Lucian Ciuchiță – Titani ai literaturii române: Nicolae Breban

Nicolae Alexandru Breban, născut la 1 februarie 1934 în vechiul oraș Baia Mare, se impune ca o coloană de granit în edificiul literaturii române contemporane. Proza sa, intensă și adesea tulburătoare, sculptează destine și explorează abisurile conștiinței, așezându-l în galeria marilor creatori ai epocii noastre.

Scriitor, publicist, romancier, eseist, dramaturg și om de cultură de o excepțională anvergură, Nicolae Breban este un nume care a marcat profund peisajul literar al ultimei jumătăți de secol.
Membru titular al Academiei Române, el se distinge printr-un stil narativ de o forță intelectuală impresionantă și printr-o operă ce explorează cu acuitate destinul uman, frământările interioare și complexitatea existenței.

Parcursul său de viață este presărat cu obstacole, drame și momente de confruntare cu un regim care l-a privit cu suspiciune. În primii ani de viață, Nicolae Breban se formează intelectual într-un mediu marcat de constrângerile impuse de regimul comunist.

Studiile sale gimnaziale și liceale încep într-un oraș bănățean, Lugoj, unde urmează cursurile prestigiosului Liceu „Coriolan Brediceanu”. Cu toate acestea, regimul dictatorial îi curmă brusc traseul academic: este exmatriculat din penultima clasă sub pretextul unei origini sociale considerate „nesănătoase” de către autoritățile comuniste.

Nefiind dispus să renunțe la educație, Nicolae Breban reușește să absolve Liceul „Oltea Doamna” din Oradea, în regim de frecvență redusă, în anul 1952.

Este nevoit să îmbrățișeze, la început, o meserie solicitantă, motiv pentru care devine ucenic la fostele Uzine „23 August” din București. Aici, în mijlocul zgomotului de metal topit, al focului și al oțelului modelat sub ciocane uriașe, el deprinde meșteșugul sudurii și al strungăriei. Se califică în meseria de strungar, o experiență care îi va oferi mai târziu o perspectivă aparte asupra muncii fizice și a condiției proletariatului, teme ce vor transpare subtil în romanele sale.

Marea sa vocație, însă, rămâne filosofia și literatura. Cu o voință de neînduplecat, se înscrie la Facultatea de Filosofie, reușind să fenteze birocrația regimului prin „măsluirea actelor”, după cum el însuși recunoaște în „Confesiuni violente”. Dar gândirea sa profund influențată de Nietzsche și Schopenhauer, dorința de a contesta dogmele ideologice oficiale și nonconformismul său devin repede suspecte pentru autorități. Decanul Athanase Joja, vigilent în identificarea „elementelor subversive”, decide exmatricularea sa după doar câteva luni de studii (1953).

Neîmpăcat de eșecuri, Breban își continuă neobosit căutarea unui refugiu în lumea academică. Se înscrie la Facultatea de Filologie din Cluj, alegând secția de limbă germană, dar după un an abandonează cursurile. La insistențele tatălui său, face o ultimă încercare de a urma o carieră clasică în drept, înscriindu-se la Facultatea de Drept între 1955 și 1956. Dar chemarea literaturii era mai puternică.

Debutul său literar are loc în paginile revistei „Viața studențească”, nr. 5 din mai 1957, cu schița „Doamna din vis”. Acest moment marchează intrarea sa într-un univers unde avea să devină unul dintre cei mai importanți prozatori români ai generației ’60. Alături de Nichita Stănescu, Marin Preda și alți mari scriitori ai epocii, Breban devine una dintre vocile esențiale ale literaturii române, un spirit liber, care sfidează constrângerile ideologice și explorează marile teme ale existenței umane.

Ajuns într-un punct de cotitură al destinului său, Nicolae Breban pătrunde în cercurile puterii, devenind membru supleant al Comitetului Central.

Însă firea sa neliniștită, imposibil de domesticit în corsetul servituților ideologice, nu putea tolera compromisul. Aflat la Paris, în paginile influentului cotidian Le Monde, își anunță demisia în 1971, un gest de sfidare directă la adresa dictaturii lui Nicolae Ceaușescu. Acest act de frondă îi atrage o marginalizare tăcută, dar persistentă, în România comunistă.

În acest climat de ostilitate, Breban dă naștere unuia dintre cele mai tulburătoare și iconoclaste romane ale sale: Bunavestire.

Între 1972 și 1974, manuscrisul prinde formă, însă drumul spre tipar este un labirint al cenzurii. Refuzat de marile edituri ale vremii, Cartea Românească și Eminescu, romanul își găsește în cele din urmă un refugiu la Editura Junimea din Iași. Plin de sarcasm și luciditate tăioasă, romanul provoacă o reacție vehementă: la plenara Comitetului Central al PCR din 28-29 iunie 1977, este atacat cu brutalitate, semn că și-a atins ținta.

Într-un regim care revendica controlul absolut asupra fiecărei litere tipărite, Nicolae Breban devine o prezență incomodă, o voce pe care oficialitățile ar fi vrut să o reducă la tăcere. Pentru curajul său, este împins la periferia lumii literare oficiale, lipsit de recunoașterea publică pe care o merita, dar nu și de puterea de a scrie. Marginalizat, dar neînvins, continuă să creeze într-o izolare demnă, sculptând în umbra dictaturii o operă de o forță impresionantă, vie, imposibil de ignorat.

În 1981, la Editura Cartea Românească, apare romanul Don Juan, scris, după mărturisirea autorului, în 1975. O carte ce sfidează convențiile, care, asemenea protagonistului său, nu se conformează normelor rigide impuse de epocă. Este un roman despre libertatea spiritului, despre puterea de a alege propria cale, chiar și cu prețul damnării.

În anii 1981-1982, aflat la Paris într-un moment de cumpănă, Breban simte nevoia de a evada din registrul romanesc, dedicându-se teatrului. Astfel, scrie două piese: Culoarul cu șoareci și Bătrâna doamnă și fluturele, pe care el însuși le vede ca „diversiuni de existență” – o încercare de a îmblânzi exilul, de a aduce viața într-un registru ludic, ironic. Cele două piese vor fi prezentate la Radio București, în cadrul teatrului radiofonic, după 1989. Culoarul cu șoareci va ajunge pe scena din Iași în 1993, iar Bătrâna doamnă și fluturele va fi montată în 1999 la Ploiești.

În 1983, în plin exil, la prestigioasa editură pariziană Flammarion, apare traducerea romanului În absența stăpânilor (En l’absence des maîtres), semnată de Virgil Tănase.

Este momentul în care opera lui Breban capătă vizibilitate pe scena literară occidentală, confirmând universalitatea temelor și forța stilistică a autorului.

Un an mai târziu, în 1984, la Editura Cartea Românească, Nicolae Breban publică Drumul la zid, un roman pe care îl subintitulează „poem epic”. O frescă narativă în care prozatorul își folosește întreaga măiestrie stilistică pentru a surprinde destinul individului prins în vârtejul unei istorii necruțătoare. În același an, în Almanahul „Viața Românească”, publică prima versiune a piesei Bătrâna doamnă și fluturele, anunțându-și astfel revenirea în sfera dramaturgiei.

În 1985, din nou la Paris, la Flammarion, vede lumina tiparului versiunea franceză a romanului Bunavestire (L’Annonciation), tradusă de Dorina Radu și Marcel Péju. Cartea, deja celebră în România pentru impactul său subversiv, își confirmă valoarea și pe scena internațională, fiind primită cu interes de critica franceză.

După 1989, exilul său ia sfârșit, dar Nicolae Breban nu se întoarce ca un rătăcitor care caută iertare, ci ca un maestru al cuvântului, hotărât să reclădească literatura română pe temeliile solidității și profunzimii. Eliberat de constrângerile unei dictaturi care a încercat să-l reducă la tăcere, dar niciodată să-l învingă, vocea sa se ridică din nou, mai puternică, mai tăioasă, mai lucidă ca oricând.

În doar două decenii, Breban creează o frescă monumentală a existenței, a puterii și a destinului uman, dând literaturii române opere care sfidează efemeritatea și intră în galeria marilor creații.

Astfel ia naștere trilogia romanescă Amfitrion (1994), un labirint narativ în care Breban își sondează obsesiile fundamentale: raporturile dintre putere și individ, dintre libertate și destin. Urmează tetralogia epică Ziua și noaptea, un spectacol al contrastelor, în care proza devine o arenă a confruntărilor dintre forțele obscure și luminoase ale istoriei.

În tetralogia memorialistică Sensul vieții, autorul își revizitează trecutul cu un ochi neiertător, transformând amintirile într-un instrument de analiză profundă a sinelui și a lumii care l-a modelat.

În palmaresul său literar strălucesc romane emblematice, fiecare purtând amprenta unui scriitor care nu face concesii: Francisca (1965, laureată cu Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române), În absența stăpânilor (1966), Animale bolnave (1968), desemnat „romanul anului” și premiat de Uniunea Scriitorilor, Îngerul de ghips (1973), Bunavestire (1977), un roman-fulger care a stârnit furia regimului, Don Juan (1981), Drumul la zid (1984), Pândă și seducție (1992), Singura cale (2011). Fiecare dintre aceste cărți este un manifest al libertății artistice, o provocare adresată oricărei forme de conformism.

Dar maestrul Nicolae Breban nu se limitează la proză. Cu o energie creatoare de nestăvilit, atacă și domeniul eseistic, unde devine un gânditor lucid, uneori incomod, întotdeauna provocator.

Volume precum O utopie tangibilă (1994), Confesiuni violente (1994), Riscul în cultură (1996), Trădarea criticii (2009) sau O istorie dramatică a prezentului (2010) sunt veritabile radiografii ale timpului său, în care autorul analizează, demască, demontează mecanismele subtile ale degradării culturale și morale.

Astfel, opera sa nu este doar o mărturie a unei vieți trăite sub semnul luptei, ci și o declarație de război împotriva uitării, a superficialității și a tăcerii impuse.

În 1992, la Editura Dacia din Cluj, apare volumul de poezie Elegii parisiene, scris între anii 1986-1987. În această carte, Breban se lasă purtat de melancolia exilului, de gândurile care îi bântuie singurătatea, oferind cititorilor o lirică matură, gravă, încărcată de nostalgie și reflecție.

În aceeași perioadă, Editura Canova din Iași publică a treia ediție a romanului Animale bolnave, semn că opera sa începe să fie redescoperită de o nouă generație de cititori.

Însă adevăratul moment de vârf al acestor ani îl constituie apariția unei trilogii romanești monumentale, Amfitrion, publicată la Editura Du Style. Cele trei volume – Demonii mărunți, Procuratorii și Alberta – consolidează statutul lui Breban de prozator de prim rang.

În recunoașterea acestei opere impresionante, scriitorul este distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România și Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova.

În 2001, literatura română îi acordă, în sfârșit, locul binemeritat. O anchetă inițiată de revista Observator cultural plasează Bunavestire printre primele zece romane ale secolului XX, confirmând ceea ce cititorii săi știuseră dintotdeauna: Nicolae Breban este unul dintre marii scriitori, care a sfidat vremurile și și-a impus viziunea asupra lumii cu o forță ce nu putea fi înăbușită nici de cenzură, nici de exil.

Stilul său dens, marcat de introspecție psihologică, analiză socială și explorări ale conflictului dintre individ și sistem, face din maestrul Nicolae Breban un romancier de prim rang, a cărui operă continuă să inspire generații de cititori și critici literari.

Destinul său este cel al unui titan care, în ciuda obstacolelor, a reușit să-și impună vocea în literatura română, făcând din opera sa o veritabilă frescă a condiției umane.

Maestrul Nicolae Breban rămâne un exemplu de pasiune, forță creatoare și devotament pentru literatură, un scriitor care a sfidat vicisitudinile istoriei pentru a da glas marilor teme ale spiritului uman.

Și acum, în calitate de romancier și, prin necesitatea vremurilor, de istoric literar, îl propun pe maestrul Nicolae Breban pentru Premiul Nobel pentru Literatură.

În acest fel, lumina va străpunge bezna ignoranței, iluminând acea stradă pe care defilează, triumfători în propria lor mediocritate, epigonii. Aceștia, cu o insistență bolnăvicioasă, împing în față un ins care nu doar că nu cunoaște meșteșugul romanului, dar care, cu o vanitate neverosimilă, se crede romancier. Însă ovațiile unei camarile servile nu pot preschimba impostura în valoare.

Așadar, adevărata literatură trebuie reafirmată, iar Nicolae Breban, titan al prozei românești, trebuie așezat acolo unde îi este locul: în panteonul marilor scriitori ai lumii.

A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!