Cristian Horgoș – Sara pe deal buciumul sună cu jale (și dor de obârșii)

Buciumul a intrat adânc în conștiința neamului, astfel că avem localități și mănăstiri cu nume de Bucium, iar în Mănăstirea de la Voroneț, bunăoară, una din icoanele murale arată un înger care sună din bucium la Judecata de Apoi.

Buciumul sau tulnicul era folosit în mod tradițional de locuitorii munților, de soldați-apărători pentru semnale și de păstori pentru comunicare în munții împăduriți și pentru îndrumarea oilor și câinilor. De asemenea, a fost cântat la înmormântări sau la alte evenimente importane ale vieții. Faptul că prin sunetele puternice și profunde ale buciumelor se dădeau îndeosebi semne de primejdie se reflectă și în etimologia verbului a te zbuciuma.

Sub numele de „trembiță”, este folosit și de huțuli, o populație din Carpații Orientali, adică zone din Polonia, Slovacia și Ucraina, care vorbește o limbă ucraineană, dar împărtășește multe tradiții și cuvinte cu românii.

În zilele de azi, cântece din bucium sau tulnice se aud îndeosebi la Festivalul denumit „Târgul de fete de la Muntele Găina”.

Ansamblul de tulnicărese al comunei Bulzeştii de Sus, județul Hunedoara se prezintă astfel:

„Tulnicul este din moşi-strămoşi; este un instrument arhaic, de pe vremea dacilor, făcut de oameni simpli, oameni ai pădurilor, oameni care au găsit soluţia de a-l face pe lemn să cânte.”

Considerat un adevărat simbol al Ţării Moţilor, tulnicul este un instrument muzical străvechi, care face parte din moştenirea culturală a poporului român. De obicei, în trecut la acest instrument cântau nevestele şi fetele, anunţând evenimentele din cadrul familiei sau din comunitate. Tulnicul reprezintă unul dintre cele cinci tipuri de bucium, întâlnite pe povârnişurile de miazăzi şi de răsărit ale Carpaţilor, în munţii din nordul ţării şi din Munţii Apuseni. În general, instrumentele din familia buciumului se prezintă sub forme tronconice drepte, curbate sau răsucite, realizate din fier, lemn sau scoarţă de tei, lemn de brad sau din scoarţă de cireş.

Artizanii din Ţara Moţilor, precum Aurel Mocan şi Nicolae Belei, spun că tulnicele realizate de ei pentru interpreţi au la bază numai din lemn de molid, sub formă tronconică, dreaptă, deschisă la ambele capete, cu lungimea variind între 1,5 m şi 3 m. În alcătuirea tulnicului intră două doage lustruite, lipite cu răşină şi fixate cu cercuri de jneapăn, de salcie sau de brad. După legile nescrise ale moţilor, cu aproximativ o sută de ani în urmă, în casa fiecăruia se găseau două-trei tulnice, la care ştia să cânte întreaga familie. Localnicii folosesc şi acum tulnicul atât ca instrument muzical, cât şi ca mijloc de comunicare, substituind cu succes încă telefonul mobil în satele risipite prin munţi.

Pentru cel de-al doilea rol practic al tulnicului, utilizatorul trebuie să ştie atât cântările specifice care anunţă plecarea la diferite munci şi etapele de lucru, cât şi pe cele destinate unui eveniment major din viaţa omului şi a comunităţii: naştere, botez, nuntă sau deces. În trecut sunetul său punea pe fugă animalele de pradă sau anunţa primejdia unui război, iar pe timp de pace înlocuia dangătul clopotelor de biserică, anunţând sărbătorile creştineşti. Din ce în ce mai rar astăzi, glasul tulnicului sună a praznic sau a dor, pe care unii singuratici sau îndrăgostiţi şi-l mai împărtăşesc peste munţi şi văi, cântecele şi chemările lor amintind de glasul apelor, de strigătul fiarelor sau de freamătul pădurii.

Meşterii spun că tulnicul cel mai bun, cu cel mai tulburător şi frumos „glas”, care „să te sece la inimă”, trebuie să aibă o lungime cuprinsă între 2,80 m şi 3 m. Construirea unui instrument cu astfel de caracteristici durează două-trei zile şi, de obicei, este destinat tulnicarilor care stăpânesc bine arta cântatului. De asemenea, înainte de fiecare cântat, instrumentul trebuie pregătit prin undarea lui cu apă, ca să rămână etanş. În trecut, ciobanii udau tulnicul şi cu zer din brânză de oaie sau de vacă. Altfel, lemnul tulnicului putea să crape din cauza rezonanţei, iar cercurile să se dezlipească şi să cadă.

Interpreţii spun că nu este uşor de cântat la acest instrument, întrucât necesită forţă fizică şi o tehnică anume; se impune cunoaşterea anumitor linii melodice şi a unor semnale specifice. Conform obiceiului din moşi-strămoşi, cântările, dar mai ales chemările sunt interpretate pe rând de către o singură tulnicăreasă, pentru a se transmite corect mesajul. Dacă sunt mai multe tulnicărese, ele pot cânta împreună acelaşi cântec sau pot cânta pe tonuri, cu un singur tulnic-solist. Fiecare instrument are un sunet aparte, în funcţie de lungimea sa şi de calitatea lemnului din care este cioplit.

De aceea, pentru cântarea de grup se impune acordarea tulnicelor, prin tăierea din trunchiul lor a unor segmente cu grosimea de 1-2 cm până se obţine tonalitatea dorită. Dintre cântecele specifice de tulnic, cele mai cunoscute la ora actuală sunt „Şipotul”, cântec cu sunete mărunte, precum clipocitul apei de izvor, „Cântecul Iancului”, „Chemarea de pe Muntele Găina”, „Chemarea drăguţului”, „Citireana”, „Chemarea vitelor la munte” etc. Unii meşteri şi interpreţi din vechea generaţie susţin că instrumentul, prin vibraţia sa melodică, poate vindeca şi anumite boli. Ei spun că bătrânii din trecut ştiau multe lucruri despre acest fapt, aşa cum ştiau şi despre descântecele şi leacurile cu plante medicinale.

Un alt cunoscut grup este Grupul de tulnicărese „Moațele” a Casei de Cultură „Avram Iancu” precum și grupurile de tulnicărese din Câmpeni și Mărișel, toate din Munții Apuseni.

De pe Meridian International Festival aflăm că un ansamblu de tulnicărese din Munții Apuseni se intersectează cu un colectiv de improvizație liberă, în spațiul cu potențial acustic puțin explorat al parcării subterane. Tradiția tulnicului se împletește cu sonoritățile spontane ale viorii, violei, vocii, acordeonului și oudului. Două scurte interludii pentru vioară solo, inspirate de universul muzical al tulnicului, întrerup masele sonore create de cei 8 interpreți. În comuna Avram Iancu din județul Alba s-a coagulat o comunitate de fete și femei de toate vârstele care cântă la tulnic. Ansamblul de tulnicărese concertează în cadrul sărbătorilor și festivităților locale și recent a colaborat cu compozitorul belgian de muzică electronică Milan W.

A consemnat pentru dumneavoastră Cristian Horgoș.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!