Lucian Ciuchiță – Sechele și lichele

Există cuvinte care, atunci când sunt rostite, par să poarte în ele un ecou vechi, un sunet greu, ca un clopot ruginit dintr-o biserică părăsită la marginea lumii. Sechele și lichele – două fețe ale aceleiași monede aruncate în praful istoriei noastre recente, două excrescențe ale unei epoci a fricii și a duplicitarului, dar care, în mod perfid, nu s-au topit în acidul tranziției, ci au rămas vii, tatuate adânc în ADN-ul acestui popor.

De fapt, sechelele comunismului nu sunt simple amintiri, nu sunt doar umbre fugare proiectate pe zidul timpului. Ele sunt sedimente stratificate în mentalul colectiv, straturi toxice depuse generație după generație, ca un pământ otrăvit care hrănește, paradoxal, tot ceea ce ar fi trebuit să moară odată cu dictatura. Ne-am iluzionat, poate, că odată cu prăbușirea regimului avea să dispară și tipul uman pe care l-a creat: obedient, turnător, oportunist, fricos și, mai ales, disponibil să-și trădeze aproapele pentru o felie de salam cu soia sau pentru un privilegiu minuscul. Dar nu. Lichelele nu mor; ele doar se adaptează.

Trei milioane de membri de partid – o armată de idioți utili, disciplinați în micimea lor, crescuți în cultul șoaptei la urechea securistului și în sportul național al tăiatului frunzei la câini. Acele milioane care au ținut ani la rând România în chingile mediocrității programate deplâng astăzi vremurile apuse cu o nostalgie înfiorătoare. Pentru ei, comunismul nu a fost o dictatură, ci o epocă de aur în care nu li se cerea nimic altceva decât să-și țină vocea joasă și conștiința și mai joasă. Acum și-au schimbat doar haina ponosită: proletari deveniți burghezi fără proces interior, fără purificare morală. Proletarul-burghez – un hibrid lombrozian, jumătate slugă, jumătate stăpân, niciodată om întreg.

Acest tip uman are o poveste care începe, de obicei, la marginea unui sat cenușiu. Țăranul ajuns la oraș nu este, în această narațiune, țăranul truditor, cel cu spinarea frântă de muncă și mâinile crăpate de atâta hărnicie. Nu, acela merită tot respectul. Mă refer la celălalt – la țăranul mizerabil, cel care a fugit de ogor nu pentru a-și schimba viața prin muncă, ci pentru a o ocoli. Cel fără onoare și fără rușine în privire, produsul perfect al unei epoci care a transformat grosolănia într-o formă de putere.

Acest țăran ridicat peste noapte la statutul de „domn” umblă astăzi prin instituțiile statului ca printr-o moșie proaspăt câștigată la loterie. Îl vezi cocoțat în comisii obscure, în haite bugetare alcătuite din contabili ai taxelor și ai spoliării, trăind din stoarcerea celor care încă mai produc ceva. Îl găsești în restaurante de lux, butonând telefonul cu unghiile tăiate strâmb, sorbind vin scump pe care nu-i poate pronunța numele și făcând planuri de vacanțe exotice în timp ce vorbește cu dispreț despre „fraierii” care muncesc în privat. Este idiotul util al lui Lenin, metamorfozat în portavocea statului securistic actual – un stat care respiră prin astfel de plămâni bolnavi.

Și atunci, ne întrebăm, ce s-a schimbat cu adevărat? Răspunsul, oricât ar durea, este: aproape nimic. Mentalitatea rămâne aceeași – un amestec toxic de șmecherie, frică, obediență și oportunism.
Un sol fertil pentru lichele. Un ecosistem perfect pentru trădare.

De aceea, trădarea națională la noi nu se produce prin acte epice, prin lovituri spectaculoase, ci prin milioanele de ticăloșii mărunte, prin lașitatea zilnică, prin nepăsarea ridicată la rang de virtute.
Așa se destramă o țară: nu cu zgomot, ci încet, prin eroziune, ca o stâncă roasă de valurile mici, dar insistente, ale complicității colective.

Aceasta este drama unei națiuni care nu și-a lămurit trecutul, pentru că nu a avut curajul să se privească în oglindă. O oglindă în care, dacă am îndrăzni să privim, am vedea nu doar sechelele comunismului, ci și lichelele care au prosperat din ele. Și poate abia atunci am pricepe că o țară nu se prăbușește sub cizme străine, ci sub propria-i prostie; nu sub sabie, ci sub ignoranța care, de la o vreme, a ajuns să facă legea.

A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!