Olga Căpățînă – Tania Turtureanu – O voce poetică autentică: între poezie și melodie

Tania Turtureanu se distinge în peisajul artistic contemporan printr-o scriitură lirică originală, situată între poezie și cântec. Textele ei, departe de a fi simple versuri muzicale, funcționează ca poeme confesive, articulate în ritmuri recognoscibile, cu imagini limpezi, dar încărcate de sens.

Într-o epocă în care muzica comercială privilegiază formule ușoare, Tania readuce în centrul atenției cuvântul – ideea, emoția, reflecția. Ea transformă cântecul într-un act de sinceritate, uneori dureros, alteori ironic, mereu lucid.

Textele Taniei acoperă o gamă largă de teme, dar trei dintre ele sunt esențiale:

Iubirea ca experiență totală și contradictorie

În piese precum „Tu”, „Ce vrei” sau „Gândurile tale”, iubirea apare ca o formă de viață – vulnerabilă, dar absolută. Ea explorează ambiguitatea sentimentului: tandru și distructiv, concret și cosmic.

„Tu ești soarele, eu luna” – imaginea clasică a complementarității devine simbolul unei relații spirituale care transcende timpul. „Gândurile tale se leagă de-ale mele / pe fire nevăzute în universuri paralele” – versuri care depășesc poezia sentimentală și ating metafizica iubirii.

În texte precum „Ce frumos ar fi” și „Între Da și Nu”, vocea eului liric devine una etică. Tania problematizează indiferența, judecata, falsitatea socială:

„Ce frumos dacă n-am mai judeca.”

„Diferența-i mare / Dintre faptă și cuvânt.”

Versuri ce pot fi citate ca maxime morale ale unei epoci în care sinceritatea e un act de curaj. În „Iubește-mă”, dragostea e confruntată frontal cu luciditatea:

„Hai că nu-i sfârșitul lumii, nu mai plânge.”

Eul feminin refuză postura de victimă și devine o voce care se eliberează. Cântecul e o metaforă a vindecării, numerotarea din titlu simbolizează procesul de regăsire, de resetare emoțională.

Limbajul Taniei Turtureanu e curat, natural, dar plin de nerv poetic. Folosește expresii cotidiene („nu am timp”, „vă dau pantofii mei pe-o zi”, „te iau ca pe-o lecție”) și le transformă în mărturii existențiale. Această simplitate e înșelătoare: sub aparența oralității, se ascunde o construcție lirică solidă, cu ritm, repetiție și imagini pregnante.

Ea scrie poezie vie, una care se poate cânta fără a-și pierde profunzimea. Fiecare refren e o formulă de gândire, un aforism emoțional:

„Câtă iubire îți trebuie ție / Ca să nu te mai lași purtat de vânt.”

„Timpul nu le aranjează / Când nu știi ce vrei.”

Sunt adevăruri poetice, dar și psihologice, rostite cu o sinceritate dezarmantă.

Dacă în poezia clasică femeia e adesea prinsă în mitul pasiunii, Tania Turtureanu propune femeia conștientă: cea care iubește, suferă, dar se ridică și învață. Ea nu se lasă mistuită de sentiment, ci îl traduce în cunoaștere.

Textele ei exprimă o nouă formă de feminitate literară: tandră, dar nu fragilă; introspectivă, dar rațională; emoțională, dar liberă.

Este o lirică a conștiinței treze, care transformă suferința în înțelepciune.

„Eu fac ce fac că-mi place, dar mai fac că trebuie.” – vers ce concentrează filosofia de viață a autoarei: echilibrul între dorință și datorie, între inimă și rațiune.

Tania Turtureanu reușește ceea ce puțini artiști contemporani au izbutit: să reconcilieze arta muzicii cu demnitatea literaturii. Textele ei pot fi recitate ca poeme – fiecare are structură, temă, metaforă, voce lirică distinctă.

Prin ele, ea confirmă că poezia cântată poate fi o formă de literatură vie, care circulă printre oameni, pe frecvențele emoției și ale gândului.

Într-o lume grăbită, în care cuvintele se consumă repede, Tania Turtureanu scrie și cântă pentru a le reda sensul.

Poezia ei este reflexivă, sinceră și etică, o combinație rară între lirism și rațiune. De la iubirea cosmică din „Gândurile tale”, la critica lucidă din „Între Da și Nu”, artista construiește o poetică a adevărului interior.

Tania este, fără îndoială, una dintre cele mai articulate voci ale poeziei cântate românești de azi – un pod între literatură, muzică și conștiință. Artista observă lumea din jur fără cinism, dar cu o claritate dureroasă. Iar revin la cântecul „Ce frumos”, unde interpreta imaginează o utopie a bunătății:

„Ce frumos ar fi dacă ne-am vedea
Fiecare de grădina sa,
Ce frumos dac-am arunca
Cu flori în loc de pietre,
Ce frumos dacă ne-ar păsa
Uneori de durerea altuia.”

Aici, structura repetitivă și ritmul blând ascund o profunzime morală. Versul devine rugăciune, iar refrenul – o mantră etică. Aceasta nu e doar poezie socială, ci o poezie a conștiinței, a trezirii interioare.

În „Între da și nu”, Tania problematizează fragilitatea umană și ambiguitatea alegerii:

„Sunt între da și nu, și nimeni decât eu
Nu știe cât îmi e de bine
Și cât mi-e de greu.”

Versul are o simplitate aparentă, dar ascunde o neliniște filozofică.

Textele Taniei Turtureanu sunt o formă de poezie civică și morală, scrise cu luciditate și ironie tandră.

A consemnat cu drag de la Paris Olga Căpățînă,

jurnalist de investigație, scriitoare, textieră.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!