Lucian Ciuchiță – Lumea algoritmilor: sfârșitul omului liber

Trăim, poate fără să ne dăm seama, într-un secol al stupizeniei tehnologizate — o prostie rafinată, automatizată, îmbrăcată în hainele strălucitoare ale progresului. Este o epocă în care inversarea valorilor nu mai apare ca o abatere pasageră, ci ca un program social global, executat cu precizia rece a unui cod matematic. Niciodată nu a fost mai ușor să distrugi intelectul: este suficient să-l înlocuiești, încet și definitiv, cu mașinării care nu obosesc, nu se îndoiesc și nu caută sens, ci doar optimizează. Omul, cel care odinioară era măsura tuturor lucrurilor, devine acum un obiect măsurat — și, tot mai des, un lucru banal, interșanjabil, previzibil, reglat prin statistici și modele predictive.

Fiecare gest al existenței noastre cotidiene este trecut prin filtrul unor algoritmi care pretind că ne cunosc mai bine decât ne cunoaștem noi înșine. Ei ne indică ce să mâncăm, cum să trăim, cu cine să ne asociem, ce să simțim, ce să cumpărăm și, mai ales, pe cine să votăm. Ni se oferă impresia confortabilă a libertății, când de fapt suntem purtați prin existență asemenea unor personaje dintr-un joc deja scris. Creierul, acest instrument miraculos și capricios, se atrofiază lent, precum un organ nefolosit, cedând locul unei inteligențe artificiale care ne scutește de efortul fundamental al gândirii.

Iar a te îndoi — acel gest aristocratic al spiritului, practicat de filosofi ca respirația însăși — a devenit în ochii lumii o excentricitate inutilă.

Într-o epocă dominată de certitudini artificiale, îndoiala este percepută ca un deranj. Cine mai are răbdare să caute sensul într-o lume care nu doar că l-a pierdut, ci nici nu-l mai caută?

Speranța, odinioară forța secretă a popoarelor, a căzut și ea în uitare, asemenea unei relicve. A pierit împreună cu onoarea, demnitatea și curajul — acele trepte invizibile pe care civilizațiile se ridicau spre înălțimi.

Libertatea însă, cea mai de preț comoară a unei societăți, câștigată cu sângele înaintașilor, este erodată pas cu pas, strat cu strat, până când ceea ce rămâne nu mai este decât o imitație palidă, un decor al unei piese de teatru jucate prost. Totul pare gândit, calculat, calibrat, pentru ca omul să nu mai fie liber, ci doar obedient.

Omul de astăzi, orbit de strălucirea gadgeturilor și surzit de zgomotul continuu al informației, nu mai vede pădurea din cauza copacilor și nici marea din pricina valurilor. Trăiește într-o stare de somnolență permanentă, un somn dulce, confortabil, dar letal, în care reperele morale se estompează până dispar complet.

Și atunci, de ce să mai strigi, dacă nimeni nu te aude? De ce să mai aprinzi o torță, dacă ochii celor din jur sunt închiși?

Adevărul, rostit curat, devine o sentință socială. Cei care îl spun sunt împinși la margine, transformați în anomalii incomode ale sistemului, tolerați doar atât cât să nu devină martiri.

Va veni timpul — și poate că nu este atât de departe — când nu vor mai fi nici marginalizați, ci anihilați.

Și, totuși, nimeni nu pare să observe această alunecare lentă spre un abis moral. O beznă totală s-a așternut peste lume: o noapte fără stele, fără faruri, fără promisiuni.

Și atunci rămâne o întrebare tulburătoare: va mai veni vreodată o lumină care să străpungă întunericul? Și, dacă da, cât va costa acea lumină? Câte sacrificii va cere renașterea? Ce preț ne va fi cerut pentru a redeveni oameni, nu simple extensii ale algoritmilor?

Și, totuși, nimeni nu pare să observe această alunecare lentă spre un abis moral. O beznă totală s-a așternut peste lume: o noapte fără stele, fără faruri, fără promisiuni.

În această epocă a înstrăinării automate, întrebarea nu este doar dacă lumina va veni, ci dacă vom mai ști s-o recunoaștem atunci când se va arăta.

A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!