Iuliu Hossu – Pe noi Dumnezeu nu ne-a unit din întâmplare

Doar cărarea istoriei este deschisă și limpede, pentru ca toată lumea să privească cărarea străbătută de acest neam, și aici, și în toate provinciile care astăzi sunt fericite a se fi unit la sânul patriei mume.

Ce este, care este, această mare realitate? Cu ce a intrat în unire acest neam din provinciile sale subjugate și asuprite? Căci nu va spune nimeni că cei care au trăit în aceste provincii au fost privilegiații regimurilor sau ai stăpânirilor! Cum am străbătut noi, în Ardeal, cărarea vieții noastre? În împrejurările grele ale trecutului, și sociale, și politice, de ce drepturi s-a bucurat acest neam?

Legat gliei, slujind cinci zile din șapte, domnului pământului, rămânându-i o singură zi pentru sine, pe lângă ziua închinată lui Dumnezeu, și iată-l întinerind din veac în veac, înviorându-se, întărindu-se, înzdrăvenindu-se. Cu ce putere? Nu era puterea economică și financiară, nu erau privilegiile stăpânitorilor, ci cu puterea sufletului său sănătos. Acesta a biruit greutățile veacurilor, acesta a cules biruințele din veac în veac, puterea lui de viață, sufletul întemeiat pe credința în Dumnezeu și nădejdea în această răsplătire a fiecăruia după faptele lui. Aceasta este puterea care l-a susținut, aceasta este puterea care a dat biruință, vitalitate: sufletul, întemeiat pe principiile veșnice – marea realitate spirituală.

El, de câte ori a auzit, și la închinarea lui Dumnezeu, prin botez, și la însoțirea la groapă a scumpilor săi: „Dreptatea Ta este dreptatea în veac și cuvântul Tău este adevărul”, ieșea întărit sufletește. Și când se năștea un Român, pruncii care i-a dat lui Dumnezeu, cum frumos i-a chemat, și când însoțesc pe cel trecut la groapă, știind că nu îngroapă totul, el, așezat în lumina acelui „non omnis moriar” și ultimul țăran știa că nu totul moare. Puterea lui, înalta spiritualitate, conștiința vieții peste materie. El era în strânsă legătură cu puterile și legile naturii, el înfrățit cu glia și cu codrul, dar el înfrățit cu înfăptuirile și Creatorul și la înălțimea pătrunderii tainelor, „dreptatea Ta” el știa și cunoștea pe creator. Nu se simțea singur.

Acest neam mergea și pe cărarea vieții sale de asuprire grea cu fruntea ridicată, știind că nu este singur: Dumnezeu era cu el. Așa statea în jurul mesei sale și, ca patriarhii din Biblie, spunând: „pruncii pe care mi i-a dat mie Dumnezeu. În lumina moralei divine, n-a sufocat viața în naștere, ci a primit pruncii ca un dar Dumnezeesc, bogăția vieții lui, și sub ocrotirea sufletului său sănătos, acești prunci au mers și au crescut până la maturitate, așa cum a crescut spicul grâului, după legea firii, știind că va culege aurul grâului.”

Aceasta a fost puterea vieții sale, aceasta a fost chezășia biruinței sale. Cu acest suflet care a biruit totul și a rămas nebiruit de nimic, a intrat bogat, cu fruntea ridicată, în unirea pe vecie cu patria mumă, nu cu puterea privilegiilor și a tratatelor, ci în puterea vieții sale pe care a afirmat-o în cursul veacurilor dearândul […].

Ce-ar putea să lase acest neam când, în toate părțile acestei țări – eu nu spun săpăturile arheologice – dar în toate părțile acestei țări, plugurile țăranilor noștri scot la iveală și la Mare, în Basarabia, în Maramureș, în Țara Hațegului, în Banat, rămășițele gloriei străbunilor noștri, și nu doar din adâncul pământului. Aici, în tot întinsul țării, nu este nimic ceea ce să nu se fi schimbat, decât noi, neamul românesc. Munții și văile, râurile, toate stau mărturie a continuității și a perpetuității noastre aici.

Eu, de asemenea, îmi dau seama de cumpăna vremurilor și de greutățile ceasului. Dar, din lumina trecutului nostru, hotărârea noastră trăește vie prin sufletul părinților noștri întru noi. Noi putem să rostim, așa cum suntem chemați să rostim, așa cum rostesc străjerii țării, de la cei mici până la cei mari, „Cu noi este Dumnezeu, înțelegeți neamuri și vă plecați, căci cu noi este Dumnezeu”.

Pe noi acest Dumnezeu nu ne-a unit din întâmplare, nu ne-a chemat după 20 de veacuri la unire, pentru o viață de 20 de ani. Noi avem o misiune dumnezeească de îndeplinit și pentru această misiune dumnezeească, prin acest popor pe care Dumnezeu l-a trimis să împlinească această misiune, noi dorim să lucrăm, să viețuim și să închinăm toată puterea noastră în frățească dragoste.

Iuliu Hossu (episcop al Clujului și Gherlei) – discurs rostit la 22 iunie 1939

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!