Istoria Bucureștiului: Palatul Șuțu – O poveste vie neogotică bucureșteană

În primele decenii ale secolului al XIX-lea, Ţara Românească înregistrează apariţia primelor palate boiereşti şi domneşti construite după planurile unor arhitecţi străini. Dintre aceştia s-au remarcat austriecii Johann Veit şi Konrad Schwink, care au înzestrat Bucureştiul cu unul dintre cele mai frumoase edificii: Palatul Suţu. Palatul a fost construit între anii 1833-1835 de către postelnicul Costache Suţu (1799-1875) pe terenul adus, ca zestre, de soţia sa, Ruxandra Racoviţă, în momentul căsătoriei. Aceasta primise casa şi terenul de la tatăl său, marele clucer Ioniţă Racoviţă, care cumpărase moşia în 1763, de la urmaşii marelui paharnic Mihai Bărbătescu.

Costache Suţu

La cererea comanditarului Costache Suţu, arhitecţii Johann Veit şi Konrad Schwink au realizat o construcţie în stil neogotic, specifică arhitecturii romantice a epocii. Clădirea reprezenta – în opinia arhitectului Grigore Ionescu – „primul edificiu important conceput în spiritul unui romantism primar”. Acelaşi istoric al arhitecturii româneşti descrie astfel reşedinţa familiei Suţu:

„Planul, de formă dreptunghiulară, este compus simetric în raport cu două axe perpendiculare una pe alta. Intrarea se găseşte pe latura lungă, dispusă în axul transversal. Distribuţia interioară se caracterizează prin prezenţa, la fiecare cat a câte patru salonaşe octogonale, dispuse în capetele laturilor înguste, două câte două de o parte şi de alta a câte unui salon oval. Aceste salonaşe, formând mici ieşinduri din planul dreptunghiular al clădirii, se exprimă în faţadele laterale ca nişte turnuleţe de citadelă, încheiate în partea de sus cu o cornişă pe console de ceramică. O cornişă asemănătoare – înlocuită cu prilejul unei restaurări către sau curând după 1880 cu una nouă – încorona, la un nivel puţin mai jos, toate faţadele care, cu acest prilej, au fost refăcute. Elementele de detaliu – profile, bosaje şi rame de ferestre, cu excepţia brâului de teracotă şi a tâmplăriei originale, croită în forme clare, neogotice – sunt de factură clasicizantă, rezultat al mai sus amintitei refaceri”.

Şi pentru unii dintre contemporani, clădirea amintea de romantismul caracteristic începutului de veac XIX. „Cu aspectul său de castel romantic flancat de patru turnuri – îşi amintea Constantin Argetoianu – palatul Suţu minuna lumea şi trecătorii se opreau să caşte gura în faţa soarelui poleit, înconjurat de raze ca la Versailles, pironit deasupra porţilor masive de fier”. În timpul lucrărilor, au apărut, însă, unele probleme, motiv pentru care Costache Suţu s-a adresat – la 25 mai 1834 – Vorniciei poliţiei Bucureştiului reclamând încălcarea contractului de către cei doi arhitecţi. Vornicia a însărcinat cu un control al calităţii lucrării pe arhitecţii Ioja şi Hartl, precum şi pe Paraschiva, starostele dulgherilor. La 14 iulie 1836, comisia a răspuns Vorniciei că meşterii „au prefăcut bolta dă al doilea” şi că trebuie ca şi „zidarii ce au făcut sobile rele” să le îndrepte. Împrejmuirea întregii curţi a palatului Suţu cu zid de cărămidă, în 1832, l-a dus pe proprietar la un conflict cu autorităţile, datorită încălcării altor proprietăţi.

Irina și Grigore Șuțu

La 29 martie 1832, comisarul Urdăreanu îi comunica lui Costache Suţu recomandarea Agiei poliţiei să urmeze „cu împrejmuirea de zid a grădinii spre răsărit şi fiind tot în linia curţii şi închiderea grădinii fireşti, urmează să se păzească tot acea linie”. Un alt meşter, austriac, Escher (Eser), a realizat, în 1836, un mare policandru de aramă „întocmai ca cel de la biserica Sfântului Ioan Nou”, cu douăzeci şi patru de sfeşnice. Meşterul austriac a primit de la Costache Suţu, 100 de ocale de aramă şi 25 ocale de tutea, el trebuind să termine lucrarea în decembrie 1836. La 21 octombrie 1836, Escher a încasat, de la comanditar, 15 galbeni sau 470 de lei „în socoteala tocmelii ce am făcut pentru lucrul policandrului”. Când, în Capitală, a fost introdus iluminatul cu petrol lampant (1857), postelnicul Costache Suţu a fost unul dintre primii aristocraţi care s-au intersat de acest nou mijloc de iluminat.

Un deceniu mai târziu, în 1867, primarul Bucureştiului, C. Panait, a încheiat un contract cu o firmă engleză pentru iluminatul pe bază de gaz aerian. Costache Suţu a optat imediat pentru iluminarea nocturnă a palatului său cea mai recentă invenţie a vremii: lămpile cu gaz aerian, care au constituit principala atracţie pentru bucureşteni. Tehnica folosită de proprietarii palatului pentru iluminat ne este explicată de un nepot al Irinei Suţu, Emanoil Hagi-Mosco (1882-1976), care a cunoscut foarte bine istoria acestei case:

„De-a lungul celor două balcoane ale palatului erau instalate ţevi de fier, pe toată întinderea lor, cu găurele apropiate, prin care ardea gazul, având aceeaşi pâlpâială de fluture. În mijlocul balconului, un soare de mari dimensiuni, ale cărui raze erau făcute din asemenea ţevi laminate de gazul ce ieşea prin ele. Tot astfel, în spatele leilor şi soarelui de peste cele două porţi de la intrarea în curte, un dispozitiv la fel lumina emblema. Nu ştiu – dar este mai mult ca probabil – dacă nu exista acelaşi sistem de iluminat şi de-a lungul gardului”.

Pentru a căpăta însemnele unei reşedinţe princiare, postelnicul Costache Suţu a ordonat montarea, pe frontonul palatului, a blazonului vechi al familiei, ce conţinea însemnele heraldice ale celor două provincii româneşti: vulturul Munteniei şi zimbrul Moldovei. Acest gest a dus la crearea unui conflict cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza, care a cerut demontarea blazonului, ordin în faţa căruia Costache Suţu a trebuit să se supună.

Situaţia a revenit la normal după abdicarea lui Cuza, în 1866, şi venirea pe tron a domnitorului Carol I, care a încuviinţat remontarea blazoanelor pe frontispiciul ambelor faţade ale palatului, unde au dăinuit până în 1950. În acel an teribil al distrugerilor de patrimoniu dirijate de autorităţi, nici palatul Suţu nu a scăpat nedevastat. Emanoil Hagi-Mosco îşi amintea că „odată cu stricarea gardului, au fost cioplite cu ciocanul şi complet sfărâmate. Stema care se vede în ziua de azi, precum şi leii cu soarele în gheare, au fost reproduse şi aşezate, din nou, la locul lor, odată cu restaurarea clădirii. Stema a fost perfect reprodusă după cea veche, atât ca dimensiuni, cât şi conţinutul său. Execuţia, însă, a leilor cu soare nu corespunde originalului, cu toate indicaţiile în scris ce le-am dat”.

Pentru realizarea confortului dorit de familia Suţu, amenajările interioare au continuat în timp, între 1862-1863 fiul postelnicului, Grigore Suţu (1819-1893), comandându-i sculptorului Karl Storck decorarea interioară a palatului, pictarea tavanelor şi realizarea monumentalei scări de acces la etaj, în capul căreia trona bustul Irinei Suţu (născută Hagi-Mosco, 1830-1891). Pe balustrada scării de onoare era montat un ceasornic mare, marca Armand Collin, păstrat şi astăzi. Deasupra oglinzii veneţiene din holul de onoare al palatului, se păstrează şi azi, medalionul realizat de Karl Storck ce o reprezintă pe proprietara palatului, Irina Suţu. Sub medalion se poate, încă, observa blazonul familiei Suţu, realizat în stuc. Aceasta nu era singura oglindă mare din palat, Emanoil Hagi-Mosco amintindu-şi că „în afară de oglinda de pe scara de onoare, se mai aflau în saloane mari, oglinzi în care se reflectau, sub lumina sclipitoare a sumedenii de lămpi şi lumânări, elegantele siluete feminine şi bărbăteşti care umpleau acele saloane. Oglinzile fuseseră aduse cu multă cheltuială şi cu mai multă greutate de transport de la Viena, pe Dunăre, până la Giurgiu şi de acolo, cu mare grijă, până la Bucureşti. Ele ieşeau din renumita fabrică de sticlărie franceză din Saint-Gobin”. Singura descriere completă a interioarelor de epocă ale palatului Suţu, ne-a rămas de la Emanoil Hagi-Mosco, evocatorul atât de pasionat şi talentat al vechiului Bucureşti:

„De sub marchiza cu geamlâc de mari dimensiuni, făcută pentru a feri lumea de intemperii când scobora din trăsură, printr-o intrare cu trei uşi, se pătrunde într-un hol mare de 12 pe 12 m, prelungit în dreapta şi în stânga prin două sânuri ţinând aproape cât lărgimea clădirii. În stânga şi dreapta, câte două camere la drum, iar la capătul fiecărui sân câte o încăpere spaţioasă, dintre care una dând într-o mică seră şi aşezată între turnurile laturilor laterale ale clădirii. Scara de stejar, drept în faţa intrării, se desparte la jumătatea ei în două, dând la etaj într-un hol mai mic, cu balcon interior şi despărţit de restul clădirii prin două mari uşi cu patru canaturi numai în geamuri, putând fi deschise pentru a lărgi holul.

Luminatorul foarte înalt cu stucatura colorată şi aurită – rămas original – de un foarte bun efect. Pe balustrada holului de sus este fixat un ceasornic mare. Prin hol se pătrunde în două mari saloane, unul la drum, celălalt în partea opusă, spre fosta grădină, amândouă cu balcon de lăţimea salonului. Balconul dinspre grădină s-a desfiinţat. Acele încăperi erau aşa-numitele «salonul roşu» şi «salonul galben», după culoarea stofei mobilierului. În aripa dreaptă, două saloane mai mici, unul la drum, altul spre grădină, despărţite printr-un hol cu acces în camere mai mici. În aripa stângă, alte două camere la drum (locuinţa personală a soţilor Suţu), la fel despărţite ca şi cele din cealaltă aripă dreaptă printr-o uşă cu patru canaturi, numai geamuri. Şi aici un hol mai mic, cu acces la dependinţe intime şi, printr-o scară, la un balcon, sub luminator, pentru privire şi pentru muzică. De aici se scboară, prin scara de serviciu, la parter.

La parter, către fosta grădină, exact sub unul din saloanele cele mari, o spaţioasă sufragerie, cu tavanul din bârne aparente şi stucaturi în culori vii, rămase încă de pe timpuri. Printr-o scară de câteva trepte, de lăţimea încăperii, se scoboară în grădină. Şi aci trei mari uşi-ferestre, ca la intrarea principală, luminau încăperea. Alături, câteva camere strict necesare pentru asigurarea serviciului. Ca o curiozitate de construcţie, cele patru turnuri sunt cuprinse pe jumătate în corpul clădirii, iar zidurile interioare sunt ovale cu coloane cuprinse în zidărie. În holul de jos, două coloane pătrate din piatră (rămase originale), cu capiteluri clasice, susţin zidul despărţitor dintre salonul de sus şi holul de acces în el. Pe scara cea mare, pe zidul de unde ea se desface în două părţi, este fixată o oglindă de mari dimensiuni de peste 10 m2. Deauspra ei, la mijlocul ramei superioare, ca şi cum ar ieşi din ramă, capul Irinei Suţu – în marmură, opera lui Karl Storck – tânără, frumoasă, pieptănată în bandouri, stă de un veac acolo şi, martoră tăcută, priveşte nepăsătoare la scurgerea ameţitoare a atâtor prefaceri”.

Prezentare grafică și colaj foto: arh. Cireșica M. Micu.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!