Pe ruinele Imperiului Roman s-a construit, în condiţii istorice precare, evul mediu creştin. Nu numai popoarele Imperiului Roman au fost încreştinate, ci toate popoarele barbare europene, sau care au migrat atunci în Europa. Această operă este impresionantă şi dovedeşte vigoarea creştinismului medieval. A rămas însă deschisă problema trecerii de la încreştinarea formală la încreştinarea în conţinut, şi ea a durat secole şi milenii.
Împotriva tuturor celor ce au discreditat evul mediu, el este evul celui mai înalt echilibru spiritual la care a ajuns vreodată omenirea. Acest echilibru venea din sacralitatea ce umplea lumea de atunci atât în inimi, cât şi în societate. Virtuţile lumii medievale depăşesc tot ce a fost virtute în istorie. Armonia socială a atins atunci forme de frăţietate patriarhală. Viaţa se trăia atunci în Duhul Sfânt, de la conducători până la conduşi. Sufletele erau deschise sfinţeniei. Cerurile atingeau pământul. Biserica exercita o înrâurire (influență) de pace, bucurie şi dreaptă măsură. Niciodată nu s-a realizat o justiţie mai corectă ca atunci. În acelaşi timp s-au făcut cercetări filozofice şi ştiinţifice ce rămân un exemplu de urmat de-a pururi, căci priveau lumea ca o unitate armonioasă şi cu sens mântuitor. Duhul guverna materia, în scopul desăvârşirii umane. Ţinta lumii era transcendentală, de aceea oamenii aveau robusteţe sufletească şi vigoare trupească, căci până-n clipa morţii ştiau pentru ce trăiesc şi trăiau pentru mântuirea lor de acum şi din veşnicie.
Eterogenitatea de atunci a Europei a stat însă împotriva unităţii ei: Sfântul Benedict a încreştinat Apusul, iar Sfântul Metodiu – Răsăritul, slavii dezvoltând o cultură creştină specifică. Şi când evul mediu îşi atingea apogeul, începea şi descompunerea lui, care se aproximează la căderea Constantinopolului.
Nu se epuizase spiritualitatea medievală, ci instituţiile ei nu mai aveau oamenii cu forţa interioară ce le crease. Se tocise ceva în forme şi moravuri. N-au fost capabili să spargă formele vechi, încât oameni noi să creeze forme noi istorice, şi aşa se explică apusul evului mediu. Căci secretul perpetuării istorice este spiritualitatea creatoare. Sunt false acuzaţiile de obscurantism, tiranie, robie, iezuitism, crime inchizitoriale – ele au fost accidente, şi nu coordonate caracteristice ale evului mediu. E posibil ca unii să fi exagerat teocentrismul, dar adevărul este că antropocentrismul care a urmat în Renaştere a degradat omul până la omogenizarea lui în mecanismul universal. Ori, numai viziunea teocratică desluşeşte omului măreţia sa imperială în lume. Omul ca centru al lui însuşi şi al lumii este duşman omului şi lumii. Între teocentrism şi antropocentrism se află teandria, comuniunea dintre Dumnezeu şi om. Concentrarea în Dumnezeu nu desfiinţează personalitatea umană, ci o potenţează, pe când omul singur se descompune în haos.
Nici evul mediu nu trebuie idealizat, căci nu a fost o lume fără erori, ci a fost o lume a năzuinţelor perfectibile, constituindu-se ca stadiu istoric de desăvârşire.
Extras din Deținutul Profet – Ioan Ianolide.
Leave a Reply
Want to join the discussion?Feel free to contribute!