Mihail Lascăr s-a născut pe 8 noiembrie 1889, la Târgu Jiu.

A știut încă din primii ani de viață ce carieră va urma. Între 1908 și 1910 a făcut Școala de infanterie. La 21 de ani a primit gradul de sublocotenent. A fost promovat la gradul de locotenent, în 1913, apoi căpitan, în 1916, și maior, în 1917.

Între 1919 și 1921, Mihail Lascăr a urmat cursurile Școlii Superioare de Război. Au urmat noi promovări, în perioada interbelică: locotenent-colonel, în 1927, colonel, în 1934, general de brigadă, în 1939. În 1942, în plin război, a fost numit general de divizie.

Pe durata celui de-Al Doilea Război Mondial, Generalul Mihail Lascăr a condus Brigada 1 Munte (10 ianuarie 1941 – 10 februarie 1942) și Divizia 6 Infanterie (10 martie – 22 noiembrie, 1942). Alături de oamenii săi, a luat parte la unele dintre cele mai sângeroase bătălii ale războiului.

Generalul Mihail Lascăr a participat activ pe frontul de est, luptând și distingându-se în fruntea oamenilor săi în bătăliile din nordul Bucovinei, dintre Nistru și Nipru, de la nord de Marea Azov și din Crimeea.

Generalul Gheorghe Avramescu, comandantul Corpului de Munte, l-a caracterizat în 1941 drept un comandant „plin de energie și hotărâre”, spunând despre el că e un om cu „multă inițiativă și putere de muncă”.

În momentele de criză de pe câmpul de luptă, hotărârea sa fermă și energia viguroasă au dus la rezultate strălucitoare. Caracter ferm și cu multă prevedere. Cu multă autoritate și prestigiu, cu simțul onoarei și demnității dezvoltat. Cu spirit de sacrificiu accentuat, în luptele grele a fost mereu în prima linie, unde primejdia era permanentă. Drept și integru. S-a dovedit a fi un general de mâna întâia, cu mare autoritate asupra trupelor și ostașilor săi.

A mers întotdeauna înainte. Nu a dat niciodată înapoi, nu s-a dat niciodată bătut.

El s-a făcut remarcat în luptele din Cotul Donului, în apropierea Stalingradului. Comanda Divizia 6 Infanterie și avea în față numeroase trupe sovietice, sprijinite de tancuri și artilerie. Pe 19 noiembrie, 1942, rușii au declanșat o contra-ofensivă puternică, încercuind unitatea generalului Lascăr și alte trupe românești.

Generalul și-a asumat imediat comanda românilor încercuiți, ordonându-le să reziste cu orice preț. Apropiaților săi le-a spus:

„Dacă unul din voi va supraviețui acestor lupte, el trebuie să povestească acasă cum am luptat. Sunt soldat și rămân la postul meu”. Fără hrană și muniție, înghețați de frig, românii au luptat până la ultimul cartuș. Această atitudine a fost apreciată de Înaltul Comandament German, care i-a oferit Frunzele de Stejar la Crucea de Cavaler a Crucii de Fier, cea mai înaltă distrincție germană, oferită pentru prima dată unui aliat. Mareșalul Antonescu i-a oferit și el Ordinul «Mihai Viteazul», clasa a II-a, spunând despre generalul Lascăr că „a fost un brav. Luând exemplul de la el, Divizia 6 infanterie a cules pe câmpurile cele mai grele de luptă laurii eroismului mai mult decât oricare alta. Fie ca exemplul lui să servească tuturor. Ca orice om stapân pe sine și bine pregătit, a organizat în perfecte condiții de luptă defensiva diviziei sale, dându-i putință să lupte cum a luptat”.

Pe 22 noiembrie, 1942, generalul Lascăr s-a întâlnit cu primul emisar sovietic, venit să ceară capitularea trupelor românești. Cu sânge rece și lucid, românul i-a răspuns scurt: „Luptăm până la unul, nu ne predăm”.

A încercat să străpungă dispozitivul de încercuire, însă situația era una extrem de nefavorabilă românilor. Nu a reușit. Trupele românești au fost învinse, iar generalul Lascăr a fost luat prizonier, petrecând restul războiului în lagărele comuniste de la Krasnogor, Suzdal, Ivanov și în lagărul nr. 48, special pentru generali.

În ciuda înfrângerii decisive, un document de la Serviciul Special de Informații spunea despre generalul Lascăr, pe 5 decembrie 1942, că „în cele mai grele momente ale bătăliei a dat dovadă de înalt simț al datoriei, coordonând cu calm și pricepere acțiunile Diviziei 6 Infanterie și a celorlalte unități a căror comandă și-o asumase. Cu sânge rece, lucid și calm a fost un exemplu de urmat pentru ceilalți camarazi care i-au urmat soarta. Când localitatea Golovski a fost atacată, el stătea în biroul de operații, fără manta, cu ‹Crucea de Fier› în grad de cavaler și cu Ordinul ‹Mihai Viteazul› la piept, iar când totul părea pierdut a plecat cu statul major în mijlocul trupelor luptătoare, deși se putea salva. A manifestat curaj, demnitate, patriotism și abnegatie”.

Generalul Lascăr nu a mai luat parte la cel de-Al Doilea Război mondial după 12 aprilie 1945, când i-a fost încredințată comanda Diviziei «Horia, Cloșca și Crișan», o divizie de voluntari români, constituită pe teritoriul URSS. Dupa lovitura de stat de la 23 august 1944, România trecuse în tabăra aliaților. Divizia «Horia, Cloșca și Crișan» nu a mai participat la lupte.

Aceasta s-a întors în țară, fiind folosită de noul guvern, condus de Petru Groza, pentru a promova interesele Partidului Comunist Român.

Acesta este motivul pentru care generalul Lascăr este acuzat că ar fi fost un trădător de țară și colaborator al sovieticilor.

E adevărat că a fost numit ministru de Război și promovat la gradul de general de armată, în 1947, însă a devenit în timp o persoană neagreată de comuniști.

În 1949 a fost acuzat că s-a opus mișcării antifasciste sau că i-a împiedicat pe ofițerii din Divizia «Horia, Cloșca și Crișan» să-și „însușească doctrina sovietică”, cu „antisovietismul său”, de care „nu s-a lecuit niciodată”. Au urmat alte acuzații, precum manifestarea simpatiei față de „partidele burghezo-moșierești”, că a încercat să intre în grațiile monarhiei sau chiar că a dus o campanie „împotriva fruntașilor PCR” (adica Emil Bodnăraș, Petru Groza și Gheorghe Gheorghiu Dej). Se pare că au fost deranjante și discuțiile pe care le-a avut cu locțiitorul său politic, căruia i-a menționat că „armata nu trebuie să fie a partidului comunist”, și faptul că la fiecare cuvântare sublinia „necesitatea acestor legături cu Națiunile Unite”. De aici până la legăturile cu „anglo americanii” și acuzația ca ignoră „doctrina sovietică” nu a mai fost cale lungă. Și nici întrebările puse generalului Petrescu („Ce vor rușii? Să distrugem armata? Să distrugem școlile?”) nu l-au ajutat.

Nu e de mirare, așadar, că comuniștii au ajuns la concluzia că „este lipsit de caracter, șiret și laș”, așa cum spun multe din referatele nesemnate despre generalul Lascăr.

Că a fost sau nu prieten al regimului comunist, asta nu putem spune. Ce e sigur, însă, e faptul că Mihail Lascăr a fost îndepărtat de la conducerea Ministerului Apărării Naționale la sfârșitul lui 1947, înainte de abdicarea forțată a regentului Mihai.

Dar nu înainte să-și pună semnătura pe actul de înființare al Stelei, la data de 7 iunie, în același an.

Căzut în dizgrație și cercetat pentru „crime de război contra umanității”, generalul Lascăr s-a retras din orice activitate, trăindu-și în liniște ultimii ani. A murit pe 24 iulie, 1959, în București.