Dan Diaconu – Pagini din istoria falsificată: Marmorosch Blanc

Dacă te hrăneşti cu minciuni, n-ai nicio şansă pe lumea aceasta. În general, ticăloşii care falsifică istoria ştiu bine asta, de-aceea un nemernic precum Roller era o componentă importantă a regimului implementat după Război. Obsesia mea pentru istoria corectă vine dintr-o conştientizare a faptului că a-ţi cunoaşte istoria e nu doar o obligaţie, ci o necesitate. Rămânând cu minciunile, eşti precum peştele care înoată în vin: se îmbată de la alcool şi moare fericit.

Astăzi ne vom ocupa de o afacere pe cât de ticăloasă pe atât de ascunsă publicului. Iar motivele pentru care e atât de ascunsă ţine de „rima” care există între vremurile de-atunci şi cele de azi.

Totul începe pe la jumătatea secolului XIX, atunci când peisajul financiar autohton era unul destul de pestriţ. De-a lungul ţărilor române circulau tot felul de monede, iar necesitatea stabilirii unei parităţi între ele a făcut posibilă apariţia zarafilor. Aceştia erau un fel de case de schimb ambulante, desfăşurându-şi activitatea, în general, în interiorul hanurilor. Pe măsură ce activitatea le creştea, zarafii intrau în zone ceva mai bănoase precum împrumutul sau, atunci când într-adevăr strângeau un capital important, finanţarea comerţului. E de la sine înţeles că, pe măsură ce acumulau capitaluri, zarafii mai căpătuiţi renunţau treptat la comerţul ambulant cu bani din zona hanurilor pentru a-şi face propriile sedii de unde să-şi conducă afacerile. Aşa se fondează primele bănci – în fapt, mai mult case de comerţ – ale căror nume acum sunt practic necunoscute: Ghermani & fiii, Michel Daniel, Casa Sechiarii, Rodacanaki, Halfon & fiii, Fraţii Hillel Manoah sau Zani M. Chrissoveloni.

În acest peisaj pestriţ, în anul 1848, se fondează la Bucureşti „Casa de comerț și bancă Jacob Marmorosch”, o instituţie care se implică atât în comerţul cu materiale de construcţii, coloniale şi alte produse cu adaos comercial mare, cât şi în creditare. Activitatea de creditare vine pe fondul unei necesităţi de sprijinire a partenerilor comerciali. Iniţial Marmorosch oferă credit comercial clienţilor săi, însă, treptat, operaţiunile financiare devin din ce în ce mai importante în activitatea instituţiei. Hotărâtor pentru traseul afacerii este asociatul lui Jacob Marmorosh (şi cumnatul acestuia), bancherul Jacob Lobel. Acesta va marca prima expansiune a afacerii, care s-a făcut la Viena, Leipzig și Londra. Lucrurile merg bine, iar afacerea are succes.

În 1863, Jacob Marmorosch îl ia asociat pe Moriz Blanc, un adolescent de doar 16 ani care abia venise de la studii. E foarte ciudată apariţia acestui personaj care va deveni cel mai important bancher al României. Mai mult, din acel moment afacerea îşi schimbă numele în Banca Marmorosch Blanc. După Războiul de Independenţă, Banca se conectează la marile afaceri ale României. Astfel, finanţează construcţia de căi ferate şi înfiinţează o groază de afaceri industriale precum: Fabrica de Zahăr Chitila, Fabrica de Ciment de la Brăila sau Fabrica de Hârtie de la Scăieni. Cu aceste baze industriale, Banca finanţează lucrări ample de infrastructură, precum modernizarea Bucureştiului. Vă imaginaţi cum funcţiona totul: Marmorosch semna un contract de împrumut care, într-o proporţie covârşitoare, avea ca destinaţie achiziţiile din firmele controlate de bancă. E logic pentru oricine că profiturile erau fabuloase.

Şi nu doar acestea erau afacerile băncii. Cei care studiază istoria nu au habar că, în spatele poveştilor cu eroi şi lupte tragice, stau băieţii isteţi care fac bani serioşi. De-aceea, atunci când citiţi despre Războiul de Independenţă ar trebui să ştiţi şi că exclusivitatea afacerii pentru achiziţia de arme necesare acestui război a aparţinut Marmorosch Blanc. La fel cu şi iluzoria „modernizare” a armatei române a fost intermediată de aceeaşi bancă. Asta în cazul în care doriţi să ştiţi şi motivele pentru care soldaţii români luptau în izmene. Şi nu-i numai asta. Tot în perioada Primului Război Mondial, mai precis atunci când sediul Marmorosch a fost retras la Iaşi, începe prietenia dintre Aristide Blanc şi un tânăr diplomat cu faţa mongoloidă, pe numele său Nicolae Titulescu. V-am amintit întâmplarea pentru a vă scuti de alte întrebări legate de calităţile incredibile care l-au propulsat pe Titulescu în mafia puterii mondiale.

Astfel, având din plin „combustibil” în spate, Marmorosch Blanc devine unul dintre cei mai mari jucători la nivel european, găsindu-se în acţionariatul unor bănci mari precum Darmstadter (Berlin), Pester Ungarische Kommerzial Bank (Budapesta) sau înfiinţând de la zero instituţii bancare precum Banca de Comerţ şi Depuneri din Salonic. Afacerile Băncii devin din ce în ce mai bănoase, ea finanţând nu numai comerţul, ci şi mult mai bănoasele investiţii publice. În 1923, Marmorosch, Blanc & Co era o instituţie globală, cu peste treizeci de reprezentanţe, dintre care se distingeau cele de la New York, Londra, Paris sau Istanbul şi controlând afaceri din Anglia până-n China.

Aristide Blanc, fiul lui Moriz şi moştenitorul imperiului bancar, învârtea exact aşa cum dorea întreaga clasă politică autohtonă. El era şi diplomat, şi intermediar al statului (în 1914 a intermediat la Londra achiziţia de arme pentru Regat) şi mare afacerist. Era cel mai important şi influent om din România şi de aceea ştergerea sa din cărţile de istorie ar trebui să vă dea de gândit.

Mega-extinderea afacerii având capul de pod la Bucureşti coincide cu cea mai mare criză financiară a secolului XX, cea din 1929. Criza de încredere loveşte banca, iar deponenţii îi iau cu asalt porţile. Devine logic că întreaga construcţie grandioasă pică precum un castel făcut din cărţi de joc.

Aceasta ar fi istoria pe scurt, dar dacă vom pătrunde în intestinele afacerii, vom vedea treburile cu adevărat puturoase. În 1923, Aristide Blanc fondează cu surle şi trâmbiţe Casa de Editură „Cultura Națională”, la cârma căreia îl pune pe istoricul Vasile Pârvan. Bietul Pârvan e doar o acoperire pentru planurile ticăloase ale lui Blanc. Acesta dotează cu cea mai nouă tehnologie propria editură şi reuşeşte practic acapararea întregii prese. Mai bine de 80% din presa de mare tiraj e controlată de acest personaj nebulos. A intra în gura lui era echivalentul unei sinucideri: absolut toată „presa”, la unison, te ataca şi te trezeai peste noapte cel mai ticălos şi detestat om din ţară.

Individul e unul dintre artizanii din umbră ai readucerii lui Carol al II-lea pe tron. Pregătirea revenirii imbecilului s-a făcut temeinic, ziarele lui Blanc vânturând mereu „zvonul revenirii regelui pe tron” pentru a obişnui publicul. Cu toate că deviantului rege i se pusese în vedere de către cei din clasa politică să întrerupă relaţiile cu gaura lui preferată, Elena Lupescu, la ceva timp după înscăunare, rapandula reapare în peisaj. Cel care-i adusese deviantului Carol al II-lea marea iubire era, desigur, bravul nostru bancher. N-o făcea gratuit. Prin intermediul curvei regale, Aristide îl controla pe prost exact aşa cum dorea. Astfel ia naştere camarila regală şi întreaga mafie care avea să secătuiască ţara şi s-o împingă în Război total nepregătită.

Relaţia cu regele îi permitea lui Blanc afaceri dintre cele mai oneroase. Spre exemplu, statul constata din când în când că o afacere de-a lui e cam prăpăstioasă, că înghite bani de la Buget şi că, pentru eficientizare, ar trebui privatizată. Aşa că, de undeva din ceaţa economiei, apărea bancherul Aristide Blanc pe un cal alb şi prelua acea afacere dezastruoasă. Şi, pentru a o putea prelua, statul îi dădea credite în condiţii deosebit de avantajoase, uneori chiar fără dobândă. Asta în ciuda faptului că, atunci când împrumuta statul, bancherul Aristide o făcea la dobânzi scandaloase. Şi uite-aşa, mai cu un împrumut, mai cu o şpăguţă, bunul samaritean Aristide privatiza cam tot ce mişca în ograda statului. Doar de-aia era consilierul financiar al regelui. Reţineţi că nu sunteţi în anii 90, ci în perioada Interbelică, în acea atât de minunată perioadă pe care v-o descriu cu atâta culoare ticăloşii plătiţi să vă facă minţile franjuri.

În mod evident, toate aceste coţcării ale lui Blanc aveau preţul lor. Familia Lupeascăi prospera, iar lui Carol nu i se refuza absolut nimic. Însă, băiat deştept, Aristide ştia bine cum să iasă pe plus. Părea că nici Marea Criză nu l-ar putea îngenunchea. Treburile însă erau destul de sulfuroase. Deficitele Băncii Marmorosch Blanc începeau să iasă la iveală. Astfel, prin 1930, un raport secret întocmit de experţi ai Societăţii Naţiunilor, estima că Banca avea un deficit de aproape două miliarde de lei. Asta era uşor de intuit, mai ales în condiţiile în care Aristide se deda la coţcării cu cecuri fără acoperire sau falsificate, acoperite în ultimă instanţă de Banca Naţională.

Cum începuse să se cam audă că banca lui Aristide e în rahat, Regele şi Lupeasca au forţat tot felul de operaţiuni dubioase. Astfel, Primăria Bucureşti a fost obligată să cumpere cu un preţ mult supraevaluat – jumătate de miliard de lei! – un teren de-al lui Blanc din Otopeni. Guvernul i-a concesionat aceluiaşi falit Regia Monopolului de Stat, iar Banca Naţională a fost obligată să-i acopere deficitul. Gaura însă era mult mai mare, iar, într-un final, deviantul Carol al II-lea a vrut să naţionalizeze activele Băncii, adică sursa găurii negre. Din fericire n-a reuşit.

În 1931, deficitul Marmorosch Blanc ajunge la 3 miliarde de lei. Într-o ultimă sforţare se încearcă fuzionarea tuturor băncilor de pe piaţă, însă acestea refuză. E şi logic de ce. Planul ar fi fost ca, după fuziune, vina pentru dezastru să se împartă între toţi bancherii şi astfel, Blanc să dispară într-o perdea ce ceaţă, statul român urmând să ajute necondiţionat acea mega-entitate. Doar ar fi fost vorba de întreg sistemul financiar al ţărişoarei, nu-i aşa? Cum fuziunea este ratată, în 1931 Marmorosh Blanc intră în faliment.

Cei care cred că acesta a fost sfârşitul băncii se înșală. A fost o mică piedică deoarece, pentru redresarea băncii, lui Blanc i se cedează monopolul tutunului şi al sării. Şi uite-aşa, impetuosul nostru aventurier se trezeşte împroprietărit cu unele dintre cele mai bănoase afaceri ale statului. Totul pentru a salva „ieconomia”, vă imaginaţi! Să vă mai spun că Aristide Blanc era adeptul intervenţiei inteligente a statului în economie?

Terminarea Războiului şi acapararea României au condus la naţionalizarea Marmorosch Blanc. Teoretic ar fi trebuit să fie sfârşitul lui Aristide Blanc. Aiurea! Într-un mod aproape inexplicabil pentru unii care nu ştiau cum să fugă din ţară, Aristide Blanc se întoarce în 1947 în raiul comunist de-aici. Şi, în loc să i se pună cătuşele, e trimis de către Maurer, împreună cu Nicolae Malaxa, ca reprezentant al guvernului pentru contacte cu Occidentul. Unul dintre stâlpii pe care se sprijinea Blanc era Ana Pauker, cea care găsise găzduire la ziarul care-i aparţinuse, Adevărul. Vă spun asta ca să înţelegeţi mai bine cam în ce conspiraţie intrase biata noastră ţară.

Sorţii însă nu i-au mai zâmbit aşa cum se aştepta, astfel încât, în 1950, Blanc este arestat şi aruncat în puşcărie. Se întâmplă deseori în istorie ca cei care conspiră să ajungă să cadă în propriile conspiraţii. Aşa s-a trezit Aristide Blanc plimbat între Jilava şi Piteşti. Doar că „zânele” din Occident i-au zâmbit din nou şi, în urma unui recurs forţat la presiuni din afară, Aristide Blanc este eliberat şi i se permite să plece la Paris. Moare la 77 de ani, după o viaţă de furt şi ticăloşie.

Cam aceasta ar fi, pe scurt, istoria Marmorosch Blanc, instituţia parazit care şi-a ţesut viaţa pe spatele Regatului Român şi-apoi al României Mari. Iată una dintre cele mai scandaloase şi corupte instituţii despre care în prezent nu se spune nicăieri nimic. Oare de ce?

Cred că e bine să ştiţi ce s-a întâmplat pentru a înţelege ce urmează să vi se întâmple. Dacă aveţi impresia că aţi scăpat doar cu taxa aia de solidaritate pe care-o plătiţi atunci când mergeţi cu maşina la pompa de benzină, vă înşelaţi amarnic. Nu Bancorexul a fost Marmorosch Blanc, nu vă lăsaţi păcăliţi cu acea paralelă. Adevărata Marmorosch Blanc de azi e în plină dezvoltare. Urmează vremuri interesante!

A consemnat Dan Diaconu via trenduri.blogspot.com.