Nicolae Ionescu-Sisești, savantul biolog martirizat pe altarul științei

Nicolae lonescu Siseşti s-a născut la 11 februarie 1888, în satul Siseştii de Jos din judeţul Mehedinţi, în familia preotului Constantin Ionescu. Fratele său mai mare a fost viitorul savant agronom Gheorghe lonescu-Siseşti, directorul Institutului de Cercetări Agronomice al României şi, în repetate rânduri, ministru al agriculturii.

După încheierea cursului primar, viitorul medic a fost trimis la seminar, pentru a urma cariera tatălui său. Citind, către sfârşitul studiilor secundare, cursul de filozofie pozitivă al gânditorului francez Auguste Comte, a luat însă hotărîrea de a se consacra unei cariere ştiinţifice. S-a înscris la Facultatea de Medicină din Bucureşti, între anii 1919-1925 continuându-şi studiile în Franţa. A ocupat apoi, prin concurs, posturi de extern şi apoi de intern în câteva spitale pariziene, remarcându-se printre colegii săi datorită unei deosebite capacităţi de muncă şi înclinației spre activitatea clinică.

După ce a obţinut, în 1929, titlul de doctor în medicină cu o teză privitoare la tumorile măduvei spinării, N. Ionescu-Sisești a fost numit şef de serviciu la Spitalul Salpêtrière, leagănul şi centrul vital al neurologiei franceze. Doctorul român a fost, totodată, cooptat în colectivul de organizare a cursurilor de specializare în bolile nervoase, primind, în 1931, Premiul „Potain” al Academiei de Medicină din Paris.

În 1932, N. Ionescu-Siseşti s-a înapoiat în ţară, fiind numit conferenţiar de semiologie nervoasă la catedra de neurologie de la Spitalul Colentina, condusă de dr. Gheorghe Marinescu, iar anul următor a devenit profesor agregat.

Medicul a luat parte la elaborarea unor importante lucrări ştiinţifice îndrumate de Gh. Marinescu, cum au fost cele privind razele mitogenetice – radiaţii emise de celulele vii în curs de multiplicare – şi studiul redactat împreună cu Gh. Marinescu, O. Sager şi A. Kreindler, „Tonusul muşchilor striaţi”, publicat în 1937 la Paris. În aceeaşi perioadă, a efectuat cercetări asupra bolilor familiale ale măduvei spinării şi asupra utilizării clinice a reflexului psihogalvanic.

După decesul din 1938 al lui Gheorghe Marinescu, Nicolae Ionescu-Siseşti a fost desemnat titular al catedrei bucureştene de clinică a bolilor nervoase şi electroterapie, iar anul următor a devenit membru corespondent al Academiei Române.

„Ca profesor, menționa doctorul Gheorghe Brătescu în omagiul său publicat în revista Știință și Tehnică, N. Ionescu-Siseşti impresiona printr-un excepţional talent oratoric: înlănţuirea ideilor sale era riguroasă, vocabularul se remarca prin nuanţare, debitul şi pronunţia erau parcă ale unui actor experimentat. Ascultătorii nu puteau să nu admire, deopotrivă, forţa de sistematizare a materialului prezentat, claritatea demonstraţiilor, ca şi strunirea măiastră a vocii de la catedră. Magistrul era de părere că, în interesul unei cât mai perfecte asimilări a noţiunilor predate, o lecţie trebuie nu numai să instruiască, dar să şi emoţioneze, drept care asigurarea ţinutei estetice a expunerilor sale i se părea a constitui un obiectiv pedagogic de bază.

În clinică se comporta ca un maestru dornic să stimuleze simţul responsabilităţii discipolilor săi. Prefera să nu formuleze ‘verdictul’ asupra unui diagnostic decât după ce, pe rând, toţi colaboratorii săi, de la externul novice şi până la versatul şef de lucrări, îşi exprimaseră opinia personală.

Investigaţiile sale ştiinţifice au acoperit un larg registru de probleme. A cercetat stăruitor leziunile provocate de bolile infecţioase ale sistemului nervos, mai cu seamă la nivelul creierului. În ultimii ani ai vieţii a studiat rolul spaţiilor din jurul vaselor sanguine în propagarea bacteriilor, a virusurilor şi a metastazelor canceroase. O atenţie deosebită a acordat encefalitelor copilului mic, preocupându-se de modul în care creierul sugarilor reacţionează faţă de agenţii infecţioşi”.

Eminentul medic român a încetat din viaţă la Bucureşti, pe 16 august 1954. Confraţii care l-au tratat îi puseseră diagnosticul de leucemie, dar când, peste un an, doctorul Ioan Olteanu, colaboratorul său cel mai apropiat, a murit în urma unei afecţiuni prezentând acelaşi tablou clinic, afecţiune identificată a fi histoplasmoza, a devenit evident că cei doi cercetători căzuseră jertfă unei infecţii contractate de la animalele de laborator.

Histoplasmoza este provocată de anumite ciuperci microscopice care invadează organismul animalelor şi, incidental, al omului, transmiţându-se prin inhalarea sporilor ce plutesc în aer.

„Poate ca împlinirea a o sută de ani de la naşterea profesorului Nicolae Ionescu-Şişeşti ar fi trezit un ecou mai modest în lumea noastră medicala dacă, de curând, nu s-ar fi înregistrat un eveniment ieşit din comun: publicarea, la Editura ‘Praeger’ din New York şi Londra, a traducerii unei monografii tipărite cu peste o jumătate de secol în urma în Franţa de câtre eminentul savant român.

La cunoscuta Editură ‘Masson’ a apărut, în 1932, cartea lui N. lonescu-Siseşti, ‘La syringobulbie. Contribution a la physiopathologie du tronc cerebral’ (Siringobulbia. Contribuție la fiziopatologia trunchiului cerebral), cu o prefață semnata de profesorul G. Guillain, directorul celebrei clinici neurologice de la Spitalul Salpêtrière din Paris, unde compatriotul nostru funcționa atunci ca şef de lucrări. Este vorba de prezentarea unei boli cu manifestări organice multiple la nivelul a diferite sisteme şi aparate, ca urmare a anumitor leziuni de la nivelul bulbului rahidian.

Lucrarea a fost primită la vremea aceea cu mult interes în cercurile ştiinţifice internaţionale, aşa cum se poate deduce şi din faptul că, în presa de specialitate de pe întinsul globului, au fost publicate peste 80 de recenzii şi note bibliografice care îi comentau favorabil apariţia.

Siringobulbia doctorului N. lonescu-Siseşti ar fi putut să aibă şi ea destinul obişnuit al monografiilor medicale pe teme clinice sau de laborator: după câţiva ani de consultare mai mult sau mai puţin asiduă survine aproape inevitabil perioada în care, pe măsura ce noi observaţii şi descoperiri se acumulează în domeniul respectiv şi pe măsură ce noi ipoteze izbutesc să explice mai satisfăcător fenomenele studiate, ele intră cu încetul în uitare. Lucrul acesta a devenit şi mai evident în ultimele decenii, datorită faptului că o serie de ‘revoluţii’ în medicina teoretică şi practică, aşa cum sunt, de pildă, cele prilejuite de utilizarea antibioticelor, de studierea structurilor celor mai fine cu ajutorul microscopului electronic, de constituirea geneticii medicale, au făcut anacronice multe noţiuni de patologie şi procedee de tratament devenite tradiţionale.

Iată însă că în 1986 a apărut, în excelente condiţii grafice, traducerea engleză a cărţii din 1932 a lui N. Ionescu-Siseşti, traducere făcută de R.T. Ross, profesor de neurologie la Universitatea din Manitoba şi fondator al periodicului ‘Canadian Journal of Neurogical Sciences’.

This slideshow requires JavaScript.

Trebuie precizat că publicarea acestei tălmăciri nu a urmărit să înlesnească documentarea istorică în domeniul neurologiei prin punerea la îndemâna cititorului de astăzi a unui text semnificativ doar pentru nivelul cunoştinţelor dobândite în intervalul dintre cele două războaie mondiale. Editarea versiunii engleze a monografiei amintite vizează un obiectiv eminamente practic, acela de a-l înarma pe neurologul zilelor noastre cu bagajul de informaţii necesar pentru punerea diagnosticului de siringobulbie şi pentru instituirea tratamentului corespunzător. Tocmai de aceea profesorul Ross a completat traducerea sa cu adnotări menite să-l încunoştiinţeze pe cititor despre progresele realizate de-a lungul ultimelor decenii în studiul acestei boli. Cartea apărută în 1986 nu se vrea deci considerată cu respectul datorat unei venerabile ‘piese de muzeu’, ci cu interesul activ cuvenit unui instrument de lucru.

Tipărirea de către Editura ‘Praeger’ a acestui volum a constituit o surpriză pentru mulţi dintre neurologii noştri, obligându-i să-şi revizuiască aprecierile referitoare la interesul pe care continuă să-l prezinte opera ştiinţifică a lui Nicolae lonescu-Siseşti. Nu este, de altminteri, pentru prima oară când importanţa creaţiei unui om de cultură român este pe deplin recunoscută în patria acestuia abia după ce valoarea ei a fost omologată peste hotare…”, scria, în 1988, doctorul Gheorghe Brătescu despre eminentul neurolog român.

A consemnat pentru dumneavoastră dr. G. Brătescu, Centenarul neurologului N. Ionescu Sisești, Ştiința şi Tehnică, 1 mai 1988

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!