Pintea Haiducul, viteazul Maramureșului și Sătmarului, între legendă și istorie

Bastionul Măcelarilor

De numele lui Pintea Grigore sau Pintea Viteazul (25 februarie 1670 – 14 august 1703), supranumit de Ovidiu Densușianu „cel mai important român al secolului al XVII-lea”, se leagă o serie de legende dar şi adevăruri istorice. Haiducul care a trecut și prin ținuturile Sătmarului a fost împușcat mortal în timpul asediului cetății Băii Mari, în apropiere de Bastionul Măcelarilor.

Potrivit documentelor istorice, acolo unde azi se află Piaţa Izvoarele era Poarta de Sud a cetăţii (sau poarta maghiară), iar Bastionul Măcelarilor făcea parte dintr-o serie de turnuri care aveau rol în apărarea cetăţii. Bastionul Măcelarilor era parte din aşa-numita poartă „Maghiară”, situată aproximativ pe locul actualei pieţe agroalimentare, care era una dintre intrările importante în Baia Mare.

Documentele mai arată că în faţa acestei porţi existau poduri care se lăsau şi se ridicau peste sanţurile aflate în faţa zidurilor. În total, cetatea avea patru porţi de acces, două mari şi două mici, toate acestea fiind foarte bine păzite. „În anul 1469, printr-un document privilegial, regele Matei Corvin permite oraşului Baia Mare să ridice ziduri de piatră în scop de apărare, ziduri care erau străjuite de şapte turnuri. Bastionul Măcelarilor a făcut parte din această împrejmuire de piatră, străjuind Poarta de Sud a cetăţii, una din cele patru porţi principale de intrare în oraş”, arată reprezentanţii Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie (MJIA), care administrează clădirea.

Cine a fost Pintea Haiducul?

Nevoile și durerea, lipsurile vieții materiale și asuprirea îi făceau în trecut pe oameni să ia calea codrilor și să îmbrățiseze armele. Haiducii au furat de la bogați și au dat la săraci. Unii dintre ei au rămas în legendă.

Țară Maramureșului are un trecut zbuciumat și plin de legende. Miturile locului pleacă, de cele mai multe ori de la realitate.

Cum a reușit un „bandit”, după cum îl socoteau autoritățile, să între în conștiința oamenilor din Maramureș că un om binecuvântat, iubit și respectat? Ne spun chiar oamenii din timpul lui Pintea, prin cântecele pline de jale și mulțumire în același timp pe care le-au lăsat urmășilor, să aibă și aceștia o speranța, să-l aibă pe Pintea! Jalea venea de la autorități, de la grofi, bucuria venea de la Pintea, de la Haiduc.

„Hai, Hai!… cât îi Maramurășu

Nu-i ca Pintea Viteazu

Nu-i ca Pintea Haiducu!…

Pe bogați îi prinde-n clește

Pe săraci bine-i păzește…”, cântau plini de recunoștință maramureșenii din Țară Lăpușului de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea.

Omul cântat în Maramureș, Cluj, Satu Mare și Bistrița era nimeni altul decât Pintea Grigore, cunoscut drept Pintea Haiducul, ori Viteazul.

Născut în 25 februarie 1670, în satul Măgoaja din Ţara Lăpuşului, în fostul comitat Solnoc-Dăbâca, localitate situată azi la graniţa de sud dintre judeţele Cluj şi Maramureş, Pintea Viteazul a provenit dintr-o familie de mici nobili, din care a făcut parte şi Ioan Cupşa, care în 1681, ctitorind mânăstirea Nicula din judeţul Cluj, dăruieşte călugărilor celebra icoană a Maicii Domnului care plânge. Era un bun cunoscător al tacticilor militare, al artei negocierii, dar şi al mai multor limbi, spun istoricii şi culegătorii români de folclor.

Potrivit lui Oszoczki, apariția haiducilor a fost precedată de ocuparea județului Maramureș de armata austriacă în anul 1685. Nouă orânduire era una de asuprire a românilor din acele ținuturi, mulți dintre aceștia ajungând iobagi.

Pe lângă dările enorme, în bani sau în natură, țăranii erau obligăți și la efectuarea de munci în folosul nobililor, așa-zisele „robote”.

Strigătul de disperare al țăranilor asupriți lua uneori forme reale. Nesupunerea la lucru, fugă și haiducia constituiau modalități de a respinge regimul plin de nedreptăți adus de autoritățile austriece și ungare pe pământul românesc.

Toponimele din aceste regiuni sunt mărturii ale traseelor și popasurilor ale cetei de haiduci a lui Pintea: Izvorul Pintii, Casa lui Pintea, Fântână lui Pintea, Șatra Pintii, Vârfu Pintii și Peștera lui Pintea. Există numeroase legende care vorbesc despre galbenii și comorile ascunse în peșterile din diverse regiuni.

În lucrarea sa, Oszoczki vorbește de o scrisoare datată la Turda, la 16 septembrie 1695, pe care Nicolae Bethlen i-ar fi adresat-o judelui orașului Baia Mare, prin care îl informa de acțiunea de jefuire întreprinsa de Pintea și încă 35 de oameni asupra unor negustori greci în Munții Maramureșului. Potrivit documentelor din secolul al XVII-lea, haiducii lui Pintea erau puternic sprijiniți de locuitorii satelor maramureșene, în special de cei din Mara și Hoteni, din fosta plasă Șugatag.

În anul 1697, haiducii lui Pintea s-au retras către Lăpuș în speranța acestui sprijin. La 14 august 1697, conducerea comitatului Maramureș face cunoscut comitelui din Solnoc-Dobâca acțiunea de urmărire a haiducilor, menționând că haiducii au fost sprijiniți și de către locuitorii satelor Mara și Hoteni din plasa Șugatag, se arată în cartea lui Csoma G.M. „Baia Mare 670”, Baia Mare, 1999.

Una dintre cele mai de seama acțiuni ale lui Pintea și ale oamenilor săi este descrisă de judele orașului Baia Sprie, la 21 iulie 1698. În descrierea înaintată judelui din Baia Mare, omul afirma că haiducii lui Pintea au atacat castelul din Rona, din județul Maramureș pentru al jefui. Aici, ei au omorât 250 de oameni și au luat cu ei 150 de cai și foarte multe lucruri de valoare. Destinația banilor luați de la bogați erau săracii. Într-o legendă din zonă Năsăudului, care circulă pe la 1898, se spune că Pintea ar fi plătit orașului Bistrița dările comunelor Telciu și Branchiș și i-ar fi pedepsit pe trimișii autorităților în același mod în care aceștia îi chinuiau pe țărani.

Tot din lucrarea lui Csoma mai aflăm că în anul 1699 atacurile haiducilor devin din ce în ce mai periculoase, motiv pentru care căpitanul cetății Sătmarului, Fredericus, se ocupă personal de prinderea și persecutarea haiducilor.

„După cum rezultă dintr-o scrisoare datată din 2 ianuarie 1700, Pintea, împreună cu câțiva ortaci, este prins în Satu Mare, însă Fredericus îl grațiează, semnând chiar o înțelegere cu el, potrivit căreia Pintea primește ajutor pentru întreținerea cetelor sale, se interzice folosirea denumirii de tâlhar la adresa oamenilor săi, haiducii, în schimb renunță la acte prin care ar provoca dezordinea. Totuşi împăratul Leopold promite pentru capul lui Pintea în anul 1701, 500 de taleri imperiali”, se arată în aceeași lucrare.

Legendele despre Pintea

Pe seama celui cunoscut ca Pintea Viteazul s-au ţesut numeroase balade şi legende. O legendă a consemnat şi Tache Papahagi, în 1925, pe vremea când cerceta graiul şi folclorul Maramureşului:

„Pintea o fost un viteaz mare. El o avut un cal năzdrăvan. Apoi, oamenii împaratului o vrut să-l prindă. El o stat călare pe cal, sus, pă Piatra Gutâiului. Calu’ o stat într-un picior de d-înapoi, că s-amu se vede în piatră urma piciorului unde o stat calu. Apoi, odată o zburat calu de pa Gutâi, cu Pintea călare, colo, pă Vârfu Pietrii de cătă Şugatag; de-aiciuca, ca gându, o zburat pa Piatra Săpântii. C-apoi viteaz ca acela n-o fost altu-nime”.

Legendele haiducului Pintea s-au perpetuat în folclorul local, fără un temei istoric și s-au transmis pe cale orală. Una dintre acestea se referă la puterea lui, despre care se credea că a fost dobândită prin „magie”.

De asemenea, se spune despre Pintea că nu putea fi omorât decât dacă era împuscat cu nouă boabe de grâu, în locul în care cămașă de zale se deschidea pentru a-și putea mișcă brațele.

Etnograful Nicoară Mihali explică: „Toată legendă pornește din noaptea de Sânziene. Se zice că există o plantă care da în floare numai în noaptea de Sânziene, iar cine găsește floarea respectivă, capătă, adică nu-i stă niciun lacăt în cale, pentru că poate să-l desfacă și este iscusit în mânuirea armelor. Despre o asemenea sau, cum mai este numită, zice legendă că ar fi găsit și Pintea în satul Peteritea. Acolo unde, după moartea tatălui sau a fost nevoit să lucreze la un unchi de-al sau, groful Racz”.

Poveștile din batrâni spun că pentru a capătă puterea din „iarbă fiarelor”, eroul trebuia să-și facă o crestătura mică în formă de cruce, de unde să picure sânge și acolo să pună plantă căreia îi sunt atribuite puterile magice.

Însă la fel ca toate legendele despre puterile magice atribuite unor eroi, și această are un punct vulnerabil. „La fel că puterea lui Ahile, care era în calcâi, care dacă era lovit cu săgeata însemna moartea lui, și putera lui Pintea Viteazul avea un punct sensibil. Este locul unde cămașă de zale nu se putea împreuna, că să poată să-și miște brațele, sub braț. Și dacă sub brațul stâng era tras un foc cu nouă boabe de grâu, asta însemna moartea lui”, mai arată etnograful Nicoară Mihali.

De asemenea se spune că ar fi inventat un aparat de zbor, dar și că ar fi ascuns în munți comori care nu au fost găsite nici astăzi, deși încă sunt căutate. Este vorba de comoara ascunsă în munții Gutâi: „Într-o stâncă era săpată o pivniță mare, în care acesta își ținea berbințele cu galbeni. Pivnița era încuiată cu o ușă mare de fier, ale cărei chei le avea doar Pintea. Ușile acelei pivnițe se deschid o dată la șapte ani”. Existența comorii apare în folclorul transmis pe cale orală până în zilele noastre, chiar dacă amplasamentul ei diferă: „La Budești, între hotară / Este-un fag cu frunza rară / Și la umbra fagului, / Pintea cu ortacii lui, / Să uită cătă Gutâi, / C-acolo-i pivnița lui / Pă săraci îi miluiește, / Pă bogați îi jefuiește”, potrivit specialiștilor în folclor de la Consiliul Județean Maramureș.

Împăratul Leopold I al Imperiului Habsburgic

În anul 1701, Pintea Haiducul, se alătura răscoalei conduse de principele ardelean Francisc Raksoczi al II-lea. Motivația haiducului o reprezenta dorința de a elibera populația română de sub nedreptul jug habsburgic. La 14 august 1703, la asediul orașului Baia Mare, Pintea, asupritorul bogaților și sprijinitorul săracilor, a fost ucis. Legenda spune că a fost trădat de un alt haiduc pentru 500 de taleri, bani promiși de împăratul Leopold I al Imperiului Habsburgic, fiind împușcat de către un mercenar plătit de nobili, care l-a pândit și a tras asupra lui din Bastionul Măcelarilor în Baia Mare. Istoria îl indica pe un oarecare Dessi Istvan, ca fiind cel care l-a împușcat mortal pe viteazul haiduc. Se mai spune despre Pintea Viteazul că ar fi luptat și împotriva tătarilor, probabil pe când era în armată, în biserica din Budești aflându-se o cămașă de zale și un coif pe care le-ar fi purtat Pintea Viteazul sau pe care le-a luat în lupta de la tătari, iar la muzeul din Baia Mare sunt expuse armele și harnașamentul pe care le folosea Pintea.

Măgoaja, satul lui Pintea

Închis în beciurile de la Satu Mare, Pintea îl obligă pe baronul Fredericus de Lowenburg, căpitanul Sătmarului, să accepte o înțelegere în patru puncte. Căpitanul îl grația pe Pintea, îi promitea anumite sume de bani pentru întreținerea cetelor de haiduci, se interzicea oricui să le spună haiducilor tâlhari. În schimb, Pintea trebuia să renunțe la orice acte ce ar fi putut provoca dezordine. Un baron și un haiduc…

„De-un viteaz așa fălos,

Și la inima milos,

De-un viteaz așa de mare,

La sărmani da ajutoare.”

„Pintea a fost un viteaz mare. El a avut un cal năzdrăvan. Apoi, oamenii împăratului o vrut să-l prindă. El o stat călare pe cal, sus, pe Piatră Gutaiului. Calul o stat într-un picior de dînapoi, că s-amu se vede în piatră urmă piciorului unde o stat calu. Apoi, odată o zburat calu de pă Gutâi, cu Pintea călare, colo, pă Vârfu-Pchietrii de-aiciuca, că gându o zburat pă Piatră Sapantii. C-apoi viteaz că acela n-o fost altu-nime”.

Locul unde haiducul Pintea şi-a găsit sfârşitul

Istoria Bastionului Măcelarilor are legătură cu haiducul Pintea, așa cum am demonstrat mai sus, a cărui moarte a fost consemnată că ar fi avut loc aici. „Moartea haiducului Grigore Pintea de Măgoaja – pentru că aşa apare în documente – este consemnată într-un document ce se păstrează la Arhivele Naţionale. Pe 14 august 1703, în contextul unei răscoale, în document se menţionează că într-o ambuscadă, Pintea Viteazul, împreună cu câţiva haiduci ai lui au fost omorâţi undeva în propierea Porţii de sud, la intrarea în oraş, care era undeva în zona Pieţei Izvoarelor din zilele noastre, deci imediat lângă Bastionul Măcelarilor”, mai arată muzeograful Oana Leşiu.

Istoricii mai arată că acesta a fost împuşcat chiar din Turnul Măcelarilor. „Pintea îl sprijinea pe principele Francisc Rakoczi, care voia să cucereasă cetatea Baia Mare. Alăturându-se răscoalei acestui principe, armata lui Pintea a atacat oraşul Baia Mare, în august 1703. După un asediu şi o aparentă cedare din partea conducerii oraşului, din cauza unor lucruri neînţelese până astăzi, curuţii au atacat pe neaşteptate cetatea, iar, în toiul acestui furtunos atac, Pintea a fost împuşcat mortal, căzând în faţa porţii, la intrarea în oraş”, se mai precizează în Monografia Municpiului Baia Mare din 1972, citează istoricii de la Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie.

Căutând nemurirea prin codri doar cu luceferii dimpreună și susurul izvorului drept alean, mereu pe fugă, fără casă și fără averi, haiducii au reprezentat acei eroi nemuritori ai românilor.

Via mixdecultura.ro, gazetanord-vest.ro, directmm.ro.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!