râmeț, Remetea, Rimetea, Remetea Nirajului, Remetea Chioarului sau Remetea Mare și-au luat numele de la călugării eremiți, dovadă fără tăgadă a influenței sihaștrilor în cultura românească.

Printre cei mai cunoscuți călugări eremiți de pe meleagurile noastre se numără Daniil Sihastru, Dionisie Ignat Vatopedinul de la Colciu, Teofil de la Sâmbăta, Ilarion Radu, Cuviosul Antipa, Ioan de la Prislop sau cei trei călugări eremiți din peșterile Munților Buzăului, Agaton, Dionosie și Iosif.

Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeț

De regulă, călugării eremiți se izolau în rugăciune și meditație în peșteri sau grote săpate chiar de ei în stâncă. De pildă, din articolul „Viața și minunile Sfântului Ierarh Ghelasie de la Râmeț” aflăm că:

„Acest cuvios sihastru era, de asemenea, un mare părinte duhovnicesc al sihaștrilor din Munții Râmeț, precum și al sătenilor din Țara Moților. În posturi cerceta pe toți sihaștrii ce se nevoiau în peșteri de piatră și el însuși se ostenea la rugăciune împreună cu dânșii.”

Din articolul „Râmeț, legendă, istorie adevăr” aflăm că:

„Înainte de a se construi prima biserică a mănăstirii Râmeț, în peșterile cheilor Trascău viețuiau cândva sihaștrii eremiți. Dar prelatul Ghelasie, care a făcut multe minuni (vindecări) în timpul vieții (veacul al XIV-lea) a solicitat regelui Ludovic de Anjou – să aprobe construirea unei biserici pentru călugării eremiți”.

Sfântul Cuvios Ioan Casian din Dobrogea

Și în vechii munți tociți ai Dobrogei și-au găsit sălaș călugării eremiți. Astfel, din articolul „Sfântul Cuvios Ioan Casian din Dobrogea” aflăm că:

„Sfântul Ioan Casian este numit de către profesorul dr. Nicolae Chiţescu ‘cel mai mare dascăl-ascet al lumii creştine’. Născut în Sciția Mică, adică în Dobrogea românească de astăzi, în jurul anului 360, îşi face o frumoasă cultură în şcolile de pe malul Pontului Euxin (Marea Neagră – n.n.), cultivând în acelaşi timp evlavia deprinsă în familie şi de la călugării eremiţi dobrogeni”.

Sfântul Daniil Sihastrul

Daniil Sihastrul (secolul XV) a îmbrăcat schima cea mare și s-a retras într-o zonă împădurită și greu accesibilă de pe valea pârâului Vițău, lângă actuala Putna. Acolo a găsit o stâncă în care a dăltuit un paraclis. Se mai văd și azi pronaosul, naosul și altarul, iar dedesubt o încăpere, săpată tot în piatră, care îi slujea drept chilie. Aici a venit, pentru sfatul său, Ștefan cel Mare în anul 1451, după uciderea tatălui său Bogdan al II-lea, pustnicul Daniil proorocind că în curând va deveni domnitor al Moldovei, ceea ce s-a și întâmplat în anul 1457.

Sfântul Antipa Athonitul

Din articolul „Sfântul Antipa Athonitul – singurul călugăr athonit român trecut în rândul sfinților” aflăm că:

„Este hirotonit diacon; apoi pleacă la pustie, unde stă patru ani. Astfel, înmulțind ostenelile călugărești și privegherile de toată noaptea, Cuviosul Antipa era cinstit în tot muntele ca mare sihastru și lucrător al rugăciunii lui Iisus”.

Sfântul Ioan de la Prislop

Din articolul „Peștera Sfântului Ioan de la Prislop” aflăm că:

„Sfântul Ioan de la Prislop își leagă numele de măreața Mănăstire Prislop, mult iubită de părintele Arsenie Boca. Sfântul Ioan de la Prislop s-a retras din mănăstire, la 500 de metri distanță, pe râul Slivat, unde și-a construit o chilie din piatră, cunoscută și azi sub numele de ‘Casa Sfântului’. Se presupune că a trait aici în secolul al XV-lea sau în prima jumătate a secolului al XVI-lea”.

Cuviosul Neofit Sihastrul

Din articolul „Cuviosul Neofit Sihastrul, cel mai vestit dintre sihaștrii de la Stânișoara” aflăm că:

„Cel mai vestit dintre sihaştrii de la Stânişoara a fost schimonahul Neofit. Acest cuvios şi-a săpat o peşteră în partea de apus a Muntelui ‘Sălbaticul’ şi acolo s-a nevoit singur în aspre osteneli şi în neadormită rugăciune timp de 30 de ani. Toată săptămâna postea şi se ruga în peşteră, iar Duminica cobora la sihăstria lui Daniil şi Misail de la Turnu, asculta Sfânta Liturghie şi primea Trupul şi Sângele lui Hristos. Astfel, răbdând grele ispite de la diavolul şi dobândind darul lacrimilor şi al vindecării suferinţelor omeneşti, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului acolo, în peşteră, neştiut de nimeni. După mai mulţi ani, osemintele Cuviosului Neofit au fost descoperite de un călugăr ce păştea vitele mănăstirii, pe care, aducându-le la Cozia, le-a îngropat egumenul alături de biserică. Noaptea însă, arătându-se cuviosul în vis egumenului, i-a poruncit să-i ducă oasele înapoi în peşteră.”

Mai aproape de zilele noastre

Despre călugări eremiți mai apropiați zilelor noastre aflăm de asemenea dintr-o suită de articole ale anilor din urmă.

Din articolul „Pustnicii nevăzuți din munții Bucovinei” aflăm, poate cu o tentă de legendă, că:

„Pustnicul Zosima a murit în octombrie 2008, la vârsta de 129 de ani. Un om pe nume Ioan Baron l-a îngropat, în taină, într-un loc inalt; fratele Ioan, cum i se zice aici, unul dintre puținii oameni care i-a cunoscut pe acești sihaștri cu aură de sfințenie din munții Rarău-Giumalău, care i-a vazut, care i-a auzit, care a fost îngăduit să urce până la ascunzișul lor din pădure”.

În același articol se mai arată că:

„La fel pustnicul Nectarie, mutat la viața veșnică îm anul 2002, pe când avea 108 ani. L-a chemat tot pe fratele Ioan, cu multă vreme înainte, fix în ziua pe care și-o sorocise pentru a muri. Era lucid, senin, înainte de a se așeza în groapa proaspăt săpată cu mâinile. Și-au mai fost! Mulți alți anahoreți, cu duh puternic, din munții aceștia, bucovineni, n-au vrut să rămână nimic pământesc după dânșii. Doar rugăciunile lor.”

Din articolul „Sihastrul din Valea Caselor”, aflăm despre sihastrul din zona Munților Maramureșului:

„În anii comunismului, Nuțu a fost singurul monah neautorizat (‘dizident’, pustnic, spuneți-i cum vreți) din toată Țara Maramureșului. Deși nu a fost niciodată acceptat de Biserică, și-a câștigat respectul satului căruia i-a dedicat rugăciunile. A trăit și murit singur, la ‘Tiliuță’. Mormântul său se află în vârful dealului, între capela mică și biserică, în fața căsuței acum pustie.”

Călugărul Ioan Onufrie

Din articolul „Călugărul Ioan Onufrie, cunoscut ca Pustnicul zăpezii, a murit. Ce a scris pe crucea sa” aflăm că:

„Ioan Onufrie, pustnicul zăpezii din Brașov, a trecut la cele veșnice chiar în luna în care urma să împlinească 70 de ani. A trăit la înălțime la propriu și la figurat. După ce a trăit aproape 30 de ani izolat de lume, în Muntele Postăvaru, părintele Ioan Onufrie din Brașov a trecut la cele veșnice. Pustnicul era cunoscut și iubit de multă lume, care îl aprecia pentru harul său și pentru dragostea creștinească de care dădea dovadă”.

Sihastrul Proclu din Crăcăoani

Din articolul „Ultimul pustnic din Munții României” aflăm că:

„Sihastrul Proclu din Crăcăoani – Neamț avea (în 2010) 82 de ani şi de mai bine de jumătate de veac îşi ducea zilele într-o chilie din lemn construită de el, pe un deal la poalele Munţilor Neamţului. Nu saltă mai mult de un metru şaizeci, şi are o barbă albă, de Moş Crăciun. Vorbeşte rar şi răguşit, iar ochii albaştri îi lăcrimează pe rând. E bătrân şi bolnav, dar mintea îi merge. Cu anii care au trecut avea o problemă. Nu-i mai ţinea minte care şi când au fost. Nu mai ştiea când l-au alungat comuniştii din mănăstire: ‘Atunci, cu decretu’…’. Se referă la prigoana călugărilor din anii ’50”.

Din articolul „Viaţa senzaţională a sihastrului ‘Antonie cel Tăcut’: legat în lanţuri în copilărie, militar la Antitero, alungat din munţi de autorităţi” aflăm că:

„În Munţii Coziei din Vâlcea a sălăşluit timp de două decenii un pustnic despre care de-a lungul timpului s-au scris o serie de lucruri, dar pe care puţini l-au cunoscut cu adevărat, în parte din cauza legământului său de ‘tăcere’. Mulţi au auzit despre sihastrul de pe Muntele Basarab, un bărbat care a ales să trăiască mai bine de 20 de ani departe de lume, ascuns printre peşteri şi grote şi pe care puţini dintre iubitorii muntelui au avut ocazia măcar să-l zărească, darămite să-l mai şi cunoască.”

În fine, din articolul „Călugăr sihastru dus la spital cu jandarmii, dupa 20 de ani de izolare” aflăm că:

„Un călugăr pustnic, care trăia într-o grotă, a fost salvat de jandarmii montani din județul Vâlcea, și dus la spital, deoarece avea o mână ruptă și era foarte slăbit. Un turist l-a văzut pe pustnic și a sunat la 112. Omul nu voia să iasă din grotă, pentru a cere ajutor, deși avea o mână ruptă de câteva săptămâni. Călugărul a ales să trăiască izolat în urmă cu 20 de ani, hrănindu-se doar cu fructe de padure, iar în zilele de sărbătoare cobora la Mănăstirea Cozia, la o distanță de câțiva kilometri”.

În mod sigur că în locuri retrase din munții noștri se mai găsesc călugări eremiți despre care se știu prea puține sau chiar nimic tocmai pentru că vor să se roage pentru lumea aceasta fără să fie tulburați de ea.

Acum, când unora dintre noi li se pare foarte greu să petreacă un așa-numit „retreat” de o săptămână în tăcere și meditație, se cuvine să ne uimim de puterea spirituală cu care eremiții, reușesc să își petreacă zeci de ani în rugăciune și tăcere.

A consemnat pentru dumneavoastră Cristian Horgoș.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!