Lucian Ciuchiță – Am devenit oameni de zăpadă

Astăzi, calendarul marchează o zi care, deși la prima vedere pare închinată copilăriei, jocului și imaginației, poartă în profunzime un înțeles mult mai complex: Ziua Internațională a Omului de Zăpadă.

În aparență, avem de-a face cu o sărbătoare ludică, un pretext pentru nostalgie și zâmbete. Însă istoria acestei figuri fragile din zăpadă ne dezvăluie cu totul altceva.

Primele reprezentări ale omului de zăpadă își fac apariția în Evul Mediu, într-o perioadă în care simbolurile erau mai puternice decât cuvintele, iar imaginile funcționau ca instrumente ale lumii interioare. Cea mai veche imagine cunoscută, datată în 1380, apare într-un manuscris medieval: acolo, omul de zăpadă nu este o figură inocentă, ci o prezență enigmatică, aproape neliniștitoare, ca o statuie efemeră menită să transmită o anumiită tensiune.

În acele timpuri, el nu era privit exclusiv ca un companion al copiilor, ci avea uneori roluri satirice, politice sau sociale – o oglindă rece înfiptă în zăpada străzilor pentru a reflecta nemulțumirile colective, frustrările oamenilor simpli sau absurditățile puterii.

Dar astăzi, când îl privim? Ce mai reprezintă, în era noastră amorțită, omul de zăpadă?

Poate că este, înainte de toate, o metaforă a existenței noastre fragile. O statuie din apă înghețată, sculptată de mâini anonime, care știe din clipa nașterii sale că sfârșitul o pândește la primele raze mai calde ale soarelui. Omul de zăpadă trăiește doar în virtutea unei condiții incerte, iar tocmai această instabilitate îl apropie, ironic, de omul contemporan. Pentru că, în mod subtil și dureros, ne-am transformat și noi în structuri reci, cu chipuri înghețate, cu priviri imobile, parcă sculptate într-o expresie permanentă de resemnare.

Ne regăsim în el mai mult decât ne-am dori.

Suntem asemenea lui: reci în gesturi, glaciali în reacții, împovărați de gânduri care nu mai reușesc să se miște în nicio direcție. Ne-am transformat în figuri imobile, cu trăiri amorțite, suspendați între realitate și propriile frici. Omul de zăpadă devine astfel cea mai sinceră caricatură a omului modern – o ființă împietrită în interior, prizonieră într-o lume în care mobilitatea sufletească pare un lux pierdut.

Iar poate cea mai tulburătoare lecție pe care ne-o oferă această sculptură albă este aceea că efemeritatea nu aparține doar materiei, ci și spiritului. Ne topim în fiecare zi, câte puțin, sub presiunea propriilor noastre tăceri, sub indiferența unei lumi care a uitat să se încălzească la lumina altui suflet.

În cele din urmă, omul de zăpadă nu este doar un joc al copilăriei sau o relicvă medievală cu valențe satirice. El este un avertisment: o amintire sculptată în alb că putem dispărea oricând, fără să fi reușit să ne mișcăm din locul în care am fost așezați.

Poate tocmai de aceea avem nevoie să-l celebrăm o dată pe an — ca să ne reamintim că, dacă nu învățăm să ne încălzim inimile, vom rămâne simple siluete înghețate în mijlocul unui anotimp interior fără sfârșit.

A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!