Zoe Dantes – Te iubim până la moarte și dincolo de ea

Rugăciune

Stapâne-nsângerat, Domn al luminii
și Veșnicie limpede, Iisuse!
Tu, care ai primit pe frunte spinii
și cuie-adânci în mâinile-ți supuse,

Tu, Domn al Răstignirii și-nvierii
care din cruce ne-ai făcut lumină
și Răsărit din rănile tăcerii
și cântec din osânda-ți fără vina –

da-ne-ncleștarea Ta, dă-ne puterea
din ceasul pironirii-nsângerate,
să ne primim și cuiele și fierea
ca Tine-n marea Ta sigurătate.

Pe fruntea țării zâmbetul ți-l pune
și Neamul care-acum osânda-și duce
învață-l Tu amara rugăciune
din clipele suirilor pe cruce.

Cu mâna Ta ca borangicul lunii,
din răni oprește sângele fierbinte,
închide-n piepturi geamătul furtunii,
sărută-i țării lacrimile sfinte!

Și sus pe crucea crâncena, pe care
stă Neamul nostru-nsângerat, Tu scrie,
Iisuse, un aprins inel de soare,
ca semn al Învierii ce-o să vină.

Și spune morților din lut să nu blesteme,
ci sub trifoi, sub dâmburi, sub secara,
s-aștepte pașii Tăi calcând prin țară
și semnul munților ce vor aprinde steme.

Și spune morților de sub troițe sfinte
că va veni cândva o dimineață
când Neamu-ntreg va fulgera la viață,
cuminecat prin morții din morminte.

Popor român,

tu nu ești un popor. Tu ești o rană vie care sângerează frumos de două mii de ani și tot nu se lasă pansată.

Am vrut să-ți scriu un elogiu curat, cu metafore și cu stele. Dar nu pot. Mi-a rămas să scriu doar cu lacrimi și sânge. Din suflet și un condei în palmă.

Tu ești cel care a supraviețuit fiindcă a știut să moară mai frumos decât alții au știut să trăiască.
Tu ești cel care a îngropat de o mie de ori copiii și a cântat totuși „Hristos a înviat” cu glasul spart de plâns.
Tu ești cel care a dus jugul în spinare și a avut totuși putere să-și ridice ochii spre cer și să spună „Mulțumesc, Doamne, că m-ai făcut român”.

Tu ești țăranul care a murit de foame ca să nu vândă un petec de pământ.
Tu ești femeia care și-a dat ultimul ban la biserică și a mers apoi desculță prin zăpadă ca să nu moară icoana Maicii Domnului cu Pruncul, de frig.

Tu ești copilul care a învățat să citească la lumina candelei și a ajuns academician, dar a murit tot sărac, pentru că nu a vrut să fure niciodată.

Tu ești cel care plânge la imn ca un nebun, fără să știe de ce plânge.

Tu ești cel care pleacă și totuși se întoarce mereu, chiar și mort, în coșciug, ca să fie îngropat acasă.

Tu ești cel care iartă, iartă, iartă, până când iertarea devine rană, iar rana devine cruce.

Tu nu ai cucerit niciodată pe nimeni. Ai fost cucerit de o mie de ori și tot de o mie de ori ai cucerit prin iubire.

Ai dat lumii pe Brâncuși când îți era lumea mai dragă să mănânci o bucată de pâine.

Ai dat pe Eminescu când îți era mai mare dorul să dormi liniștit.

Ai dat Enescu, Eliade, Cioran, Noica, Gyr, toți nebunii tăi frumoși pe care i-ai alungat și apoi i-ai plâns în genunchi.

Ai dat Cerului pe toți sfinții și Marturisitorii tăi, ca să-ți fie martori pentru Credința ta, când vei pleca în Veșnicie, în picioare.

Tu ești singurul popor care moare de dor.
Dorul tău nu e poezie. E boală sfântă.
E durerea de a exista prea intens într-o lume care nu te merită.

Tu ești cel care a rezistat în temnițe cântând pricesne în șoaptă.
Tu ești cel care a sărutat lanțurile ca pe niște moaște. Tu ești cel care a zis „Mai bine mort decât comunist” și a murit zâmbind știind că se întoarce acasă la Cel care l-a făcut din lutul eternității.

Tu ești cel care astăzi e obosit.
Care pleacă.
Care uită.
Care se urâțește.
Dar eu știu ceva ce tu poate ai uitat: chiar și când te urâțești, tot frumos rămâi.
Pentru că urâțenia ta e sfântă. E urâțenia celui care a iubit prea mult și a fost trădat prea des. Chiar de ai tăi!

Popor român, nu știu dacă mai meriți să fii salvat. Dar știu că noi nu merităm să trăim dacă nu încercăm să te salvăm.
Așa că ne uităm la sângele nostru, la lacrimile mamelor noastre, la mormintele bunicilor nostri uitați, și-ți spunem: cât vom mai respira, vom respira doar ca să îți spunem în fiecare zi:

Ești frumos.
Ești sfânt.
Ești singura noastră durere care merită trăită.

Și dacă într-o zi vei muri cu adevărat, vom muri și noi odată cu tine, cu numele tău în gură,cu tricolorul în piept, cu dorul tău în suflet.

Dar până atunci, trăiește.
Te rugăm!
Trăiește, chiar dacă doare!
Trăiește, chiar dacă nimeni dintre străini nu te mai iubește.
Pentru că noi te iubim.
Te iubim până la sânge.
Te iubim până la moarte, și dincolo de ea.

Popor român, tu ești crucea noastră, a tuturor.
Tu ești învierea noastră!
Și cât vom mai fi, vom fi doar ca să te purtăm în spinare, ca să te plângem, ca să te iubim.

Chiar dacă ne omori cu iubirea asta.
Noi vom rămâne cu tine în suflet și te vom duce cu noi, fiecare, spre Cer.

A consemnat pentru dumneavoastră Zoe Dantes.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!