Mihai Eminescu – Biserica, un teatru pentru politicieni…

Se știe că toate cele în țara aceasta sunt pentru onor. tagmă, nu lucruri ce au rațiunea lor de-a fi în chiar natura statului și a poporului, ci afaceri de combinații timporare și de expediente […]. Ce’nsemnează toate acestea în ochii unor oameni pentru care România e numai din întâmplare o patrie, cărora formele ei moștenite nu vorbesc în nici o limbă și nu au nici un înțeles?

Biserica? Creațiunea aceasta eminamente națională a unui Iuga Vodă, carele la a. 1399 încă o face neatârnată de orice ierarhie bisericească sau lumească, biserica lui Mateiu Basarab și a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei și unitatea etnică a poporului, ea care domnește puternică dincolo de granițele noastre și e azilul de mântuire națională în țări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Un instrument politic. Un alt proiect de lege voiește a introduce în Sinoade pe onor. Sihleanu, pe liberi cugetători și pe atei; tinda templului devine un teatru pentru advocați fără pricini și banul roșu al văduvei, o fisă pentru jucători de cărți. E asemenea vorba ca în locului votului pe colegii să se introducă în mod clandestin sufrajul universal, vorba ca voturile tuturor să fie egale, indiferent fiind de unde-i, cine-i ce are ori ce știe fiecare. În locul teoriei de „român și român” se erige teoria de „om și om” în materie electorală, care, realizându-se, va pune majoritatea în mâna imigrațiunii, încât noi înșine să ajungem poate să fim considerați ca străini în țara noastră strămoșească. Iată pe scurt tendințele viitoare ale partidului roșu. Patria un otel, poporul o amestecătură, biserica un teatru pentru politicieni, țara teren de esploatare pentru străini, viața noastră publică o ocazie pentru ilustrarea și ridicarea în sus a imigrațiunii din câteșipatru unghiurile lumii. Și toate le îngăduim noi, o țară de oameni, îngăduim ca un venetic să se atingă de tot ce constituie trecutul nostru – de tot ce e menit a mănține caracterul și unitatea poporului nostru.

[TIMPUL, 20 martie 1882]

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!