Cristian Horgoș – Simbolurile primitiv-arhetipale ale „bunului druid” Brâncuși (partea I)

Motto: „Trei pietre de hotar măsoară, în Europa, istoria Sculpturii: Phidias – Michelangelo – Brâncuși…”

Brâncuși a folosit atât conștient, cât și inconștient de simboluri primitive, arhetipale, în sensul pe care îl arată psihologia jungiană. Iată doar principalele: simbolul falic din „Principesa X” („Capul Prințesei Marie Bonaparte”), spirala portret a lui James Joyce și alte spirale făurite din fier, „romboizii” Coloanei Infinitului, capul Muzei Adormite, oul Nou-născutului și al „Începutului Lumii”, cercurile din Poarta Sărutului, Masa Tăcerii și Aleea Scaunelor.

O serie de articole arată că primitivismul lui Brâncuși își are sursele în folclorul românesc și african. Există însă și unele care au ieșit strălucit din subconștientul său, prin subconștientul colectiv definit de psihologul Carl Jung. Astfel, în perioada creativă a lui Brâncuși, spiralele neolitice erau puțin cunoscute. De asemenea, Brâncuși nu a avut acces la romburile pe care le găsim astăzi în artefactele neolitice sau chiar paleolitice.

Brâncuși a întâmpinat o puternică opoziție în vremea sa când a expus Principesa X, dar astăzi știm foarte bine că simbolul falic nu avea absolut nicio conotație obscenă în preistorie.

Interesant este că dualismul femeie-falus surprins de Brâncuși a fost, în ultimii ani, subiectul mai multor articole și studii despre statuetele femeie-falus din neolitic.

Geniul e și o măsură a capacității sau măiestriei personale de a accesa valorile fundamentale ale subconștientului colectiv. Această perspectivă constă în ideea că un geniu e cineva cu măiestria personală necesară pentru a accesa aceste valori fundamentale, universale, mai degrabă decât să se bazeze doar pe inteligența individuală sau pe învățare. În timp ce testele de IQ măsoară inteligența, această idee leagă geniul de o capacitate mai profundă și creativă de a accesa o conștiință umană mai profundă și comună, un concept explorat în teorii precum inteligența spirituală și opera lui Carl Jung. Chimistul August Kekulé, matematicianul Poincaré, filosoful Descartes și scriitorul Robert Louis Stevenson sunt câteva astfel de exemple date de Carl Jung în cartea „Omul și simbolurile sale”.

 

Erik Satie: „Dragă bunule druid”

Muzeul Național de Artă va expune o reconstituire a costumului de balet realizat de Brâncuși pentru „Gymnopediile” muzicianului Erik Satie.

Prietenia dintre cei doi artiști e evocată în articolul „În labirint cu Barbu Brezianu. Brâncuși, muzica și dansul”, de Virginia Barbu, publicat de Institutul de Istoria Artei al Academiei Române.

„Prietenia dintre Satie, mai în vârstă cu zece ani, şi sculptorul român, pe care documentele o situează între anii 1914-1923, curmată de moartea lui Satie în 1925, a fost  bazată pe atracţia magnetică dintre două personalităţi diferite, care îşi găsesc surprinzătoare  afinităţi. Ei se întâlneau aparent în contrarii: unul era prea complicat, sofisticat până la  manie, ajuns la simplitate prin dezabuzare, celălalt era prea simplu, suficient de primitiv pentru a accede la rafinament. Satie avea o înfăţişare burgheză, cu lornion, melon, umbrelă şi  ghetre, afişând o umilitate provocatoare de clovn, neînţeles de mulţi dintre contemporani care vedeau în arta sa ‘o muzică simplistă cu titluri bizare’. Brâncuşi, căruia Satie i se adresează într-o scrisoare cu ‘Cher Bon Druide’, trăia după străvechi obiceiuri româneşti în locuinţa sa din mijlocul Parisului care putea trece drept atelierul unui alchimist, scandalizându-i pe unii care vedeau aluzii pornografice în arta sa, în timp ce un Apollinaire găsea că operele sale sunt ‘dintre cele mai rafinate’ (1912)”, relatează Virginia Barbu.

Reținem că „primitivului” Brâncuși, muzicianul Satie îi spunea „dragă bunule druid”.

Brâncuși nu a ascuns că și-a găsit inspirații în leagănul omenirii.

Să trecem în revistă câteva: simbolul falic din „Principesa X” („Capul Prinţesei Marie Bonaparte”), spirala portret a lui James Joyce, „romboidurile” Coloanei Infinitului, capul Muzei Adormite, oul Nou-Născutului, cercurile din Poarta Sărutului, Masa Tăcerii și Aleea Scaunelor, păsările simbolistice. Și rămâne deschisă lista simbolurile primitiv-arhetipale ale lui Brâncuși.

Primitivismul la Brâncuși constă în influența artei populare (pre)românești și a culturilor ancestrale asupra sculpturilor sale, care se îndepărtează de detaliul academic în favoarea formelor esențiale, geometrice și a concentrării pe esența obiectului. Brâncuși a respins academismul, a ales să lucreze cu materiale tradiționale și a rămas atașat de stilul de viață rural, chiar și în cercul avangardei pariziene, ceea ce a făcut din el un „outsider” interesant în lumea artei.

E general acceptat că Brâncuși a părăsit studioul lui Rodin pentru a-și dezvolta un stil propriu, inspirat din culturile considerate „primitive” și din tradiția populară românească.

În cheia psihologiei lui Carl Jung

Filonul pe care îl explorez ar fi faptul că, aflat în căutarea esențelor, Brâncuși a atins corzile sub-conștientului așa cum a fost definit de psihologul elvețian Carl Jung.

„Am șlefuit materia pentru a afla linia continuă. Și când am constatat că n-o pot afla, m-am oprit; parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mâini”, spunea Brâncuși. Iar psihanaliza jungiană consfințește ideea de interconexiune dintre subconștient și esența materiei.

Astfel, în cartea „Omul și simbolurile sale”, coordonată de Carl Jung (Editura Trei), găsim, la pagina 361, citatul Anielei Jaffé:

„Deseori (picturile abstracte) se dovedesc a fi, mai mult sau mai puțin, imagini ale naturii înseși, demonstrând o similitudine uimitoare cu structura moleculară a elementelor organice și anorganice ale naturii. Acesta este un fapt fabulos. Abstracția pură a devenit o imagine a naturii concrete. Jung ne poate oferi aici cheia înțelegerii. ‘Straturile mai profunde ale psihicului – spune Carl Jung – își pierd, pe măsură ce adâncimea și întunericul cresc, unicitatea individuală. «Mai în jos», adică odată cu apropierea de sistemele funcționale autonome, ele devin tot mai colective, până ce, în materialitatea corpului, și anume în corpurile chimice, vor deveni universale și se vor stinge deopotrivă. Carbonul organismului este carbon pur și simplu. De aceea, «jos de tot» psihicul este «lume» pur și simplu’. O comparație a picturilor abstracte cu micro-fotografiile din lumea atomică arată că abstracția completă a artei imaginative a devenit, într-un mod surprinzător și neobservat, ‘naturalistă’, subiectul ei fiind elementele materiei”.

Un exemplu de pictură în stare de transă, deci accesând sub-conștientul, și foarte asemănătoare cu micro-materia, este cea a artistului american Paul Jackson Pollock, care a murit cu un an înaintea lui Brâncuși. De altfel, Aniela Jaffé acordă multă atenție acestui pictor american care s-a bucurat de un imens succes.

Evident că „șlefuind în căutarea liniei continue până a fost lovit peste mână” și Brâncuși a sondat practic granița dintre arta abstractă și materie.

De altfel faptul că Brâncuși a „cochetat” cu subconștientul i-a atras recunoașterea criticului Herbert Read, care l-a privit mai sus chiar decât pe maestrul Auguste Rodin.

Un citat atribuit, nu știu cât de veridic, lui Herbert Read de o serie de site-uri românești, inclusiv de Centrul Brâncuși, sună așa: „Trei pietre de hotar măsoară, în Europa, istoria Sculpturii: Phidias – Michelangelo – Brâncuși…”.

Herbert Read a fost un admirator al lui Carl Jung și a integrat concepte jungiene, în special arhetipuri și inconștient colectiv, în propria sa lucrare despre artă și estetică. În timp ce Jung s-a concentrat pe psihologie, Read, ca poet și critic de artă, a aplicat ideile lui Jung în domeniul creației artistice, discutând despre modul în care simbolurile arhetipale apar în artă și despre cum arta poate fi o cale către explorarea psihicului. Cartea „The Spirit in Man, Art and Literature” (Spiritul în Om, Artă și Literatură) a lui Carl Jung a fost editată chiar de Herbert Read.

„Materialul cu care lucrează Brâncuşi este interiorul său, asemenea lumii dintâi a strămoşilor; formele vin din meditaţie şi dintr-un subconştient colectiv, deja scos la lumină în arta populară”, scrie Viorica Răduţă în articolul ei „Brâncuşi, spre o artă a templului (2)”.

„Principesa X” și simbolul ancestral al falusului

Cel puțin prin experiența cu Maharajahul din Indore, care i-a dat comandă să-i construiască un templu, Brâncuși sigur a avut contact cu spiritualitatea hindusă.

Iată un citat de la pagina 113 a cărții „Omul și simbolurile sale”, coordonată de Carl Jung:

„Falusul funcționează ca simbol atotcuprinzător în religia hindusă (…) Când un hindus educat îți va vorbi despre lingam (falusul care îl reprezintă pe zeul Shiva din mitologia hindusă), vei auzi lucruri pe care vesticii  nu le-ar pune niciodată în legătură cu penisul. Lingamul, în mod cert, nu este o aluzie obscenă”.

Deatfel, falusul a fost un simbol al fertilității încă din paleolitic și neolitic.

„Hohle Fels” este un falus de circa 28 de milenii, descoperit în Germania, în 2004.

În Sayburc, localitate aflată în sud-estul Turciei, a fost găsit un desen reprezentând un bărbat ținându-se de penis sub privirile a doi leoparzi.

Un alt bărbat erect a fost desenat în peștera Lascaux din Franța, lângă un bizon eviscerat.

Desene rupestre similare, de circa 20 de milenii, au fost găsite în peștera „Los Casares” (Vânătorii – n.red.), Guadalajara și în adăpostul Laussel din Dordogne, Franța. Imagini sugestive și alte descoperiri sunt prezentate în articolul „Moștenirea paleolitică: De la decorarea genitală la mutilarea penisului”.

Un aspect interesant este caracterul falic al unor statuete feminine, după cum a fost constatat la figurinele italiene „Trasimeno” și „Cozzo Busonè”, cu imagini sugestive, inclusiv din cultura neolitică Starcevo-Criș, care ilustrează următoarele două articole publicate de Asociația „Preistorie in Italia”:

• https://www.preistoriainitalia.it/en/scheda/statuina-del-trasimeno-pg/
• https://www.preistoriainitalia.it/en/scheda/statuine-di-busone-cozzo-busone-ag/

Într-unul din acest articole este citată chiar Maria Gimbutas:

„… în Europa Veche, falusul este departe de a fi simbolul obscen care este astăzi. Mai degrabă este asemănător cu acel lingam încă prezent în India: un stâlp cosmic sacru moștenit din civilizația neolitică din Valea Indusului. Una dintre primele reprezentări ale genul în Europa este constituit de fuziunea falusului cu corpul divin al Zeiţei, care apare începând din paleoliticul superior. Unele zeițe ‘Venus’ din această perioadă au capete falice fără nicio trăsătură facială. Au fost găsite în Savignano și pe Lacul Trasimeno din nordul Italiei (atribuite Gravettianului), în peștera Weinberg din Mauern, Bavaria (Perigordianul superior sau Gravettianul). Placard, în regiunea Charente, Franța (Magdalenian I-II)”.

În articolul următor găsim o imagine cu statuete din cultura neolitică Starčevo-Criș intitulată „Female statuette with phallic head and testicle – like underside, from Starcevo, Hungary – Gimbutas 2008” – „Statuetă feminină cu cap falic și partea inferioară asemănătoare unui testicul, din Starcevo, Ungaria – Gimbutas 2008”.

În mod remarcabil, imaginea duală feminin-falică din articolul de mai sus seamănă izbitor cu statutele Culturii neolitice Cucuteni intitulate „Soborul Zeițelor” de la Poduri – județul Bacău, de la Isaiia – județul Iași sau de la Sabatinovka.

Spiralele la Brâncuși dar și în Neolitic

Un alt străvechi simbol arhetipal este spirala, regăsită și la Brâncuși în portretul lui James Joyce (1929) dar și în alte două lucrări. Astfel, pe 30 noiembrie 2010 au fost vândute lucrările lui Brâncuși intitulate „Large spiral in iron” și „Small spiral in iron”, a căror imagini pot fi găsită încă pe MutualArt.

Spiralele au fost motiv de bază a Culturii neolitice Cucuteni dar se regăsesc și pe o serie de megaliți neolitici împrăștiați pe continent dar și pe insule îndepărtate. Câteva exemple: Tarxien (Malta), Newgrange (Irlanda), Piodao/Chaz D’Egua (Portugalia), Pierowall (Scoția), Bardal (Norvegia), Göbekli Tepe (Turcia), La Zarza-La Zarcita (La Palma – Insulele Canare), Castelluccio (Sicilia), Yangshao (China) etc.

Mai notăm că în județul Maramureș au fost descoperite spiralele dacice de aur de la Sarasău.

Și ar fi ilogic să credem că oamenii neolitici au deplasat și cioplit blocuri imense de piatră doar pentru niște ornamente oarecare așa încât spiralele trebuie să fi avut o legătură strânsă cu conștiința lor. Iar o explicație provocatoare a fost oferită de cercetătorii sud-africani D. Lewis-Williams și David Pearce, prin cartea „În interiorul minții neolitice: conștiința, cosmosul și tărâmul zeilor”, publicată de editura Thames & Hudson în 2005. Un sumar putem găsi în pagina de Wikipedia dedicată acestei cărți deosebite care dezbate rolul conștiinței umane „modificate” în dezvoltarea artei și religiei Neolitice. Astfel, potrivit cărții „În Mintea Neolitică” spirala e asociată unui stagiu de conștiință alterată care conduce la experiențe vizionare. Mai mult, există o serie de autori care văd spiralele, ca simbol al trecerii sufletelor către nemurire. Privind megaliții străvechi împrăștiați în toată lumea există o percepție generală că spiralele cioplite ar fi reflectat eternitatea. Remarcabil e și faptul că în experiențele de hipnoză regresivă, când ajungi să-ți stai în față cu esența propriei conștiințe-suflet, sunt frecvente percepțiile unor vortexuri spiralate.

„Romboidurile” Coloanei Infinitului – semne timpurii

În campania de săpături arheologice din 1967-1968, efectuată la Cuina Turcului, pe Clisura Dunării, Vasile Boroneanţ și Alexandru Păunescu au descoperit o falangă de ecvideu, cu romburi suprapuse vertical, incizate în os. Analize mai recente au arătat că artefactul are 13 milenii vechime.

De asemenea, la Cârcea – Cultura neolitică Gumelnița s-a găsit inclusiv un vas de lut inscripționat tot cu romburi aliniate.

Apoi s-a mai descoperit un vas Starčevo-Criș cu romburi și în județul Alba: „Iconografia unui vas ceramic Starčevo-Criş descoperit la Acmariu (comuna Blandiana, judeţul Alba)”.

Din Cultura neolitică Cucuteni, la Muzeul Național al Republicii Moldova găsim un artefact „Dansul Ielelor” pe care e evidențiată și un fel de coloană a infinitului.
În fine, Tezaurul dacic de la Hînova, județul Mehedinți este păstrat în Sala Tezaurelor de la Muzeul Național de Istorie a României. Una din cele mai interesante piese e un colier alcătuit din 255 de mărgele romboedrice, asemănătoare Coloanei Infinitului. Despre această similitudine s-au mai scris articole.

Muza adormită și capete pre-istorice

Îmi pare foarte rău că nu îmi mai amintesc în ce sit arheologic am văut la moment dat capete foarte asemănătoare, intenționat fără gâturi, cu Muza adormită a lui Brâncuși dar sper că specialiștii în preistorie universală știu la ce mă gândesc.

Oricum, notez trei exemple de capete cât de cât asemănătoare, și anume cele de la Tell Aswad – Siria, Ain Ghazal – Iordania și Ierihon – Palestina.

Oul Nou-născutului și din „Începutul lumii” în comparație cu ouăle cosmice străvechi

În lucrarea sa „Începutul lumii”, Brâncuși surprinde concepții mult îndepărtate în timp și spațiu.

Un ou cosmic vechi de șapte milenii a fost găsit în Silves – Portugalia, având inscripționat pe el un fel de coloană infinită mai rotunjită. Dar mitul oului cosmic a fost întâlnit pe mai multe continente.

În mitologia Dogon din Burkina Faso, zeul creator Amma ia forma unui ou.

În China, diverse versiuni ale mitului oului cosmic sunt legate de creatorul său, Pangu. Se spune că cerul și pământul au existat inițial într-o stare fără formă, precum oul de găină. Oul se deschide și se desface după 18.000 de ani: partea ușoară s-a ridicat pentru a deveni cer, iar partea grea s-a scufundat pentru a deveni pământ.

În India, într-un mit vedic consemnat în Jaiminīya Brāhmaṇa, cea mai timpurie fază a cosmosului implică un ocean primordial din care a apărut un ou. Odată ce oul s-a divizat, a început procesul de formare a cerului (din partea superioară) și a pământului (din partea inferioară) pe parcursul a o sută de ani divini.

În Japonia, în Nihon Shoki, la început exista o stare haotică care avea forma unui ou.

În Kalevala, epopeea națională a Finlandei, există un mit despre lumea creată din fragmentele unui ou.

Egiptenii antici acceptau ca fiind adevărate mai multe mituri ale creației, inclusiv pe cele ale teologiilor hermopolitană, heliopolitană și memfită. Mitul oului cosmic poate fi găsit de la Hermopolit.

Idei similare mitului oului cosmic sunt menționate în două surse diferite din mitologia greacă și romană. Una se află la autorul roman Marcus Terentius Varro, care a trăit în secolul I î.Hr. Potrivit lui Varro, cerul și pământul pot fi asemănate, respectiv, cu o coajă de ou și gălbenușul său. A doua mențiune se găsește în Recunoașterile Pseudo-Clementine deși dintr-un punct de vedere opozițional, în măsura în care Clement este prezentat ca rezumat al unei credințe cosmologice ridicole întâlnite la păgâni: conform descrierii date, există un haos primordial care, în timp, s-a solidificat într-un ou.

În cosmografia zoroastriană, cerul era considerat a fi sferic, cu o limită exterioară (numită parkān), o idee care probabil datează din vremea sumeriană. Pământul este, de asemenea, sferic și există în interiorul cerului sferic. Pentru a ajuta la transmiterea acestei cosmologii, o serie de scriitori antici, inclusiv Empedocle, au venit cu analogia unui ou: cerul exterior sferic și delimitat este ca învelișul exterior, în timp ce Pământul este reprezentat de gălbenușul rotund interior.

În Oceania, Ta’aroa a fost zeitatea creatoare supremă de pe Tahiti, autorul vieții și al morții și a creat lumea dintr-un ou cosmic, creând cerul și pământul.

[Va urma..]

A consemnat pentru dumneavoastră Cristian Horgoș.