Lucian Ciuchiță – Paleologu și cretinii

Recunosc: și eu am folosit, de nenumărate ori, cuvântul „cretin”. Uneori în glumă, alteori cu o amară precizie, ca un diagnostic social. Dar atunci când îl aud rostit de Theodor Paleologu, fiu de tată celebru și moștenitor al unei dinastii de titluri și favoruri, parcă ecoul devine fals, aproape caricatural.

Să ne înțelegem: Paleologu este un eseist. Atât. Un spirit care se joacă elegant cu ideile altora, care se plimbă printre concepte și citate precum un diletant rafinat printr-o galerie de artă. Dar între un eseist și un romancier, între un comentator de idei și un creator de lumi, distanța e uriașă — aceea dintre un cititor cultivat și un demiurg al cuvântului.

Realizările sale profesionale sunt adesea legate de politică, și știm prea bine ce înseamnă asta în România: o plasă de interese, o scară urcată pe spinarea altora. A fost ministru al culturii — numit, firește, politic — și ambasador, tot cu sprijinul sistemului. A fost, pe scurt, un răsfățat al vremurilor, un produs de salon al establishmentului, care s-a obișnuit să primească totul de-a gata, inclusiv respectul.

Nu vreau să-l judec prin prisma tatălui său — ar fi nedemn. Vreau însă să-l privesc în lumina propriei sale opere, să văd ce lasă în urmă un om care a avut toate ușile deschise. Iar bilanțul, sincer spus, e modest. Câteva volume, fără prea multă autenticitate, fără freamătul creației…

Eu, dimpotrivă, am fost un luptător. Am crescut la marginea sistemului, nu în miezul lui. N-am avut sprijin politic, n-am avut un nume de moștenit. Tot ce am clădit, am făcut prin propriile forțe — cu trudă, cu demnitate și, mai ales, cu coloană vertebrală. Am absolvit o facultate de prestigiu, am un doctorat în Cibernetică, am predat ca profesor universitar, am cercetat sub egida Academiei Române. Iar peste toate, am scris. Treizeci și cinci de cărți — câteva lucrări de specialitate la început, urmate de o literatură autentică, născută din experiență, suferință și luciditate.

Așadar, cine este, cu adevărat, intelectualul autentic? Cel care moștenește un nume și se lasă purtat de curentul sistemului, sau acela care, înotând împotriva lui, a construit totul prin propriile forțe?

În mod ideal, intelectualii ar trebui să se respecte între ei, să se recunoască reciproc după semnele discreției și nobleței spiritului. Dar uneori, trebuie să spui lucrurilor pe nume. Iar în cazul de față, adevărul este simplu: Theodor Paleologu ar face bine să se privească mai atent în oglindă, înainte de a-i numi pe ceilalți „cretini”.

Pentru că, în reflexia oglinzii, s-ar putea să descopere nu chipul unui intelectual, ci al unui om protejat, modelat în laboratorul sistemului, convins că rafinamentul poate înlocui autenticitatea.

Și atunci, întrebarea devine inevitabilă: unde sunt, de fapt, cretinii despre care vorbește? Afară — sau chiar acolo, în spatele zâmbetului ironic, în fața propriei conștiințe?

Poate că „idioți” sunt cei care și-au transformat aroganța într-un fel de carte de vizită și moștenirea unui nume într-un titlu nobil autoînscăunat. Cei care confundă eleganța limbajului cu profunzimea gândului și cred, cu o inocență oarecum naivă, că simpla apropiere de cărți poate suplini lipsa unei opere autentice.

În timp ce unii au scris, au zidit și au sângerat pentru o idee, alții au fost așezați comod în fotolii moi, învăluiți de aerul condiționat al autosuficienței intelectuale, predicând morală mulțimii de la o distanță sigură. Aroganța lor miroase a hârtie veche și praf de bibliotecă, iar cuvintele — aceleași lozinci reciclate — nu mai păcălesc pe nimeni.

Acești „intelectuali” sunt, uneori, cei mai vulnerabili la propria iluzie a superiorității. Unii își poartă titlurile ca pe niște decorații obținute într-o competiție imaginară, convinși că simpla recunoaștere formală le garantează valoarea.

Iar ironia este deplină: atunci când un privilegiat îi numește „cretini” pe ceilalți, nu face, poate, decât să-și descrie fără să știe propria rătăcire în oglinda vanității.

A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!