Lucian Ciuchiță – Oamenii-struț sau cronica unei lașități contemporane

Trăim vremuri în care adevărul nu mai este lumină, ci o rană. Pentru unii, poate cea mai dureroasă dintre toate. Sunt oameni — îi întâlnim la tot pasul — care nu mai privesc realitatea în ochi, nu pentru că au probleme cu vederea, ci pentru că sufletul le-a orbit de bunăvoie. Le spunem „oamenii-struț”, deși comparația nu-i face dreptate nici măcar bietului struț, care nu-și ascunde capul în nisip din frică, ci din instinct. Omul, însă, o face cu o seninătate care frizează absurdul. Nu vrea să vadă. Nu vrea să știe. Nu vrea să gândească.

Acești indivizi și-au suspendat rațiunea ca pe o haină veche, într-un cui ruginit al minții. Ei nu judecă; doar imită, repetă, aplaudă. Când sistemul le întinde iluzia, o sorb cu recunoștință. Când li se aruncă o minciună poleită, o primesc cu emoție sinceră. Nu-i interesează dacă în jur se prăbușește o civilizație sau dacă libertatea moare încet, sub pași reci de tirani moderni. Atâta vreme cât nu li se cere să gândească, sunt fericiți. Atâta vreme cât pot sta cuminți în rând, cu capul plecat, speră că furtuna le va ocoli creștetul.

Ei sunt sclavii voluntari ai prezentului, convinși că obediența este o formă de salvare. Își spun în taină, cu aerul unui martir de duminică, că dacă vor aplauda cu destulă energie nemerniciile puterii, dacă vor repeta lozincile dictaturii moderne cu voce tare și privire bovină, poate nu vor fi înghițiți de val. Dar valul nu are prieteni. Sistemul, odată hrănit cu docilitate, nu iartă. Îi folosește, îi exploatează, îi stoarce de voință, de identitate, de demnitate, iar apoi îi aruncă. Cu un șut în dos și un zâmbet cinic în față.

Pentru că asta sunt oamenii-struț: niște cârpe cu care sistemul își șterge de pe pantofi noroiul propriilor abuzuri. Oameni care au uitat să fie oameni. Ființe în care conștiința a fost înlocuită cu reflexe pavloviene. Nu mai au curaj, nu mai au coloană vertebrală. S-au dezvățat de a spune „nu”, au renunțat la spirit critic, la revoltă, la întrebări incomode. Le este mai ușor să trăiască în minciună decât în lumina dureroasă a realității. Preferă să își imagineze că sclavia este o formă de confort, că lanțul este o brățară aurie.

Dar omul care nu se mai uită în sus, care nu mai întreabă, care nu mai opune rezistență în fața nedreptății, nu mai este decât o umbră. Un rest. O formă fără conținut. Nu mai e stăpân pe nimic, nici măcar pe propria rușine. Și astfel, straniu și trist, devine un complice la propria înrobire.

A te transforma într-un om-struț nu e doar o formă de lașitate. E o trădare. A propriei ființe, a adevărului, a viitorului. E începutul sfârșitului unei națiuni.

A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!