Istoria Bucureștiului – Apariția și numele Bucureștiului – Între adevăr și legendă

Oriunde pe continentul european izvoarele au fost destul de rezervate în privinţa momentelor de început ale oraşelor, aşa încât documentele au surprins ceva mai târziu desprinderea oraşului de lumea satului. Lucrurile nu au stat altfel nici pentru oraşul Bucureşti, capitala de astăzi a românilor.

Naşterea şi numele oraşului au suscitat un interes crescând, începând cu secolul al XIX-lea, dar cum nu se ştia nimic concret, documentele lipsind, legendele au prins tot mai mult contur.

Au existat două variante în explicarea denumirii de Bucureşti.

1. Prima considera că, din punct de vedere filologic, Bucureştii veneau de la verbul a se bucura, de la care deriva şi substantivul bucurie, oraşul fiind un oraş al bucuriei.
2. A doua variantă avea la bază legenda unui anume Bucur de la care şi-ar fi luat numele oraşul.

Explicaţia apare ceva mai complexă.

Diferite surse consideră că numele de Bucureşti vine de la numele de Bucur, Bucura, care fac parte din familia cuvintelor: a (se) bucura, bucurie, bucuros, etc. Numele de Bucur, Bucura, au fost nume vechi şi de tradiţie la români, destul de răspândite, cu deosebire în Transilvania, unde se semnalează o serie de localităţi, cum ar fi: Movila lui Bucur, Bucur ceauşul, Bucura, Măgura lui Bucur etc. Un Bucureşti apare şi lângă Brad, în munţii Apuseni. Şi în părţile Hunedoarei şi chiar în sudul Dunării, în Albania de astăzi, au fost semnalate câte o aşezare purtând numele capitalei noastre de astăzi.

Dincoace de munţi, în Ţara Românească, asemenea nume au fost întâlnite foarte rar, încât unii autori au tras concluzia că Bucur ar fi fost un cioban venit din Transilvania, de peste munţi (Simionescu, Cernovodeanu, 1976, 85).

În judeţul Mehedinţi exista o comună Bucura, a cărei legendă vorbea de o foarte frumoasă fată, care şi-a eliberat fraţii de suferinţă din robie, din rândul cărora făcea parte şi iubitul ei. Cum drum de întoarcere nu mai era pentru ei, au hotărât să rămână pe acele locuri şi au dat aşezării pe care au întemeiat-o numele de Bucura, după numele fecioarei ce-i scăpase din robie (Densușianu, 1898, 6). Legenda vorbeşte de frumuseţea neasemuită a tinerei, concluzia trasă fiind aceea că în trecut numele de Bucur ori Bucura era asociat cu ideea de frumuseţe. Ipoteza, spune autorul, este întărită şi de etimologia cuvântului bucur, deoarece „în albaneză bucure însemnează frumos; bucuri – frumuseţe şi bucuron – înfrumuseţez” (Densușianu, 1898, 7). Un om bucur însemna un om frumos, iar numele de Bucur, Bucura, a fost dat acelora care se distingeau prin frumuseţea lor (Densușianu, 1898, 7).

Treptat, se pare, semnificaţia primitivă a cuvântului s-a pierdut şi numele propriu s-a răspândit atât de mult, încât ideea de frumuseţe a dispărut cu totul. Dacă la început, adjectivul bucur, bucura exista cu înţelesul de frumos, mai târziu adjectivul bucur a dat verbul a se bucura. Din forma verbală a luat naştere substantivul bucurie şi adjectivul bucuros (Densușianu, 1898, 9).

Se pare că în anumite zone, de exemplu în jurul Braşovului, era obiceiul ca noilor născuţi să li se dea până la botez numele de Bucur sau Bucura, în funcţie de caz, exprimând sentimentul de bucurie al părinţilor la naşterea unui copil (Ionescu, 2001, 78-79). Vechimea şi frecvenţa cuvântului bucur considerat mai degrabă a fi de origine autohtonă traco-dacică a fost dovedită printr-o serie de derivate, multe dintre ele devenite nume de locuri: „Bucuroaia, Bucureasa, Albucurel, Bucuraş, Bucurel, Bucurilă etc. De origine românească sunt probabil şi numele bulgăreşti: Bucor şi Bucur” (Ionescu, 2001, 78-79).

Părerile în privinţa originii cuvântului bucur au fost împărţite: Alexiu Viciu afirma în 1929, că numele de Bucur era un nume de persoane luat de la slavi (Viciu, 1929, 18). Alte surse indică originea albaneză, venită de la turci.

Se pare însă că numele de bucur nu a putut fi luat de la albanezi, care l-ar fi preluat şi ei la rândul lor de la turci, pentru simplul motiv că el are rădăcini mult mai vechi, numele de Bucur considerat a fi cea mai veche urmă de nume pur românesc (Densușianu, 1898, 11). Grigore Brâncuş considera și el că Bucura şi bucurie sunt generale în dacoromână, iar termenul bucur exista şi în aromâna din Albania (Brâncuș, 1983, 49).

„Verbul bucura este un derivat de la adjectivul bucur = frumos care trebuie să fi fost general în româna comună. Astăzi se păstrează în acest sens numai ca nume propriu. Ca antroponimic este foarte frecvent şi are o arie largă de răspândire. De asemenea este răspândit în toponimie. Se observă că în toponimie şi antroponomastică îşi păstrează sensul primitiv de frumos, corespunzând formal şi semantic adjectivul albanez ‘bukur’ (din care verbul bukuro(n)j – a înfrumuseţa; bukuri – frumuseţe, bukura – nume personal feminin.

Din limba română a pătruns ca nume de persoană şi în limba bulgară. Româneştebucur, albaneză bukur au origine comună. Evoluţia semantică a cuvântului în limba română s-a putut petrece fără prea mari greutăţi. Din toate, rezultă că în româna comună existăbucur adjectiv: frumos, bucura, verb a înfrumuseţa, bucurie s.f. frumuseţe. Adjectivul bucur = frumos s-a pierdut din limba vorbită, conservându-se ca nume de persoană, iar celelalte două: verbul şi substantivul au evoluat la sensurile care sunt astăzi. E posibil ca şi în substrat cuvântul să fi avut sensul de ‘plăcut, mulţumitor, care produce bucurie’. Specializarea semantică s-ar datora sinonimiei cu elemente de origine latină, frumos, muşat mai ales că latinul gaudeo nu s-a păstrat în latină. E posibil de asemenea ca în albaneză pătrunderea latinului gaudeo (albaneză gezoj = a se bucura) să fi împiedicat dezvoltarea şi generalizarea sensului de ‘care produce bucurie’ al vechiului adjectiv i bukure.” (Brâncuș, 1983, 50).

Versiunea că numele de Bucureşti face parte din familia cuvintelora (se) bucura, bucurie, bucuros a fost îmbrăţişată de o serie de călători străini cărora li se părea firesc ca numele să derive de la bucurie, Bucureştiul fiind un oraş, după părerea lor, destul de vesel. Astfel, Franz Joseph Sulzer (1727-1791) elveţian, ofiţer de ocazie în armata imperială, ajuns secretar al lui Alexandru Vodă Ipsilanti, vorbeşte de Bucureşti, al cărui nume consideră că vine de la bucurie, bucuros, a bucura; considerând că Bucureştii înseamnă în greceşte „Harpollie”, sau tot aşa în germană „Freudenstadt” (Popescu, 1941, 1).

Dar nu era singurul care credea asta. Printre alţi călători care au afirmat acest lucru, a fost şi ziaristul italian Roberto Fava, participant în calitate de ziarist la procesul memorandiştilor români – din partea ziarelor care îl delegaseră, fiind dintre cei care au îmbrăţişat cu toată sinceritatea cauza românilor. El a venit în Bucureşti la sfârşitul secolului al XIX-lea şi a notat că numele capitalei se trage de la cuvântul „bucurie”, care înseamnă un „oraş al bucuriei”, fără a da şi alte date (Potra, 1992, 257).

Mult mai vehiculată a fost legenda lui Bucur.

Despre Bucureşti, G. I. Ionescu Gion scria că „un Bucur a numit Bucureştii, oraşul de lîngă Dâmboviţa, pe care străinii de la 1500 încoace, cunoscându-l din ce în ce mai mult, i-au scris numele în diferite feluri: Bocoresch, Bokorest, Bocerestya, Bukuresch, Bocoresti, Bucureszti, Bukaresztach, Bokoryschia, Bogrist, Bochioresti, Buijuresti, Bucresi, Pogrest, Bukoreszcie” (Gion, 1998, 23).

Pornind de la faptul că multe dintre localităţile româneşti şi-au primit numele de la anumite persoane, inclusiv de la stăpânul satului sau de la întemeietorul său (care se pot adesea confunda), se ajunge uşor la ipoteza că şi la baza întemeierii Bucureştilor a putut sta un personaj de la care oraşul s-a numit astfel.

Credinţa era că pe locul în care astăzi se găseşte oraşul, ar fi existat odinioară un sat de păstori şi de plugari, aparţinând unui anume Bucur, de unde şi numele de Bucureşti, „după moşia Bucureştilor, a oamenilor coborâţi din acest moş care este Bucur” (Iorga, 1939, 8).

Bucur însă a îmbrăcat mai multe identităţi, fiind văzut de unii drept cioban, fiu de voievod ori nobil sau boier român, de alţii plugar, ori pescar, dar şi haiduc. Dacă de cele mai multe ori este văzut ca un înstărit cioban ce şi-a purtat turmele pe malurile Dâmboviţei, el mai apare şi ca „duce al Daciei, care se numea latineşte Hilarius şi slavoneşte Bucur”, ori ca „un fiu a lui Laiot vodă” (Milea, 1941, 1). Robert Welsh, pastor anglican de origine irlandeză, venit la noi în 1824, spune că, înainte, Bucureştii fuseseră „un sat aşezat într-un loc mlăştinos, aparţinând unui boier numit Bucur, de la care şi-a luat mai apoi numele” (Potra, 1992, 138). Pentru elveţianul François Recordon, Bucur era pescar, iar pentru publicistul francez Raoul Perrin era negustor bogat.

Răspândirea legendei a făcut ca unii călători să o cunoască şi să o consemneze în scrierile lor. Aflarea ei s-a făcut cu siguranţă, fie direct de la gazdele care-i adăposteau, fie prin intermediul acestora, în cadrul cercurilor pe care aceştia le frecventau. Şi ne referim aici la lumea bogată şi influentă a capitalei, dar şi la cărturarii vremii, din rândul cărora se numărau dascălii de şcoală şi preoţii de mahala, dar şi la o parte a negustorimii.

Cele mai multe consemnări înclină spre Bucur văzut ca cioban.

Ulysse de Marsillac scria că „dacă am da crezare unei tradiţii, care de fapt nu se bazează pe nici un document serios, ar fi existat, într-o epocă îndepărtată, un cioban pe nume Bucur, care îşi aducea oile la păscut în împrejurimile colinei Sfântului Athanase şi care ar fi construit aici o colibă sărăcăcioasă, nucleul viitoarei capitale” (Marsillac, 1999, 75).

Copiii ciobanului, se presupune că şi-ar fi luat forma de plural a lui Bucur: Bucureşti, nume pe care l-au dat apoi şi viitorului oraş. Aceeaşi formă de plural a numelui – Bucureşti – se vrea justificată şi dintr-un alt punct de vedere, şi anume „compunerea oraşului: o suprapunere de sate în mijlocul cărora s-au rătăcit câteva case demne de un oraş mare” (Marsillac, 1999, 75).

Alte surse consideră că povestea cu ciobanul poate fi o amintire, ori o imitaţie a legendei despre Romulus, ciobanii jucând un rol însemnat în istoria primitivă a popoarelor. Astfel Oedip, Cyrus, Romulus, au fost salvaţi şi crescuţi de ciobani, această stare de lucruri fiind şi pe placul poporului de rând (Năsturel, 1964, 141).

Legenda oraşului este târzie; se spune că ea ar fi apărut la începutul secolului al XIX-lea, când se căuta o explicaţie a numelui oraşului, dar se pare că şi înainte, în secolul al XVIII-lea, ar fi fost semnalată. Unele surse amintesc anul 1764, când un misionar catolic, călător la noi, pe numele său, Blasius Kleiner, consemnează acest lucru (Almaș, Panait, 1974, 7). El vorbeşte, pe de o parte, de un Bucur ciobanul care-şi avea turmele pe malurile Dâmboviţei, unde întemeiase o bisericuţă, dar pe de altă parte, spune că auzise că Bucur, ar fi fost de fapt un haiduc vestit. De unde a dobândit însă aceste informaţii nu avem cunoştinţă (Simionescu, Cernovodeanu, 1976, 90-91).

Alte surse, arată că cea mai veche atestare a tradiţiei lui Bucur ciobanul, se întâlneşte în Tentamen Historiae Valahicae a cărturarului sas braşovean Johann Filstich, scrisă începând din 1728, care considera că numele oraşului se trage de la un schit ce fusese ridicat de un cioban cu numele de Bucur (Bukur), nume care a fost dat apoi întregului târg (Potra, 1992, 138).

Pe la 1820, Wilkinson afla şi el că, la începuturile sale, oraşul a fost un sat mic numit Bokor.

Legenda lui Bucur a fost răspândită apoi, prin 1835, de profesorul Genilie de la Colegiul Sfântul Sava, în lucrarea sa „Geografie istorică, astronomică, naturală şi civilă”, realizată în tipografia lui Eliad, fiind prima consemnare a presupusei ctitorii a Bisericii lui Bucur cu hramul Sfântul Atanasie. Totodată el a îmbinat folclorul cu tradiţia cultă, amintind de Negru Vodă care „a pus aici locuitorii”, dar vorbeşte şi despre Mircea cel Bătrân, care, pe la 1383, după biruinţa asupra lui Baiazid zideşte Curtea Veche.

Nicolae Horga, parohul Sălăuşului, autorul unei lucrări intitulate „Arătarea întâmplării fetei lui Bogdan voievod ţării Moldovei din anul de la Hristos 1346”, a adăugat la această legendă amănunte noi, făcând din Bucur, fiul voievodului Laic. Se pare că lucrarea acestuia nu a fost tradusă de către Al. Pelimon, aşa cum s-a crezut multă vreme şi cum adevereşte şi Ionescu Gion în Istoria Bucureştilor, pentru că preotul Nicolae Horga a scris culegerea sa de povestiri morale şi istorice din 1801, în limba română şi nu în limba maghiară (Simionescu, Cernovodeanu, 1976, 95). Bucur, în scrierea acestuia, este fiul lui Laic vodă (sau Leic, cum mai este întâlnit), un tânăr viteaz, luptând alături de tatăl său împotriva feudalilor maghiari şi a tătarilor. Domnul Moldovei, Bogdan Vodă, urmărea să-şi căsătorească fiica cu acel „Bucur, fiul lui Leic Vodă, de la care se numeşte oraşul Bucureşti până astăzi”. În acest timp, Laic vodă, domnul Ţării Româneşti se găsea în luptă cu „Erdeli Miclăuş şi Gara”, iar nenorocirea face ca Bucur să fie ucis în luptă. Elena, fiica domnului moldovean, profund îndurerată de moartea iubitului ei, se hotărăşte să rămână pentru tot restul vieţii într-o mănăstire din Ţara Românească (Simionescu, Cernovodeanu, 1976, 96). Toate acestea se întâmplau după cum arată Ionnescu Gion la 1346 (Gion, 1998, 22).

Legenda s-a răspândit şi a început să i se acorde un credit deosebit. Credinţa în adevărul ei l-a făcut pe preotul Musceleanu să alcătuiască faimoasa inscripţie care vorbeşte despre existenţa bisericii numită a lui Bucur, la sfârşitul secolului al XIV-lea. Este biserica despre care s-a vorbit cel mai mult. Aflată pe strada Radu Vodă nr. 33, biserica este însă mult mai nouă, fiind construită în secolul al XVIII-lea (între 1705-1743) probabil ca paraclis sau biserică de cimitir a mănăstirii Radu Vodă. Acest lucru a fost dovedit de săpăturile din 1953. Bisericuţa a fost numită astfel după răspândirea legendei lui Bucur, ea neavând acest nume înainte (dovadă că nu avea nimic în comun cu legenda) şi mai ales, după 1869, când a fost renovată şi i s-a pus celebra pisanie care vorbeşte de existenţa bisericii pe vremea lui Mircea cel Bătrân. Din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când începe să fie menţionată în documente, bisericii i s-a spus totdeauna „Biserica Sfântul Athanasie”, nu „Biserica Bucur”. Cu acest nume este trecută în planurile oraşului din 1770, 1807, 1828; aşa îi spune banul Mihai Cantacuzino, pe la 1774, iar o însemnare din 1802 vorbeşte de dărâmarea clopotniţei Bisericii Sf. Athanasie. Într-o catagrafie din 10 mai 1853, aflată în Arhivele Statului Bucureşti, este numită „biserica Sf. Athanasie, ce este afară dincurtea mănăstirii. Zece ani mai târziu bisericii i se spunea „biserica Sf. Athanasie numită şi biserica lui Bucur”. Biserica a fost numită deci Bucur înainte de alcătuirea pisaniei din 1869, înregistrând astfel drept adevăr o legendă (Stoicescu, 1961, 178).

În afara tradiţiei propriu zis folclorice privind vremurile de început ale cetăţii Bucureşti, a existat şi tradiţia cultă. Acesta stabilea ca întemeietor al oraşului, fie pe Negru Vodă, fie pe Mircea cel Bătrân sau chiar pe amândoi deodată.

Raguzanul Giacomo de Pietro Luccari, într-o lucrare tipărită la Veneţia, aminteşte despre Negru Vodă ca întemeietor al Bucureştilor – afirmaţie provenită tot din mediul românesc.

Altă tradiţie îl vedea pe Mircea cel Bătrân ca cel dintâi care a pus piatra de temelie a oraşului, ridicând o biserică cu hramul Buna Vestire şi un palat pe locul de astăzi al Bucureştilor „oraşul bucuriei”, după victoria de la Rovine, unde se bătuse cu turcii (Marsillac, 1999, 75). Banul Mihai Cantacuzino nota şi el la 1776 că Mircea Voievod cel Bătrân şi-a aşezat scaunul domnesc la Bucureşti în 1383.

Pentru cărturarul Daniil (Dimitrie Filipide) şi pentru istoricul Dionisie Fotino, cetatea reşedinţei domneşti ar fi fost ridicată spre sfârşitul secolului al XIV-lea de către Mircea cel Bătrân. Dionisie Fotino afirma că după limba populară însemna oraşul bucuriei şi se zice că Mircea Vodă l-a fondat de bucuria victoriei împotriva sultanului Baiazid, iar o serie de călători străini reproduceau tradiţia descălecării lui Negru Vodă, ori tradiţia dublei întemeieri de către Negru Vodă şi Mircea cel Bătrân (Simionescu, Cernovodeanu, 1976, 93).

Au existat şi versuri populare despre întemeierea Bucureştiului, personajele principale fiind aga Bălăceanu, Constantin Brâncoveanu, dar şi ciobanul „Bucurel”, plasat şi el alături de ceilalţi într-un timp impropriu.

„Că aga Bălăceanu zicea
Să facă Bucureştii la Bălaci,
Că sunt ziduri începute
Frate, şi neisprăvite;
Biserica din Bălaci
Făcută-i c-o sută de ani
Înaintea Bucureştilor.
Şi Constantin Brâncoveanu
Şi cu Bucurel Ciobanul
Zicea să facă Bucureştii
Pe Dâmboviţă,
Că e apă de spălat
Şi câmp mare de-alergat.”

(Gion, 1998, 22-23)

Curios este faptul că James Oscar Noyes, medic chirurg în armata otomană şi primul american venit la noi, denumeşte Bucureştii „The City of Peace”, adică Oraşul Păcii, o denumire surprinzătoare şi nemaiîntâlnită pentru capitala noastră, considerată mai degrabă un oraş al bucuriei (Potra, 1992, 202).

Atestarea de locuit

Cercetările arheologice au scos la iveală faptul că Bucureştii de astăzi au cunoscut o locuire continuă, din timpuri străvechi, cu peste 150.000 de ani în urmă, până în zilele noastre.

Cetatea Bucureşti a fost în general văzută ca obstacol demn de luat în seamă prin relieful inundat, cu multe ostroave  și insuliţe, în faţa invaziei turceşti, sau că Mircea I urmărea prin asta apărarea hotarului dinspre Dunăre (Simionescu, Cernovodeanu, 1976, 7).

Au existat o serie de motive pentru care Bucureştii au început să capete de-a lungul timpului o tot mai mare importanţă. În primul rând a precumpănit faptul că localitatea a devenit un însemnat vad pe drumul negustorilor ce veneau dinspre Dunăre la Braşov şi Sibiu şi, totodată, a devenit loc de târg din ce în ce mai frecventat. Astfel, Bucureştii, pe lângă faptul că erau piaţă de desfacere a diferitelor produse, au devenit şi un centru de tranzitare a mărfurilor spre sud-estul Europei şi oraşele occidentale.

Documentele amintesc de existenţa unei „cetăţi a Dâmboviţei”, dar din izvoare nu reiese unde putea fi acea cetate. Cercetătorii au ajuns însă la concluzia că ar fi existat de fapt două cetăţi ale Dâmboviţei: una la munte, în veacul al XIV-lea şi alta pe lângă Bucureşti, un veac mai târziu (Năsturel, 1964, 142).

Primul document care menţionează numele de Bucureşti al oraşului este hrisovul din 20 septembrie 1459, emis de cancelaria domnitorului Vlad Ţepeş pentru Andrei, Iova şi Drag cu ocazia întăririi ocinilor acestora de la Ponor (Oltenia)¹. La acea dată reşedinţa şi instituţiile ţării funcţionau la Bucureşti.

Cum nu se cunoaşte întocmai anul întemeierii cetăţii Bucureşti, acesta putând fi şi înaintea datei sus menţionate, nu se ştie nici anul când a ajuns oraş de scaun. Întâmplarea a făcut ca, pe lângă hrisoavele fratelui lui Vlad Ţepeş, Radu cel Frumos, succesorul primului la domnie, hrisoave date la 12 noiembrie 1463; 30 mai 1464; 10 iulie 1464; 12 august
1464 şi 18 octombrie 1464, toate scrise în „cetatea Bucureşti”, să apară şi un altul, din 14 octombrie 1465, dat din „cetatea de scaun Bucureşti”². Documentele care au urmat au fost scrise mai toate în „cetatea Bucureşti”. Se pare astfel că, numai o întâmplare fericită a păstrat hrisovul din 14 octombrie 1465, din care ni s-a transmis că Bucureştii au fost capitala ţării sub Radu cel Frumos.

În acele timpuri, noţiunea de capitală nu avea conotaţii strict administrative ca în zilele noastre. Acolo unde se găsea domnul cu dregătorii lui, acolo era de fapt capitala (Năsturel, 1964, 148). Se ştie însă că Bucureştii au fost oficial capitală a Ţării Româneşti la sfârşitul celei de-a doua domnii a lui Vlad Ţepeş (1456-1462) (Năsturel, 1964, 149).

În Atlasul lui Martinus Behaim apărut în 1492, apare şi numele de Buharest, printre celelalte aşezări ale Europei. Este de fapt prima atestare cartografică a Bucureștilor (Almaș, Panait, 1974, 9).

Localizarea

Sulzer arăta că Bucureştii se află la „44 grade, 26 minute şi 45 secunde latitudine nordică şi 43 grade 48 de minute longitudine estică; la 8 ore distanţă de Dunăre, pe malul nordic al Dâmboviţei, aproape sau nu departe de localitatea romană Pinum” (Popescu, 1941, 1). Francezul Eugene Stanislas Bellanger arată că oraşul este situat la 40,27 grade latitudine nordică şi 25,48 longitudine estică, la distanţa de 70 leghe de Marea Neagră, la 13 de Dunăre, la 100 de Iaşi (Potra, 1992, 160).

Raţiunea de a ridica o capitală pe un loc geografic deosebit, se pare că lipseşte întregului continent european. În loc de peisaje mirifice, s-a preferat ridicarea marilor capitale „în mlaştinile de pe Neva, în ceţurile Tamisei, pe malurile noroioase ale Senei sau în mijlocul şesurilor nisipoase care înghit apele râului Spree” (Marsillac, 1999, 73-74). Pe lângă aceste mari oraşe: Petersburg, Londra, Paris, Berlin, capitale despre care este vorba mai sus, nici Bucureştii nu fac excepţie, considerându-se a fi aproape imposibil să fie ales un loc mai puţin potrivit pentru construirea unui astfel de oraş, care se cerea amplasat mai degrabă la poalele Carpaţilor ori pe malurile Dunării (Marsillac, 1999, 73-74).

Pastorul anglican de origine irlandeză Robert Welsh, comparând cele două capitale, arată că cea veche, de la Târgovişte, era aşezată pe pământ sănătos, într-un ţinut deluros şi împădurit, după care reşedinţa a fost mutată în Bucureşti, un sat aflat într-un ţinut mlăştinos (Potra, 1992, 138). Nici consulul englez William Wilkinson, nu avea o impresie mai bună, Bucureştii fiind „un oraş mare, noroios, aşezat pe un teren jos şi mocirlos” (Potra, 1992, 120).

Bucureştii însă nu s-au ivit pur şi simplu pe cursul Dâmboviţei. Condiţiile care au favorizat dezvoltarea şi întinderea acestui târg-capitală nu au fost deloc de natură geografică, începând cu solul şi sfârşind cu clima, după cum s-a mai spus, ci faptul că aşezarea era aflată la cea mai însemnată răspântie, factorul economic predominând. Cele mai vechi drumuri care treceau prin Bucureşti erau Drumul Târgoviştei, (care ducea spre Târgovişte), Podul Târgului de Afară, (spre Buzău şi Moldova), Drumul Craiovei sau al Mehedinţiului (legătura cu Oltenia), Drumul Piteşilor, Drumul Mogoşoaiei devenit al Ploieştilor (legătura cu Valea Prahovei), Drumul ce ducea la sârbi (legătura cu Dunărea), Drumul Vergului, mergând la Silistra (Mihăilescu, 2003, 17).

La începuturile sale, se crede că oraşul avea o formă circulară, ocupând doar malul stâng al Dâmboviţei, la întâlnirea cu Bucureştioara, un mic afluent al Dâmboviţei, acum dispărut (Ștefănescu, 1995). De jur împrejurul Bucureştilor se afla Codrul Vlăsiei, iar apa Dâmboviţei era înainte mai largă, iar de-o parte şi de alta, malurile sale făceau ochiuri de apă care puteau opri repede înaintarea năvălitorilor. Solul nu era plat cum nu este nici acum, existând o serie de dealuri ce se înşirau de la Radu Vodă, la Dealul Spirii, la Mitropolie şi Cotroceni. Cu timpul au fost defrişate pădurile, asanate bălţile, s-au contopit cătune şi sătuleţe mai mărunte din vecinătate, ivindu-se treptat oraşul de astăzi.

A consemnat pentru dumneavoastră dr. Lelia Zamani, „București, Materiale de Istorie și Muzeografie, XXXI, 2017”.

Note:

1. Hrisovul, în facsimil, se află la M.M.B., în cadrul expoziției permanente.
2. Hrisovul, în facsimil, se află la M.M.B., în cadrul expoziției permanente.

Bibliografie

• Almaş, D., Panait, P. I., 1974, Curtea veche din Bucureşti, Editura pentru Turism, Bucureşti.
• Brâncuş, Gr., 1983, Vocabularul autohton al limbii române, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
• Densuşianu, O., 1898, Urme vechi de limbă în toponimia românească, Institutul de arte grafice „Carol Göbl”, Bucureşti.
• Gion, G. I. I., 1998, Istoria Bucureştilor, Fundaţia Culturală Gheorghe Marin Speteanu. Bucureşti.
• Ionescu, C., 2001, Dicţionar de onomastică, Editura Elion, București.
• Iorga, N, 1939, Istoria Bucureştilor, Imprimeria Naţională, Bucureşti.
• Marsillac, U. de, 1999, Bucureştiul în veacul al XIX-lea, Editura Meridiane, Bucureşti.
• Mihăilescu, V. M., 2003, Evoluția geografică a unui oraș – București, Editura Paideia, București.
• Milea, G.,1941, „Scurt istoric al oraşului Bucureşti”, Gazeta Municipală, anul X, nr. 473, 1 ianuarie, Bucureşti.
• Năsturel, P. Ș., 1964, „Cetatea Bucureşti în veacul al XV-lea”, B.M.I.M., vol. I, Bucureşti, 141-157.
• Popescu, M., 1941, „Bucureştii descrişi de Sulzer la sfârşitul secolului al XVIII-lea”, Gazeta Municipală, anul X, nr. 474, 8 iunie, București.
• Potra, G., 1992, Bucureştii prin călători străini, (sec XVI-XIX), Editura Academiei Române, Bucureşti.
• Simionescu, P., Cernovodeanu, P., 1976, Cetatea de scaun a Bucureştilor, Editura Albatros, Bucureşti.
• Stoicescu, N., 1961, Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti.
• Ştefănescu, A., 1995, Bucureştii anului ’30, Editura NOI, Bucureşti.
• Viciu, A., 1929, Etnografice, Blaj.