Istoria Bucureștiului – Academia Domnească de la Sf. Sava, ctitorie Cantacuzină – Repere arheologice*

În veacul al XX-lea (la început) istoria a pus românilor următoarea problemă: România va rămâne mai departe o ţară orientală, ori va intra în rândul popoarelor europene, în cultura europeană^[1]. Până atunci, această problemă nu înseamnă că nu exista, dar rezolvarea marii dileme era o chestiune care intervenea mai cu seamă, la nivelul indivizilor sau al familiilor.

De fapt, problema apartenenţei culturale şi în ultimă instanţă a raporturilor între pământul românesc şi Europa se constituie într-una din marile coordonate ale istoriei româneşti. În primele faze ale istoriei despre care avem ştiri, viaţa strămoşilor geto-daci se înscria în seria civilizaţiilor est europene, cu accente mediteraneene, de unde se receptau şi se împrumutau elemente de progres.

Până în secolul al III-lea – al IV-lea pe pământul românesc au fost cunoscute şi s-au întâlnit, elemente cristalizate din cultura grecească şi romană, dar şi spiritualitatea creştină, orientală. Foarte probabil în această perioadă s-au pus bazele unui nou popor, cu o cultură practică mediteranean-occidentală, dar de spiritualitate orientală. Parametrii acestei stări se înscriau între sedentarism, nume, limbă, ocupaţii, sentimentul apartenenţei la un sistem al lumii dominat de Imperiul Roman şi apoi de Bizanţ, monogamia, dar şi credinţele tipice şi manierele orientale.

Până în secolul al XIV-lea românii au simţit puterea orientului, violenţa, sub loviturile căreia s-a prăbuşit o lume. Au luat contact cu o civilizaţie stranie, cu unele elemente necunoscute până atunci. Dar au cunoscut, mai ales, libertatea de a trăi dezorganizat. Va trebui să admitem, că în raport cu sistemul roman şi bizantin, într-o anumită măsură, noua stare era convenabilă. În aceste condiţii o parte din locuitorii ţărilor române, lipsite de o gândire, politică şi culturală, centralizată, au receptat şi şi-au îndreptat faţa spre neamurile migratoare. Unii ar fi preferat traiului pus în balanţa izbânzilor, ordinea, organizarea statală şi cultura spre care se apleca occidentul, cu cât mai puternice erau legăturile cu Bizanţul.

Noua conjunctură, de înlocuire a Imperiului Bizantin prin Imperiul Otoman a împăcat cele două orientări. Imperiul Otoman a apărut în ochii multora drept unul din moştenitorii Imperiului Bizantin. Şi în acest sens, notabile au fost chiar eforturile unor sultani şi cele desfăşurate de Mehmed II în mod deosebit.

În noile condiţii s-a creat nu numai un nou pol de putere ci şi unul cultural. Constantinopolul, devenit Istanbul, a preluat şi a adaptat unele din instituţiile culturale ale Bizanţului. Doar că acest proces şi evoluţia ulterioară a acestuia au fost mult mai lente decât ritmul evoluţiilor şcolii şi cercetărilor din lumea occidentală şi vest mediteraneană. Aici nu numai vechile centre de cultură au realizat progrese notabile. Au apărut o mulţime de alte centre, inexistente sau slab proeminente anterior, care au devenit polarităţi culturale. Apoi legăturile dintre ele au determinat progrese mari şi rapide.

Şi în Mediterana răsăriteană s-au efectuat serioase transformări. Sultanul Mehmed II era un om învăţat şi dornic de progres. Se spune că ştia în afară de limba maternă, araba şi persana, apoi greaca şi latina, italiana şi franceza^[2]. Deşi era un bun musulman, nu era fanatic. Avea un anturaj european de specialişti recunoscuţi. Sprijinind cultura şi învăţătura, sultanul Mehmed II a întemeiat şi celebra instituţie de învăţământ superior numită „Sahn – I Seman” = cele opt avuţii, socotindu-le astfel pe cele „8 fundaţii” sau sectoare ale vieţii şi culturii, din care făceau parte facultăţile de: drept, medicină^[3], astronomie, matematică, teologie, filozofie, literatură. Aici se formau spiritele cele mai alese pentru întreg Orientul musulman^[4] şi nemusulman. Viaţa culturală a marelui centru bosforan mai era impulsionată şi de valurile cărturarilor care se stabileau în Imperiul Otoman venind din tot Orientul^[5].

După cucerire şi pentru multă vreme, Constantinopolul devine nu numai cel mai important centru politic al Orientului, atât pentru musulmani cât şi pentru lumea creştină ortodoxă. Sultanul Mehmed II a încercat să pună cultura imperiului creat în paralel cu cea occidentală. Renaşterea italiană îşi avea o corespondentă, simultană, otomană^[6], împiedicată mai apoi. Prin restabilirea patriarhatului ortodox de la Constantinopol, al lui Ghenadios Scholarios (1454) şi a celorlalte căpetenii ale religiilor nemusulmane (1461) se stabileau premisele unei bune evoluţii, bazate pe principiul juridic al dezvoltării separate a lumii creştine încorporate în hotarele Imperiului Otoman^[7]. Foarte probabil dacă ri!mul iniţial ar fi fost menţinut, cu totul alta ar fi fost evoluţia acestei părţi a lumii.

Înaltele „medrese” ale Constantinopolului otoman, alături de Şcolile patronate de patriarhia ortodoxă au fost locurile unde s-au instruit pleiade ale tineretului din pământurile Europei răsăritene. Însuşi unul din marii savanţi, recunoscut astfel de lumea occidentală, Dimitrie Cantemir (1710-1711), era un produs al şcolii răsăritene pe care a ilustrat-o strălucit^[8]. Şi ca el au fost mulţi. Dar permanent, prin religie, prin obiective, prin structura psihică, prin aspiraţii, lumea românească s-a raportat la Europa. Civilizaţia europeană a pătruns şi şi-a creat discipoli, în ciuda lumii medievale, până şi în ţările noastre^[9]. Nu trebuie minimalizat rolul imitaţiei pentru că toate civilizaţiile superioare au generat imitaţii, care au declanşat apoi procesele interne.

Lumea românească întreţinea cu Europa, relaţii complexe, politice, economice, religioase şi nu în ultimul rând culturale. Stolnicul Constantin Cantacuzino, acest „Principe al Renaşterii”^[10] româneşti din sec. al XVII-lea a fost unul din vârfurile aspiraţiilor europene româneşti ale vremii. Contactele sale nu se limitau la comunitatea latină, fiind notorii legăturile sale cu puternicul regat al Angliei. Dar ilustrul prinţ creditat cu ascendenţa sa bizantină, nu era singurul român care căuta să sensibilizeze Europa asupra părţii sale răsăritene. Principele Transilvaniei Gheorghe Rakoczi al II-lea (1648-1660) îşi trimisese în noiembrie 1654 un emisar politic, care să-l întâlnească pe Oliver Cromwell. lntâlnirea a avut loc în mai-iunie 1655^[11]. Cromwell era interesat de cooperarea cu
acesta, în plan politic dar şi spiritual (extinderea protestantismului), datorită poziţiei pe care o avea zona românească vis-a-vis de Imperiul Otoman, dar şi de marele Răsărit.

În sec. al XVII-lea, după 1667, după serioase studii la Constantinopol, Cantacuzinii au considerat că desăvârşirea învăţăturii tânărului Constantin Cantacuzino, unul din mulţii fii ai postelnicului, nu poate fi atinsă fără să se adape din cultura europeană, italiană. De bună seamă la acea vreme şcoala padovană era una din cele mai reputate, model de instituţie de învăţământ superior pentru Europa. Mai trebuie spus că, în secolul al XVII-lea, curentul de cultură apuseană şi cu deosebire italiană a fost puternic, stolnicul fiind, nu întâmplător reprezentantul acestui curent.

Conştient de rolul şcolii, stolnicul, care călătorise şi în apus şi în răsărit, voia şi la Bucureşti o academie, asemeni cu aceea a „academicilor” la care învăţase^[12]. În acest sens îşi tot îndemna fratele ajuns domn.

Asupra momentului naşterii învăţământului superior românesc sunt opinii^[13] diverse, ce au ca obiectiv o perioadă scurtă de timp. Nu putem să desprindem acest moment de cel al dezvoltării culturii în limba română, o altă iniţiativă de extrem progres, concretizată prin apariţia „Bibliei de la Bucureşti” (1688). Că nu avem un document clar de întemeiere a academiei nu poate să ne arunce în îndoială. Mai toate oraşele noastre, chiar cele mai mari, n-au un astfel de document de înfiinţare, dar-mi-te o şcoală din oraş. Afirmaţia lui Del Chiaro privind stipendiile mari acordate profesorilor de limba greacă invitaţi^[14] la Bucureşti, nu poate fi decât marcarea momentului de început al academiei, a cărei activitate s-a completat şi s-a amplificat permanent. Ansamblul rezidit de Constantin Vodă Brâncoveanu, ispravnic fiind Radu Dudescu^[15] vel sluger, completat şi cu alte „case şi tocmeli, ca să fie şcoală de învăţat carte” au fost făcute pe cheltuiala domnitorului şi cu sume de bani rămase de la Sterie lumânărarul, mort de ciumă în 1693^[16]. Reorganizată de Constantin Vodă Brâncoveanu, nu fără a-l consulta pe stolnicul Constantin Cantacuzino, Academiei i s-a stabilit de această dată un statut^[17]. Şcoala, nota Heladius era frecventată de 200 de elevi^[18].

Ca să corespundă cerinţelor vremii şi ca să-şi aibă asigurată continuitatea şcoala a fost pusă, de la început, sub egida domnitorului şi sub directa oblăduire a patriarhului Ierusalimului. De la început şcoala a fost adăpostită în incinta unuia din marile aşezăminte mănăstireşti de la Bucureşti la Sf. Sava. Era veche din secolul al XVI-lea, ctitorită de un Andronache pârcălabul, cu hramul Blagoveşteniei, dar şi ea era închinată lavrei Sf. Sava, de la Ierusalim^[19]. Aici şcoala beneficia de numeroase încăperi şi case egumeneşti. De la început trebuie spus că, gândită ca o şcoală europeană, Academia de la Sf. Sava corespundea mai mult ca organizare Academiei de la Patriarhia ortodoxă de la Constantinopol, asemănătoare şi ea, în măsura în care Răsăritul Ortodox putea, colegiul padovan. Limba era greaca veche, care, ca şi latina, în apus era mijlocul de cultură în răsăritul bizantin^[20]. Atmosfera şi rigoarea padovană erau aduse în Academia domnească de la Bucureşti de iluştrii profesori şi filosofi Sevastos Kymenitos, Ioan Comnen (doctor şi pedagog), Iacob Pylarinos^[21]. Şcoala aceasta a fost de la început „… gimnaziul tuturor învăţăturilor şi cu adevărat locaşul înţelepciunii”^[22]. Primul director, Sevastos Kymenitul, şcolit la Constantinopol a condus Academia până în 1702. Printre primii elevi se afla şi Iordache Cantacuzino, fiul domnitorului^[23] şi Matei Creţulescu, unchiul său.

Demolate, mai întâi în deceniul 6 al secolului trecut^[24] şi ceva mai târziu biserica^[25], mănăstirea a dispărut din peisajul bucureştean. Amintirea sa a fost, cu timpul împăienjenită, memorialiştii oscilând asupra locului său. Apariţia Universităţii a înlăturat vechile repere de localizare a fostului monument. Şi astfel, i-a revenit arheologiei sarcina precizării eventualelor vestigii în actualul peisaj. Prin 1972 o săpătură efectuată de Societatea de Telecomunicaţii, în zona trotuarului din faţa statuii lui Mihai Viteazul, au relevat fundaţii ale unor zidării extrem de rezistente^[26], mergând la o adâncime de 2 m. Analiza situaţiei a determinat concluzia că zidurile observate erau construite în două etape şi că aparţineau unor biserici. Una a putut fi identificată cu ctitoria lui Andronache pârcălabul, de la sfârşitul sec. al XVI-lea, cea de a doua, aparţinând epocii brâncoveneşti. Vestigiile celor două biserici se aflau la 7 m în faţa soclului statuii lui Mihai Viteazul, spre bulevard.

Biserica de secol XVI era ceva mai mică, latura sa sudică fiind observată pe o lungime de 14 m. Pereţii erau din cărămidă, groşi de cca. 1 m, dar prezentau fisuri puternice.

Constantin Brâncoveanu a dărâmat edificiul vechi, ca să înalţe altul mai trainic şi mai spaţios. Radu Greceanu a notat că noua biserică, la care contribuise şi Sterie lumânărarul era „iscusită şi frumoasă”. Lucrările începute în 1707 s-au încheiat la 20 iulie 1709. Zidurile sale, puternice, prefigurează un lăcaş cu axul longitudinal de 27 m. Fundaţiile masive de pe latura de vest şi de la absida estică, au fost acoperite cu un paviment de cărămidă.

În veacul al XVIII-lea şcoala de la Sf. Sava dispunea şi de o frumoasă „vivliotechi” cu peste 7.000 de volume^[27]. Biblioteca a fost mutată în 1790 la Şcoala de slovenie de la Sf. Gheorghe-Vechi^[28]. Pe o carte, eruditul cărturar Ioan Comnen i-a scris un elogios autograf lui Constantin Vodă Brâncoveanu. Această carte este astăzi unul din exemplarele cu valoare remarcabilă din Viena^[29].

La vest de zidurile celor două lăcaşe centrale s-au cercetat 12 morminte din cimitirul aferent mănăstirii. Cimitirul conţinea trupuri ale monahilor, cu cărămizi sgrafitate sub cap (Anania), dar şi ale mahalagiilor din jur. Monedele descoperite, otomane şi ungureşti marchează funcţionarea mănăstirii din sec. al XVI-lea.

Din ansamblul de construcţii al mănăstirii, cu mulţi ani în urmă, în vecinătatea statuii lui Ion Heliade Rădulescu au mai fost observate fundaţii masive. Foarte probabil aparţineau clădirii primului Muzeu Naţional românesc, de la Bucureşti din 1834. In cealaltă parte, alături de statuile lui Gheorghe Lazăr şi Spiru Haret este consempată latura de vest. Latura de nord mergea, sub actualul bulevard spre Palatul Universităţii. In 1934 la ridicarea clădirii din apropierea Palatului Şuţu s-au descoperit fundaţiile arhondăriei^[30].

În context mai remarcăm descoperirea unor olane ale sistemului de aducţiune a apei la Sf. Sava. Olanele smălţuite la interior, cu smalţ verde-maroniu se datează în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea. Acestea trebuie puse în legătură cu funcţionarea la Bucureşti a 14 cişmele publice, în vremea lui Nicolae Petru Mavrogheni Voievod. Dintre acestea, una se află la mănăstirea Sf. Sava^[31]. Se ştie că, după ce a făcut primul havuz din Bucureşti, la biserica sa, Mavrogheni a dat ca dar domnesc, apă în curţile unora din boieri: Slătineanu, Moruzzi, Racoviţă, Greceanu, Enăchiţă Văcărescu şi în apropierea câtorva mănăstiri printre care şi Sf. Sava^[32]. La 22 iulie 1795 Alexandru Moruzzi constata că mai multe cişmele din oraş nu mai funcţionau şi cerea Epitropiei de Obşte să ia măsuri. A doua zi i se raporta că în oraş erau 2 cişmele construite de Alexandru Ipsilanti şi alte 18 cişmele, construite de alţii, din care mai funcţionau 12, printre care şi cea din poarta mănăstirii Sf. Sava^[33].

Academia Domnească de la Sf. Sava, cea dintâi şcoală românească înaltă^[34] a fost gândită de domnescul ei ctitor ca o poartă de intrare, prin cultivarea tineretului, în Europa. O concluzie se impune după aceste succinte accente: în gândirea sec. al XVII-lea, intrarea în Europa avea o coloratură culturală. Şi credem că era forma prin care Europa ne recepta şi ne admitea ca parteneri, cu îndreptăţire. Pentru că fără o temeinică cultură nu poate exista progres economic şi politic. Aviz contemporanilor!

Rolul leagănului învăţământului academic şi al primei instituţii muzeale din România^[35] pare să se estompeze în conştiinţa contemporanilor şi asta, cu atât mai mult cu cât nimic nu pare să o reamintească.

Se poate spune astăzi că locul lui Andronache pârcălabul, de la Sf. Sava, a fost sortit pentru şcoală. A fost şcoală în 1680 şi apoi a prefigurat o vatră academică, concretizată în a doua jumătate a veacului al XIX-lea prin Universitatea Bucureşti. Prezenta comunicare îşi doreşte numai rememorarea unor repere şi relansarea unei mari dileme; aceeaşi de la începutul secolului. Oare am rămas orientali?

A consemnat pentru dumneavoastră dr. Aristide Ștefănescu, „București, Materiale de Istorie și Muzeografie, XV, 2001”.

Note:

*Comunicarea expusă la Colocviul de Istoric, Arheologic şi Artă Muzeul Naţional Cotroceni, 13-14 decembrie 1999.
1. Eugen Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, Ed. Ştiinţifică Bucureşti, I 972, p. 20, n. 20, apud. G. Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească, cd. II, I 922, p. 261.

2. Aurel Decei, Istoria Imperiului Otoman, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1978, p. 130, 131.

3. Mustafa Ali Mehmcd, Istoria turcilor, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 173-174.

4. Aurel Decei, op. cit., loc. cit.

5. Mustafa Ali Mehmed, op. cit., p. 159.

6. Idem, p. 174.

7. Idem, p. 162-163.

8. Lucian Predescu, Enciclopedia României, Cugetarea. Ed. Saeculum I. O., Vestala, Bucureşti, 1999, p. 165-166.

9. Eugen Lovinescu, op. cit., loc. cit.

10. Dr. Paul Cemovodeanu, Legăturile stolnicului Constantin Cantacuzino cu lumea engleză, în Colocviul de Istoric, Muzeul Naţional Cotroceni, 24-25 septembrie 1997, Bucureşti, 1998, p. 4.

11. Antonia Fraser, Cromwell, Vol. II, Ed. Politică, Bucureşti, 1982, p. 320.

12. Ştefan Pop, Colegiul Naţional Sf Sava, în Boabe de grău, an IV, nr. 7, iulie, 1933, p. 385-4I9, p. 170.

13. Ibidem.

14. Ioan Mihai Cantacuzino, O mie de ani în Balcani, Ed. Albatros, Bucureşti, 1996.

15. George D. Florescu, Din vechiul Bucureşti, Bucureşti, 1935, p. 53.

16. G. I. Ionescu-Gion, Istoria Bucurescilor, Bucureşti, 1899, p. 212-213.

17. Ioan Mihai Cantacuzino, op. cit., p. 187.

18. Popescu Lumină, Bucureştii din trecut şi de astăzi, 1935, p. 629.

19. George D. Florescu, op. cit., p. 53; N. Vătămanu, Istorie bucureşteană, Bucureşti, 1973, p. 52; Popescu Lumină, op. cit., p. 626.

20. Ştefan Pop, op. cit., loc. cit.

21. Conf. univ. dr. Răzvan Theodorescu, Arta brâncovenească. Naşterea unui stil, în Magazin Istoric, an XXII, nr. 10 (259) octombrie, 1988, p. 23.

22. G. I. Ionescu-Gion, op. cit., p. 215.

23. Ştefan Pop, op. cit., p. 388.

24. Grigore Ionescu, Bucureşti. Ghid istoric şi artistic, Bucureşti, 1938, p. 90˜—92.

25. George D. Florescu, op. cit., p. 53.

26. Observaţii efectuate împreună cu dr. Panait I. Panait.

27. Panait I. Panait, Importante descoperiri arheologice în Piaţa Universităţii, în România Liberă, 9 iulie 1972, p. 1-5.

28. G. I. loncscu-Gion, op. cit., p. 215.

29. Gheorghe Buluță, Comori de cultură şi artă românească, în Magazin Istoric, an XXII, nr. 4 (253) aprilie, 1988, p. 11.

3o. Popescu Lumină, op. cit., p. 626.

31. George Potra, Din Bucureştii de altă dată, Bucureşti, 1981, p. 122-123.

32. Popescu Lumină, op. cit., p. 431-432.

33. George Potra, op. cit., p. 127.

34. George Ioan Lahovary, Marele dicționar geografic al României, I, Bucureşti, 1898, p. 724.

35. Aristide Ştefănescu, Ghidul muzeelor din Romănia, Ed. Sport-Turism, 1984, p. 9-14.