Patrick Matiș – Roata Norocului

Ce interesant dansează destinurile! Se învârt într-un vals precum în Roata Norocului, dar orizontal, nu vertical. Oamenii nu se mai satură să se nască, să moară și să se nască din nou. Trăiesc cu impresia ca și când totul s-ar sfârși, însă nu văd continuitatea lucrurilor.

În mijlocul Roții Norocului este o cruce, Crucea lui Ariton, am găsit-o gravată-ntr-un fotoliu în Vestibul, pe partea dreaptă cum mă uit de la intrare. Nu știu s-o fi lăsat acolo. Dar îmi amintesc acest nume, fiind din semințiile străvechi, din clanurile ce nu mai sunt. Un Înger de Om și un Om de Înger!

În lume mă uit și văd natură moartă și natură vie. Prima, murind din inconștiență, iar cealaltă trăind din intenție. Tot ceea ce pare de nepătruns se revelează ochilor care cred și văd: natura care se gestează mereu. Un continuu al vieții! Nemurirea!

Se termină un ciclu, vine altul.. flux și reflux. E parcă o respirație continuă a unui gigant pe care nu-l vedem, că e prea mare. Dar dacă ne facem mici și zburăm în spațiu de departe vedem că El respiră.

Orice fel de coagulare de tip Monolit, din frică, nu este decât un neg, un coș, o pustulă plină cu puroi, plină de lichid care nu mai servește vieții și trebuie să se spargă. Aceasta se formează piramidal, iar cu cât este centralizată mai mult, cu atât se subțiază, se simplifică și arată ca un țugui înalt, ca un fus. Prea mult acumulat în sine va sparge buba. Și focul Lui iese și întră în măruntaiele lumii stârnindu-ne din nou să creăm sau să fim creați.

Am închis ochii în Vestibul pentru un moment chemat de o meditație în liniștea nopții concentrându-mă la cât de apăsător este Monolitul în Lume și cât de nesemnificativ este văzut din Spațiul Înstelat. M-am uitat la el cu ocheanul întors. Am văzut ceva ce nu poate fi de speriat: un băiețel în pantalonași scurți, plângând râzgâiat că vrea și el ceva! Poate o vrea pe mamă-sa! Poate îi cam lipsește…

Era o imagine, la un moment dat, în lume cu astfel de copii abandonați în maternități și preluați de surogați, adică înlocuitori de mame și tați, că altceva n-aveau ce să facă… Firescul vieții lor era dat cu aroganță la o parte pentru că credeau că știu mai bine. Însă nașterea și moartea, chiar și maternitatea existau firesc, nu o puteau înlocui, doar imita, chiar și artificial. Ce ironic!

Ridurile vieții sunt mucegaiul morții! Nu am spus-o eu. Mi s-a arătat că nu îmbătrânești, ci mucegăiești, de aceea albești.. se pune iarna vieții tale peste tine. Dar care este sunetul bătăii din palme cu o singură palmă?

Enigme, vieți scurse, vieți izvorâte! E ca un flux continuu. Roata Norocului.. așa cum îți vine sorocul. Te naști în puf, sau în mizerie, dar cum trăiești? Și mai ales cum mori? Fericit sau fericită? Cu zâmbetul pe buze? Mori într-o îmbrățișare, sau singur în cărare?

Aproape că nu mai am cuvinte… Gândul meu rămâne la Muza mea, Lupoaica cu Ochii de Smarald. Îi aștept privirea tăioasă, prin care ori te înspăimânți, ori plângi. Prefer să plâng în îmbrățișarea ei, căci în Ea este răspunsul. Doctrinele nu au viitor, pentru că nu au Mamă! Viața are Mamă!

Monolitul dacă ne va învinge, va muri! Nu va mai avea aliment. Se va face praf și pulbere.

Monolitul sunt Eu!.. De mine trebuie să scap ca să trăiesc. Și apoi SĂ FIU!

Și m-am trezit. Am deschis ochii.

S-a făcut Lumină! Pot intra în Castel, am o Lampă. Deschid ușa și intru timid, întinzând un deget, iar Mâna din Întuneric, Marele Stăpân întinde toată mâna sa albă și imaculată pe care o văd aievea cu ochii minții și mă-ndeamnă să purcedem în interior! Atunci.. să mergem, confrate!

Am consemnat,

Patrick Matiș

Monolitul Pământesc, capitolul XII, „Roata Norocului”.