Lucian Ciuchiță – Jurnal de impostură literară

Există scriitori care, simțind că fântâna inspirației s-a secat, nu se retrag cu demnitate, ci prefac neputința în teorie, eșecul în poezie, golul în „filosofie”. Ne aflăm în fața unei astfel de demonstrații – un text confesiv, alunecos, în care pretenția de profunzime încearcă să mascheze ceea ce, în fond, este doar o stagnare narcisică, deghizată în metafizică a suferinței artistice.

Ni se vorbește, cu aerul unui guru ratat, despre „plafonare”, ca despre o fatalitate cosmică, o eclipsă spirituală care îl transformă pe autor din demiurg în victimă a propriilor limite. Însă nu cumva această „plafonare” e doar momentul în care impostura nu mai poate fi împinsă înainte fără rușine? Când metaforele nu mai ascund, ci exhibă, când stilul devine manierism, iar obsesiile personale – hălci obosite dintr-o psihanaliză de cartier?

Scriitorul blazat – aflăm – trăiește o criză multiplu stratificată: existențială, literară, socială, cosmică, epidermică. Cu o voluptate de martir din vechime, autorul ne povestește cum scrisul a devenit o corvoadă, o formă de chin masochist. Dar n-a fost el oare, dintru început, mai curând un autor de autoficțiuni hipertrofiate, un traficant de sensibilitate postmodernă, un dependent de propriul ecou în borcanul închis al criticii de gașcă?

Textul devine, pe măsură ce avansează, un jurnal al suferinței artistice supradimensionate, în care banalitățile sunt învăluite în metafore prețioase, iar truismele – înecate în sirop liric. Ne este servită, cu emfaza unui scrib iluminat, revelația că iarba nu e verde, că fluturele are chitina structurată și că ochii sunt albaștri nu din cauza pigmenților. Lucruri cunoscute dintr-un documentar BBC pentru elevii de clasa a șaptea devin pretexte pentru a sugera o erudiție second-hand și o profunzime de doi lei.

Pe acest fond, autorul se complace într-o viziune a propriei decăderi ca mit fondator: scanerul care nu mai găsește capul, ci doar „țurloaiele”; vârsta de aur care nu mai poate fi îndoită ca timpul într-o peliculă SF de mâna a doua. O întreagă teorie a eșecului devine autojustificare: nu scrie pentru că e prea profund, nu publică pentru că e prea subtil, nu mai are viziune pentru că a avut-o pe toată, odată, în tinerețea miraculoasă. Așa se fabrică mitul scriitorului epuizat – nu de vanitate, ci de „geniu”.

Dar cel mai deranjant nu e impostura, ci faptul că ea e cultivată cu un soi de cochetărie ridicolă: ne sunt descrise pisici oarbe, lacuri la Mogoșoaia, glume de silicon spiritual („scufundarea de sine prin lovirea tâmplei cu un glonț înghețat”) și întrebări cosmice demne de un adolescent cu coșmaruri filosofice după o lectură din Coelho. „Ce vor recolta îngerii din țestele noastre, ca niște măciulii de mac?” – iată genul de frază care l-ar face și pe un înger să ceară azil la un tribunal literar.

Iar când epuizarea ideilor atinge limita, rămâne metafora ușii: cheia, șperaclul, cardul bancar, broasca oarbă – o întreagă alegorie cu pretenții borgesian-freudiene, care nu este decât un simulacru verbal. Cu cât textul vrea să pară mai subtil, cu atât trădează mai clar golul pe care încearcă să-l umple.

În cele din urmă, totul pare scris nu dintr-un impuls de luciditate sau dintr-o nevoie veritabilă de a comunica, ci dintr-un reflex de apărare împotriva recunoașterii unui adevăr simplu și rușinos: că, după o vreme, cei lipsiți de profunzime autentică ajung să-și recicleze propriile clișee, să-și vândă trecutul stilistic ca pe o marfă veche, ambalată în staniol liric. Metaforele nu mai dezvăluie, ci ascund; nu mai luminează, ci bruiază. Sunt artificii prin care golul interior se maschează în mister.

Mircea Cărtărescu, acest etern auto-pelerin prin catedrala propriului ego, nu mai este un scriitor în criză, ci monumentul viu al unei imposturi estetice întreținute cu morgă. Nu s-a plafonat – cuvântul e prea blând. S-a prăbușit în sine ca într-o mină epuizată, continuând totuși să scoată la suprafață spoiala de cuvinte, ca și cum acolo s-ar mai afla ceva. Nu scrie pentru că ar avea ceva de spus, ci pentru că nu poate trăi fără zgomotul pe care îl face atunci când își lovește vanitatea de hârtie.

A devenit, poate fără să-și dea seama, caricatura scriitorului care nu mai scrie pentru că s-a golit, ci pentru că a fost, de la început, mai plin de sine decât de literatură.

Să-i vedem acum pe criticii de carton, pe lăudătorii de serviciu — cei care elogiază diplomele cumpărate — ce mai au de spus despre cea mai recentă apariție editorială a lui Mircea Cărtărescu, Șapte ani stranii. Jurnal 2018–2024, care, sper din toată inima, să fie și ultima.

Pentru cititorii spălați pe creier, care plătesc suta de lei — atât costă cartea — doar ca să fie „în trend”, fără să fi citit măcar o pagină din creația lui, această carte nu este decât un nou surogat cu pretenții culturale, ambalat într-o poleială editorială.

A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!