O întâlnire cu Brâncuși povestită de Petre Țuțea

Mă servesc de amintire, această formă afectivă a memoriei, cum a definit-o Kierkegaard, după cât mi-amintesc, cu toate imperfecțiunile ei. De altfel,  istoria, memoriile și jurnalele, aceste alcătuiri din fapte și reflecții, nu sunt mai aproape de adevăr. Chiar ideea platonică, considerată arhetip, dacă nu este revelată, ci numai închipuită, este o plăsmuire mitică mai aproape de adevăr.

Într-o zi – înaintea ultimului război, căutam, cu prietenul meu Haig Acterian, un tip de om pe care să clădim poziția noastră în frământarea vremii. Căutam o certitudine spirituală. Am examinat toate tipurile, de la omul religios la omul tehnic, și n-am putut citi în om decât preaomenescul (folosind un termen al lui Nietzche) în care omenesul, neomenescul și supraomenescul se amestecau haotic. Am renunțat la căutarea certitudinii în om. Eram stăpâniți de ideea ordinii și de neliniștile devenirii. Așa am ajuns la termenii gnoseologiei: Divinitatea, omul, lumea, adevărul, eroarea, frumosul, urîtul, sacrul, satanicul, absurdul și sensul și la oglindirea lor în artă, unde purul inspirat se împletește cu forma și sensul, căutate în om și-n natură, sau în om, ca-n expresionism.

Așadar, căutam un artist, pentru a constata care sunt limitele artei în cunoașterea vieții și lumii, și dacă limbajul artistic alcătuit din imagini și semne este mai aproape de adevăr decât limbajul științei, alcătuit din semne neevocatoare. În treacăt fie spus, imaginea și semnul alunecă, în artist și-n omul de știință, peste obiect, artistul autonom nedepășind frumosul închipuit, iar omul de știință autonom nedepășind semnul util.

Atunci, Haig mi-a spus că Brâncuși se află în București și locuiește la hotelul „Bulevard”. Haig mi-a propus să mergem la Brâncuși, ca să constatăm, a spus el, cum se oglindesc în spiritul lui viața și lumea. Apoi a adăugat: desigur, trebuie să ținem seama că nu ne întâlnim cu un teolog, cu un filosof sau cu un savant, ci cu un mare artist.

Să mergem, i-am răspuns, fiindcă sunt curios să aflu conținutul acestor termeni: vocație, inspirație, sens, căutare, expresie, imagine și simbol. După câte știu, Brâncuși nu este un intuitiv, fiindcă tăcerea și infinitul, chiar prin coborîrea lor în cuvînt sau în materie, în sfera mijloacelor omului mărginit la jocul dintre imagine și simbol, nu-și pierd caracterul lor inefabil. Apoi, omul rămas aici, căutător de forme și sensuri, se poate situa arbitrar dincolo de bine și de rău, ca Nitzche. „Perspectivism estetic” (Charles Andler).

Un lucru este cert, a spus Haig, Brâncuși este un artist adevărat, în stilul căruia se oglindește sufletul neamului său.

Vom afla, am spus eu, dacă arta este nemesis, plăsmuire autonomă sau manifestare a inspirației. Omul, această creatură, este un dat primordial, care se desfășoară în timp și-n spațiu, în etape, ca un damnat, sau el stă sub semnul înnoirii, adică viața lui este constantă sau permanent neliniștită de cum trebuie să fie, cu alte cuvinte: totul se află în el din primordii  – fixism, sau evoluție ca desfășurare dintr-un început – sau evoluția este creatoare (Bergson)?

Prin viață, așa cum trebuie să fie, omul se mișcă în lumea valorilor, cum au fost definite aceste poziții comportamentale ale omului, determinate sau presupus autonome, am încheiat eu.

Haig acest eminent regizor, mi-a spus: vom merge la Brâncuși, fiindcă artiștii se mișcă liberi între cer și pământ, neconstrânși de limbajul științific sau comun.

Eu am adăugat: în poziția inactuală a artiștilor adevărați se pot întâlni: concretul, scopul, idealul, tristețea, bucuria, paradoxul, rătăcirea, absurdul, abisul, speranța, disperarea, ordinea, dezordinea, hazardul, trivialul și purul. Ca să aflăm esențele acestor stări, trebuie să mergem la acest mare artist. În fond, totul se reduce la semn, lucru, autonomie, eteronomie, etic, estetic, figurativ, nefigurativ, sugestie, evocare, inspirație și căutare. Așa ne putem apropia de conținutul și forma operei de artă.

Haig a aranjat întâlnirea. Când am ajuns la Brăncuși, seara, ne-a primit cu întrebarea: „De ce ați venit la mine?”

I-am răspuns eu: „Când vă aflați dumneavoastră la București, numai două primiri sunt deosebite: la palat și la dumneavoastră. Și apoi, noi dorim să aflăm de la un mare artist dacă arta trebuie să aibă mesaj și dacă mesaajul ei este mai aproape de adevăr decât comunicările științei”.

„Luați loc”, ne-a poftit Brâncuși.

Prima mea întrebare a fost: „Cum suportați captivitatea naturii?”

Brâncuși: „Nu mă simt captiv. De altfel, simt în mine o forță care îmi aparține. Eu admir alcătuirea pietrei și lemnului, pe care omul le desfigurează. Te-ai uitat vreodată cum sunt întocmite aceste lucruri?”

Eu: „În liceu, am văzut la microscop o lamă cu un preparat vegetal. Am privit-o cu indiferență.” Apoi am făcut o ușoară ironie: „eu pot fi satisfăcut că, nefiind artist, nu mi-am permis niciodată să desfigurez piatra și lemnul.”

Brâncuși s-a uitat curios la mine. Am citit în chipul lui expresia limitelor artei față de obiectele contemplate. Apoi i-am vorbit despre artistul captiv al ochiului și despre artistul inspirat. Haig a ținut să adauge că eu situez inspirația deasupra inițierii, în această din urmă formă fiind mult meșteșug.

Eu: „Neinspiratul se îneacă în semne și materie”.

Brâncuși: „Este foarte adevărat. Poate cineva să doarmă în cameră cu o statuie?”

I-am răspuns: „Și eu încerc, spiritual, să mă mișc între lumea vizibilă și cea invizibilă, dar neartistic.”

Arătând spre mine, Brâncuși l-a întrebat pe Haig: „Cu ce se ocupă?”

Haig: „Este un spirit care urmărește înlăturarea erorilor mintale și greșelilor morale, ale sale și ale altora”.

Brâncuși, către mine: „Și ai reușit?”

„Nu. Fiindcă omul singur nu ajunge la adevăr, mișcându-se între rătăcire și nimereală. De aceea, Socrate a vrut să caute un zeu, în dialogul Carmide, pentru a afla ce este înțelepciunea. Haig și cu mine dorim să discutăm cu dumneavoastră (despre) arta hieratică și arta voluptății.”

Brâncuși: „Vă ascult”.

A început Haig, afirmând că omul artist se mișcă liber între cer și pământ. Am continuat eu: „Artistul poate exprima voluptatea, fiind captivul clipelor, iar cel care practică arta hieratică este stăpânit de pasiunea purului și vrea să înlăture greșelile morale, să producă în contemplator și-n consumatorul de artă Katharsis-ul aristotelic, purificarea sufletului și moravurilor, împletind esteticul cu eticul.”

Am mai afirmat că „știința poate fi utilă, dar indiferentă moral. În știință se caută înlăturarea erorilor și descoperirea mijloacelor utile, în lupta de conservare și adaptare omul căutând prin cunoaștere să se stăpânească și să stăpânească natura.”

Apoi l-am întrebat pe Brâncuși: „Cum puteți evita, în geometrismul simplificator al dumneavoastră, decorativul?”

Brâncuși: „Opera singură exprimă răspunsul. Adică dacă spune sau nu spune ceva.”

Eu am citat o definiție a artei aparținând lui Charles Maurras: „Arta este jocul aparențelor”.

„Numai atât?!”, a zis Brâncuși.

Eu: „Nu, nu numai atât. Artistul se mișcă la confiniul dintre vizibil și invizibil. Oricâtă putere spirituală ar avea artistul, el nu poate realiza o artă pură. Arta nefigurativă sugerează, cea figurativă evocă. În ceea ce privește rostul acestor două stiluri, cred că decide mesjul. Să ne gândim la strălucitul Giotto. În arta sa se împletesc sugestia, evocarea și pasiunea idealului. Dar, petrecându-se aici, Giotto exprimă un joc în care dincolo este oglindit aici, ca ideea platonică, meșteșugul și mijloacele pământești menținându-l în calea spre perfecțiune. Arta lui Giotto ne sugerează că pământul este sediul trecător al omului, iar mijloacele oferite de natură servesc aspirația, care le depășește, deși nu poate fi atinsă. Orice mare artist este neliniștit fiindcă rămâne debitor idealului său.”

Apoi Haig a formulat scopul principal al vizitei noastre. Fiindcă noi venisem la Brâncuși să obținem un răspuns la o singură întrebare semnificativă și anume: care a fost ideea care a prezidat la înfăptuirea operei „Pasărea măiastră”. Când l-am întrebat, a răspuns:

„Am șlefuit materia pentru a afla linia continuă. Și când am constatat că n-o pot afla, m-am oprit. Parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mâini.”

Vizita a luat sfârșit. I-am mulțumit lui Brâncuși pentru ospitalitate și pentru conversație și am plecat. Pe drum i-am spus lui Haig: „Mă gândesc la arta combinatorie a lui Leibniz întemeiată pe trei termeni: infinitul, continuul și limita, cum s-a spus. Răspunsul lui Brâncuși, gnoseologic și moral, exprimă limitele artei, un artist, chiar excepțional, neputând depăși mărginirea impusă de condițiile lumii de aici. Brâncuși este neliniștit de realul intangibil, ca orice mare artist care nu poate fi mulțumit de jocul ipotezelor.”

Petre Țuțeaa