Se împlinesc, astăzi, 143 de ani de la proclamarea independenței de stat a României! Povestea a început în prima parte a lunii aprilie din anul 1877 când, între Principatele Unite și Imperiul Țarist, a fost semnat un acord care conferea armatelor țariste dreptul de a traversa teritoriul românesc, pentru ca ele să ajungă la sud de Dunăre, spre a se război cu otomanii. Rușii trebuiau, în schimb, să garanteze că integritatea teritorială a României nu va fi primejduită (ei înșiși constituind un pericol, din acest punct de vedere, dacă stăm puțin să ne gândim).

Fără a se lăsa în nădejdea rușilor pentru apărarea hotarelor sale față de otomani, România a mobilizat mai mult de 125.000 de ostași, spre a stopa o eventuală invazie dinspre țărmul de sud al Dunării. Oastea română a fost împărțită în două corpuri. Ambele erau menite să apere teritoriul național (nu cu mult mai mare, pe atunci, de 121.000 km² , ca suprafață), în cazul unor atacuri venind din direcții diferite. Cele mai numeroase trupe erau masate în jurul Bucureștilor. Unitățile românești erau pregătite să apere o linie a frontului lungă de 650 km.

Nu după mult timp, au început să intre în România și trupele rusești, trecând Prutul peste noul pod proiectat de către Gustave Eiffel – inginerul care a conceput și emblematicul turn al Parisului. Inaugurarea podului de la Ungheni a avut loc cu doar câteva zile înainte ca Imperiul Țarist să declare război Imperiului Otoman.

Având în vedere actele de frondă ale guvernului de la București, otomanii au reacționat violent. Au pus stăpânire pe corăbiile cu grâne ale negustorilor români iar peste Brăila (și alte orașe dunărene) a început să plouă cu bombe, lansate din tunuri de pe celălalt mal al Dunării.

Românii nu s-au lăsat mai prejos, fiind rupte legăturile de natură diplomatică cu Imperiul care, vreme de secole, ne crease atâtea suferințe. La finele lunii aprilie a anului 1877, România se afla deja în război cu Imperiul Otoman. Visurile de eliberare erau mai aproape de materializare ca niciodată!

În data de 9 mai 1877, Mihail Kogălniceanu, în calitate de ministru de externe, avea să declare, în legislativul țării: „În stare de rezbel, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi! Suntem naţiune de sine stătătoare! (Aplauze.) Avem domn de sine stătător! (Aplauze.) Ce am fost înainte de declararea războiului? Fost-am noi dependenţi către Turcia? Fost-am noi provincie turcească? Fost-am noi vasali ai Turciei? Avut-am noi pe sultanul ca suzeran? Străinii au zis aceasta; noi nu am zis-o niciodată.

Noi nu am fost vasali. Sultanul nu a fost suzeranul nostru, însă, era ceva: erau nişte legături sui generis; nişte legături care erau slabe când românii erau tari; nişte legături care erau tari când românii erau slabi. (Aplauze generale.)

Aşadară, domnilor deputaţi, nu am cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa reprezentaţiunei naţionale că noi suntem o naţiune liberă şi independentă! (Aplauze îndelung repetate.)”

Și astfel se materializa, după Unirea de la 1859, încă un vis de secole al românilor, un popor aflat mereu, după cum bine observa Grigore Ureche, „în calea răutăților”. Adică în apropierea (nocivă) a unor imense imperii. Legislativul țării s-a întrunit, la 9 mai, în ședință extraordinară, într-o atmosferă entuziastă și totodată marțială, care domnea pretutindeni. Mihail Kogălniceanu a proclamat independența României iar a doua zi actul normativ a fost semnat și de către conducătorul statului, principele Carol.

Dacă, până atunci, România plătea an de an un tribut de peste 900 de mii de lei către otomani, achitarea tributului a încetat, banii respectivi fiind direcționați acolo unde era cea mai mare nevoie în acele ceasuri mărețe, dar și primejdioase, ale destinului nostru național: către oștirea țării!

Mai înainte ca starea de război să fie recunoscută oficial, în parlamentul țării, fortificațiile turcești de la Turtucaia și Vidin au făcut cunoștință cu… ghiulelele lansate din tunurile românești. Astfel, văzduhul de deasupra bătrânului fluviu era zguduit de către focul încrucișat de artilerie. Începuse lupta între un imperiu decadent, îmbătrânit în fărădelege (și capabil încă de lovituri mortale) și o națiune străveche, conștientă că la pace și neatârnare nu se putea ajunge, în relația cu otomanii, decât pe calea armelor.

9 Mai a rămas în memoria și-n sufletul neamului românesc drept Ziua Independenței. În mai 1877, vestea minunată a proclamării independenței a circulat cu viteza fulgerului, de la un capăt la altul al țării și mulți români, într-un entuziasm general, au ieșit pe străzi și în piețe, pentru a-și manifesta împreună imensa bucurie. Cutezătoare a fost declararea independenței, în acel context internațional, și eroice a fost luptele ce au urmat, pentru păstrarea sa!