Lucian Ciuchiță – Cine sunt eu: Între literatură, revoltă și supraviețuire

În viața fiecărui om, există un punct în care trecutul se întâlnește cu prezentul, iar amintirile, ca niște umbre ale unor visuri trecute, se ridică deasupra celor mai adânci colțuri ale conștiinței.

Eu sunt Lucian Ciuchiță, un nume care, poate pentru mulți, nu înseamnă nimic, iar pentru alții poate reprezenta o idee, o viziune, o poveste. Cu toate acestea, am fost întotdeauna mai mult decât suma cuvintelor care îmi compun numele. Am fost un rebel în fața unui sistem rigid, un gânditor care nu a acceptat niciodată limitele impuse de circumstanțe. Am fost întotdeauna atras de adevăr, de cunoaștere și de lupta cu proprii mei demoni. Un drum plin de suișuri și coborâșuri, de victorii și eșecuri, dar mereu cu o singură direcție: înainte.

Când eram copil, lumea părea un loc vast și plin de posibilități. Imaginația mea era neîngrădită, iar acest dar a devenit în același timp o binecuvântare și o povară. O binecuvântare, pentru că mi-a permis să visez și să îmi construiesc lumi fantastice, dar și o povară, pentru că m-a făcut să fiu diferit de ceilalți copii. A fost un început care m-a marcat pe viață, căci eram mai degrabă un copil al visurilor, decât al realității.

Și, așa cum se întâmplă cu toți copiii care își trăiesc imaginația din plin, m-am lovit de rigiditatea unui sistem educațional care nu înțelegea nevoia mea de a visa. Nu am primit niciodată nota 10 la purtare. Poate pentru că nu m-am supus normelor care mi se impuneau. Poate pentru că nu m-am regăsit niciodată în acele standarde de comportament care păreau să definească „corectitudinea” în ochii autorităților.

Dar în ciuda acestui fapt, am învățat. Am fost un elev bun. M-am regăsit în cărți, în cunoaștere, în paginile care mi-au oferit răspunsuri la întrebările pe care le aveam despre lume.

Și, deși nu am fost niciodată un copil „model”, am fost mereu un copil care dorea să știe mai mult, să înțeleagă mai mult.

Perioada liceului a fost una în care am fost prins între două lumi. Pe de o parte, eram acel tânăr care își punea întrebări, care nu accepta să fie doar o rotiță într-un mecanism care funcționează automat, iar pe de altă parte, eram un adolescent care, poate din orgoliu, simțea că revolta este singura formă de libertate autentică. Am avut parte de multe conflicte, dar fiind un elev bun la învățătură, sistemul mi-a iertat multe dintre abateri. Însă acest conflict lăuntric între dorința de a învăța și nevoia de a mă opune a fost o constantă în viața mea.

La facultate, am decis să las în urmă răzvrătirea și să mă concentrez pe studii. Am ales Cibernetica, o disciplină greu de înțeles pentru mulți, dar care mi-a oferit oportunitatea de a gândi într-un mod structurat și analitic. Totuși, chiar dacă am ales să nu mai fiu un rebel, în mine s-a acumulat o furie tăcută împotriva regimului comunist care îmi fura visurile. Fiecare lecție, fiecare examen, fiecare oră de studiu devenea un act de rezistență într-un sistem care încerca să mă adâncească într-o rutină lipsită de sens. Am terminat facultatea cu note bune și am reușit să mă înscriu la doctorat, pentru care am muncit alți cinci ani, ani în care mi-am pus întreaga energie în a înțelege lumea și a o descrie, pentru a putea schimba ceva.

În paralel cu studiile, am început să muncesc. Am fost polițist, reporter special, realizator de emisiuni la TVR, luptător antiterorist, profesor…

M-am regăsit în acest domeniu al comunicării, al luptei pentru adevăr.

Am devenit profesor universitar, iar educația a fost un alt mod prin care am putut să contribui la formarea unei noi generații. Am predat materii grele, am încercat să deschid minți și să instig la gândire critică.

În acest timp, am fost recompensat pentru munca mea: am primit o diplomă de la TVR, o recunoaștere a contribuției mele la evoluția postului național. Dar, pe măsură ce cariera mea avansa, am simțit cum un sistem care nu își apreciază cu adevărat valorile îmi pune tot mai multe piedici.

Am scris scenarii de filme, iar unul dintre ele a ajuns chiar la Hollywood. A fost un moment de glorie, dar și de amare dezamăgiri. Casele de producție care au obținut drepturile asupra scenariului meu s-au îmbogățit, în timp ce eu am fost sfidat.

Șapte ani de procese mizerabile m-au marcat, iar lupta pentru drepturile mele intelectuale a fost una în care am pierdut mult, dar am câștigat învățăminte.

În ciuda succeselor profesionale, m-am confruntat cu un adevăr crud: cărțile se vând greu. Chiar dacă am patru cărți publicate la Paris și 15 romane în librăriile din România, nu am reușit să fiu acceptat de sistem. Am ajuns într-o situație în care am fost nevoit să îmi schimb direcția. Am lucrat în bucătării din România și din străinătate, un talent culinar pe care l-am descoperit ca pe o formă de supraviețuire. Am fost ghid de turism, o meserie grea în care am învățat să rezist într-o lume tot mai dezumanizată, în care turiștii nu mai călătoresc pentru a se relaxa, ci pentru a reclama.

Trăiesc într-o lume cu susul în jos, unde valorile sunt pervertite, iar sistemele de educație și cultură sunt corupte de interese care nu au nimic de-a face cu binele comun. Dar nu m-am lăsat niciodată doborât. Poate nu am fost niciodată „acceptat” așa cum mi-aș fi dorit, dar am continuat să lupt pentru ceea ce cred. Așa cum am făcut-o în copilărie, așa cum am făcut-o în facultate, așa cum am făcut-o în carierele mele multiple.

Eu sunt Lucian Ciuchiță, un om care refuză să se împace cu ceea ce este, care caută mereu adevărul, chiar și atunci când acest adevăr îl aduce într-un colț întunecat al lumii. Un om care, în ciuda tuturor loviturilor primite, continuă să scrie, să învețe, să încerce să schimbe ceva în jurul său. Aș putea să fiu doar un alt nume uitat, dar aleg să fiu o voce care refuză să tacă.

A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!