Patrick Matiș – Monolitul și democrația

Toți suntem fascinați de Monolit.. Toți vrem, strigăm, cântăm după democrație.. Toți uităm de noi înșine.. În ochii noștri se vede ecranul în derulare al Monolitului cu toate știrile lui.

S-a aprins, iar prin venele-i curge o lumină rece albăstruie ca de suflu al morții. Oamenii au ales drumul. Acum cântă în cor mergând pe el spre Monolit. Seva îi atinge și pe ei, iar ei spun „da, să trăiți!”.

Cincizeci-plus-unu bate pe ultimul-cetățean care strigă „mi-e foame”, „mi-e frică”, „mi-e dor”. Nu are loc de ei în societatea bine-hrănită de Monolit a anomaliilor de pe câmpiile sterpe ale Lunii. Dar nu se adaptează. Are un sânge cald și roșu ce-l alimentează să meargă înainte spre Infinit.

Templele au căzut, s-au prăbușit, s-au făcut scrum. Cavalerii au pierit în van luptelor crezurilor lor. Monolitul le-a extras seva materială și i-a pietrificat, ca apoi să-i zdrobească de podeaua de asfalt pe care s-a construit, pe care s-a așezat. E oare Stăpânul Lumii?

Îndrăznețul vrea să pătrundă frontal în Fortăreața Monolitului, iar armele democratice, capcanele lor din pereți, din podea, din stâlpi și din uși, ferestre și vitralii îl fac pe îndrăzneț să cadă lovit, zdrobit, sfârtecat, spintecat, căsăpit și spulberat într-o clipită. Acum e absorbit și face parte din Monolit. Nu i-am spus să nu atace din prima? De ce nu a ascultat că Monolitul mănâncă, și mistuie în măruntaie-i și el ca un om? Putea să-i taie doar alimentul și îl lovea letal. Există un puț, o pivniță ascunsă, o rezervă cu strășnicie păstrată în inima-i, în Centrul Lumii, acolo unde se zămislesc Oameni..

A venit răsăritul. Cerul e plin de negura dinaintea dimineții ce se disipește pentru a lăsa loc unui soare cu dinți. Monolitul se încâlzește, tremură ca de bună-dimineața. A trimis iar șiraguri de lumină albastruie către câmpiile sterpe ale Lunii. Copiii nopții s-au trezit și ei cu aceste seruri magice de matinal. Una-limba încep a îngâna. Monolitul răspunde și la loc îi acoperă noaptea. Nu înainte de a se face ritualul serii, de crepuscul. Așa se petrece mereu unde e democrația lui cincizeci-plus-unu. Toți vorbăreții cărora le ies săbii din gură tac mâlc la cei care strigă într-un glas: „noi țipăm mai tare decât tine!”

Și totuși, Dumnezeu are grijă să te scoale în fiecare dimineață! Natura dărâmă Castelul de Cărți de Joc!

Am consemnat,

Patrick Matiș

Monolitul Planetar, capitolul II, „Monolitul și Democrația”.