Dan Pavel – Critică Literară A La Carte: Un Slujbaș în Cârca Țării

Confruntat cu realitățile literare autohtone, am sentimentul că „Un Ostaș în Slujba Țării” ar putea fi o lucrare mai importantă decât „Solenoid”. Ciucă este genul de crucișător literar care navighează printre metafore cu eleganța unui avizier ceaușist căzut din cui. Dacă îmi permiteți să citez din panseurile sale:

„În august 2004 am ajuns ofițer în cadrul Batalionului 121 de Cercetare, al Brigăzii 2 Mecanizată «Rovine». Eram foarte mândru. Nu pot însă să uit prima zi la popotă, unde aveau de toate și mult. Am întrebat-o timid pe doamna care servea: Nu vă supărați, câte feluri de mâncare pot să iau? și dumneaei mi-a răspuns zâmbind larg: Câte vrei tu, flăcău, acum suntem în NATO! O ființă angelică, n-o voi uita cât timp voi trăi.” […]

„Eram la Mănăstirea Voroneț. A venit spre mine o măicuță pe la 90 de ani și mi-a spus: Domnule general, când vom ajunge la Judecata de Apoi, Dumnezeu nu ne va întreba ce am făcut rău sau ce am făcut bine. El ne va întreba ce am putut să facem și nu am făcut! Pentru asta vom fi judecați. Maica Elena o chema, iar vorbele ei mi-au răsunat în minte pentru multă vreme.”

Simplitatea ideilor de până acum sugerează că maculatura distinsului ne-ar putea oferi o clătire a papilelor literare tăbăcite de celuloza condimentată excesiv care trece drept literatură prin intestinul editurilor românești. Nicolae Ciucă ne lasă impresia unui autor sensibil și delicat, conectat la fragilitatea intrinsecă a creaturilor din perimetrul gospodăriei agrozootehnice de la unitate. Panseurile sale ar putea interveni ca o adevărată clismă literară detoxifiantă. Pasajele anterioare ne oferă doar un crâmpei din peisajul lui psiho-afectiv furtunos, din trăirile sale nestăvilite și neîmpărtășite cu noi până acum. Bucuros că i-a fost diversificată troaca odată cu aderarea la NATO, tânărul nostru ofițer era încântat că în sfârșit va putea transpira stânjenit și alte condimente, în afară de usturoiul cu care își obișnuise colegii. În esență, asta reprezintă aderarea pentru majoritatea intelectualilor români: înainte era mâncare puțină și acum este multă. Niciun alt autor român nu a putut zugrăvi chintesența pișcotărelii mai delicat și mai eficient de-atât. În a doua secvență ideatică, Ciucă surprinde esența românismului strecurat prin filtrul unei ortodoxii vagi și prost însușite: Faci, nu faci, tot un drac!

În puritatea sa literară, Nicolae Ciucă ocolește păcatele lui Cărtărescu, acelea de a însăila un text contrafăcut emoțional, post-cerebral și dramatizat excesiv. Evită încâlcenia obositoare rațional și sufocantă emoțional la care vor percuta exagerat doar nemângâiatele vulvar care nu-și amintesc experiența senzorială din realitate. Ciucă comunică cu o precizie și-o simplitate înduioșătoare. Cărătrescu masturbează deseori o complexitate nejustificată în speranța că își poate ascunde atât sentimentele plastografiate stângaci, cât și propria inadecvare, sub un maldăr de fultuială literară ce va ului publicul ăsta de macaci impresionabili care sunt obsedați de uniformitatea rozului din găoazele celorlalți. Dar Ciucă Nicolae nu poate fi acuzat de asemenea apucături literare. El ne întâmpină cu o sinceritate puerilă și debordantă. Ne infectează cu optimismul naiv pe care numai un ostaș l-ar putea resimți în fața primelor sarmale cu carne adevărată de la popotă. Mecanismele sale psiho-afective sunt atât de complexe încât apariția primei mămăligi fierbinți poate acoperi gustul amar lăsat de nenumăratele războaie ilegale și de mirosul civililor incinerați.

Maimuțele de pe craca intelectuală medie a societății românești sunt disperate să știi că citesc și că, într-adevăr, consumă literatură de calitate. Nu te lasă până nu afli, chiar și involuntar. Dacă literatura lui Cărtărescu are un scop eminamente practic, acela de accesorizare a șezlongurilor din Vama Veche, acolo unde orice zoolog poate observa nivelul cultural elevat al maimuței, prezența pe prosop a literaturii lui Ciucă nu va impresiona pe nimeni în scopuri de agațament. Nimeni nu ne-ar putea acuza de intelectualism atunci când ne facem un selfie cu scrierile generalului. Așadar, capulaopera lui Ciucă ar fi un simbol mult mai autentic de curiozitate intelectuală, un gest de puritate mentală ce nu poate fi confundat cu snobismul. Mircea Cărtărescu încearcă deseori stângaci să-și renege apartenența la craca de maimuțe, față de care are o părere deplorabilă ce permează involuntar din scriitura sa. Nicolae Ciucă își îmbrățișează maimuția cu dragoste și sinceritate. Este maimuța autentică, supremă, ce nu simte nevoia meschină de a-și renega apartenența sau propriile apucături, ca alți autori.

Literatura cărtăresciană este, în ultimă instanță, un bilet de acces în acceleratul celor care se cred educați, chiar dacă trenul călătorește spre nicăieri cu 15 kilometri pe oră. Este o legitimație de apartenență la clubul filosofilor de cafenea din gară, în care beau impiegații de prea puțină mișcare cerebrală. După șapte beri, aceștia ar fi capabili să-și amaneteze integritatea intelectuală de dragul unui kebab sleit. Apoi vor moțăi în scopuri digestive până pleacă trenul fără ei, ca de obicei. Prezența pe noptieră a acestui gen de literatură indică imediat faptul că va trebui să muncim de trei ori mai mult pentru a provoca un orgasm cititoarelor care se vor holba mute în tavan pe tot parcursul intervenției sexuale. Pe când prezența literaturii lui Ciucă ne-ar indica din start că, deși cititoarea nu a avut niciodată orgasm, măcar este curioasă cu privire la aceste aspecte și știe să ne facă o ciorbă drept recompensă. Mi-aș dori ca ambii autori să devină subiecte de Bacalaureat. Am vedea prima notă de 10 la Literatura Română, cu o analiză literară dintr-o singură propoziție: „E prost, să moară mama!”.

Până la urmă, 2 milioane de euro este un preț foarte mic pentru reechilibrarea literaturii românești și pentru readucerea ei cu picioarele pe pământ. Majoritatea autorilor admirați în România rătăcesc furibunzi pe coridoarele abstractului, divorțați de realitate și de trăiri autentice. Captivi în labirintul pomposului, autorii români sunt disperați să-și împuște stilul literar în picior ca să-l poată ajunge din urmă. Sunt obsedați să scurme frenetic în cimitirul ideilor, în speranța că vor răzbi până la nucleul filosofic al unui sentiment îngropat acum 72 de pagini. Ciucă ar putea fi primul autor în două decenii care ancorează din nou literatura în contemporaneitate și nu masturbează aceleași nostalgii uteciste deghizate în filosofie. Ar putea fi un fel de „Suge-o, Ramona!” pentru generația asta de birocrați care și-au interiorizat atât de profund slugărnicia încât nu mai pot trăi autentic prin alte mijloace. Ar fi și un bun mijloc de recrutare pentru genul de tineri care nu au o problemă cu terorizarea unor națiuni, atâta vreme cât e friptura caldă la unitate și nu-i filmează nimeni când se șterg la gură pe steag.

Un Slujbaș în Cârca Țării

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!