Într-o mișcare care va reverbera cu siguranță pe scena muzicii clasice internaționale, maestrul Alexandru Ilie, unul dintre cei mai apreciați dirijori români ai momentului, își va face debutul în China, conducând Filarmonica Pitești într-un turneu grandios de 27 de concerte, desfășurat între 3 iulie și 16 august 2024. „Tour China” va traversa cele mai prestigioase săli de concert din 27 de orașe, aducând publicului chinez o experiență muzicală de neuitat.
Dirijorul Alexandru Ilie
Turneul va fi îmbogățit de prezența excepțională a doi artiști de seamă ale operei românești: soprana Nicoleta Maier de la Opera Națională Română Iași și baritonul Mihail Dogotari de la Opera Română Națională Timișoara. Acești artiști de renume, sub bagheta magistrală a lui Alexandru Ilie, vor oferi interpretări de o calitate rar întâlnită, ridicând audiența la niveluri emoționale de neimaginat.
Programul concertelor va include o selecție diversificată de lucrări muzicale menită să încânte publicul chinez, cum ar fi operete, cantonete, simfonii de Dvořák, Strauss și Saint-Saëns, Rapsodia Română nr. 1 de George Enescu și „Jasmine Flower” (Mo Li Hua) din cultura chineză.
În spatele acestui turneu de mare anvergură se află sprijinul Beijing Jingshi Culture Media Co., Ltd., o entitate a Ministerului Culturii din China, care se ocupă de organizarea și logistica evenimentului. De asemenea, Beijing Poly Theatre Management Ltd., companie de stat ce administrează toate teatrele și sălile de concert din China, va asigura desfășurarea concertelor în locații de top, garantând astfel un cadru perfect pentru aceste spectacole de elită. Producătorul evenimentului este Brightlight Music SRL.
Alexandru Ilie, un nume sinonim cu excelența în dirijat, a demonstrat prin fiecare apariție scenică o profunzime artistică și o înțelegere muzicală rar întâlnite. Cariera sa include colaborări cu filarmonicile de prestigiu din România, dar și orchestre naționale renumite. Este cunoscut pentru repertoriul său vast, de la muzica clasică și romantică la operă, operetă, musical și fusion. A studiat sub îndrumarea profesorilor Petru Andriesei și Horia Andreescu, participând și la masterclass-uri cu Christian Badea și Enrique Garcia Asensio. Talentul său și contribuția la muzica clasică au fost recunoscute prin numeroase premii și distincții, confirmându-i statutul de dirijor de top al generației sale. A câștigat Premiul I la Concursul de Dirijat „Ionel Perlea” și Premiul III la Concursul Internațional „Jeunesses Musicales”.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2024/07/Alexandru-Ilie-17.jpg7201080Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2024-07-02 22:58:342024-07-02 22:58:34Dirijorul Alexandru Ilie și Filarmonica Pitești în premieră în China între 3 iulie și 16 august 2024
Parafrazând un celebru titlu muzical, publicul torontez a avut șansa de a admira un eveniment sonor care a consituit o premieră absolută, prin apariția unui dirijor român pentru prima oară la pupitrul unei orchestre canadiene în seara de 29 iunie 2024 la Glen Gould Studio din Toronto. Maestrul Daniel Jinga a condus orchestra Kindred Spirits (KSO) din Toronto împreună cu excepționalul pianist canadian Daniel Vnukowski către o performanță care a stârnit aplauzele unei audiențe în bună parte loială orchestrei, dar total străină dirijorului român. Deloc întâmplătoare, prezența muzicianului nostru pe tărâm canadian urmează tradiția unei colaborări fructuoase între cele două instituții, în cadrul căreia Maestrul Kristian Alexander, dirijorul fondator și Directorul Artistic al KSO a fost invitat în luna februarie a lui 2024 la Opera Națională din București unde a dirijat Nunta lui Figaro de Wolfgang Amadeus Mozart (un spectacol cu casa închisă). Aș aminti aici că apariția Maestrului Daniel Jinga la pupitrul orchestrei KSO urmează o mai veche tradiție a colaborării româno-canadiene. Membrii comunității române din Toronto încă își mai amintesc concertul de la împlinirea a 100 de ani de la nașterea României moderne și a Zilei noastre Naționale; sub bagheta lui Kristian Alexander, muzicienii canadieni ne-au onorat aniversarea în concertul simfonic „Alegria” de pe data de 1 decembrie 2018.
„În convorbirile din pre-showul concertului cu Andreea Demirgian, co-prezentatoare, alături de Michael Berec, dirijorul Kristian Alexander a vorbit despre influența puternică pe care Sergiu Celibidache a avut-o asupra sa în anii tinereţii, pe când Maestrul Celibidache dirija Filarmonica din München, şi de la care a învățat arta dirijatului și importanța esențială a muzicii.” (din articolul publicat în revista Observatorul).
Reîntorcându-ne la concertul din 29 iunie, Daniel Jinga a făcut demonstrația unei măiestrii care este fără discuție rezultatul unei cariere artistice complexe, explorând o paletă extrem de diversă de genuri și stiluri (de la muzica sacră sau prelucrările folclorice, la pop-rock simfonic, de la renașterea europeană la sonoritățile contemporane sau muzica de teatru și film).
„Muzica este pentru mine un fenomen sacru, afirma Daniel Jinga în decursul unui scurt interviu pe care mi l-a acordat înaintea concertului canadian; dirijorul oficează atunci când se află la pupitru, iar aceasta este ideea pe care am adoptat-o în urma studiilor la Seminarul Teologic (studii care au precedat cursurile Universității de Muzică din București). De aceea mă întorc ades la renaștere pentru a mă curăța din toate punctele de vedere, chiar și tehnic, prin acea simplitate atât de caracteristică epocii. Am abordat tot ceea mi-a plăcut, de aceea cred că e cam greu să fiu înregimentat într-o anumită stilistică. Dar realizez că nu sunt nemuritor, așa că mă îndrept către marea muzică simfonică și de operă; am învățat foarte multă muzică în ultimii ani dar e timpul să mă opresc deocamdată, pentru a digera ceea ce am acumulat până acum” (27 iunie 2024).
Printre cei mai importanți mentori care au marcat evoluția-i muzicală, Daniel Jinga a menționat cu recunostință pe regretatul muzician Marin Constantin, dirijor și fondator al celebrului cor Madrigal; numirea ca dirijor secund al acestei formații chiar de către mentorul său a constituit treapta sa de lansare.
„Eu numesc acest fapt certificatul meu de naștere!Maestrul Constantin a luat două decizii atunci; una prin care mă numea dirijor secund și alta prin care-mi oferea poziția de director general adjunct, care e o funcție administrativă. Deci el m-a învățat atunci ce înseamnă leadership, ce este managementul cultural, care după mine nu pot fi separate; dacă managerul e și dirijor, el va face totul din vocație, și va pune totul în slujba culturii. Un manager care și profesează efectiv în domeniul muzicii va ști să recunoască valoarea și să o aducă în prim plan” (27 iunie 2024). De amintit că acea experiență este cea care i-a folosit mai târziu în viață; din 2021, Daniel Jinga este Directorul General al Operei Naționale din București.
Activitatea artistică a Maestrului Daniel Jinga pendulează între cor și orchestră, cochetând și cu lumea teatrului sau filmului. De la pupitrul secund al corului Madrigal, ori ca invitat la Song, Sound, la fondarea propriului cor de cameră, Accoustic, de la lucrul cu regizorii de film Alexandru Tocilescu, Alexandru Darie, Alexander Hausvater, Alexandru Dabija la pupitrul orchestrelor simfonice Muntenia, al Filarmonicii George Enescu din București, orchestrei Operei Nationale București, a Teatrului Național de Operetă București, Orchestra Filarmonicii Timișoara sau Orchestra SimfonicăConcertissimo, toate aceste apariții au contribuit la șlefuirea sa ca muzician. Întrebat cum s-a realizat trecerea de la dirijatul de cor la cel de orchestră, Daniel Jinga a raspuns:
„Un moment important a fost anul 2009 când am început concertele în aer liber, apoi întânirea cu Maestrul Gheorghe Zamfir care m-a preferat ca dirijor. Totuși, eu nu consider că trecerea de la cor la orchestră este un upgrade! Nu se poate face o comparație între ele, aș spune chiar că dirijatul coral e din anumite puncte de vedere mai greu. De aceea continuu să le fac pe amândouă, ca și cum aș face două sporturi diferite pe care le iubesc în aceeași măsură. Un dirijor de cor trebuie să cunoască tehnica vocală, în timp ce cel de orchestră trebuie să cunoască orchestrație; structurile corale sunt și ele diferite de cele instrumentale, fiecare sonoritate are parfumul ei” (27 iunie 2024).
Programul concertului din seara de 29 iunie a fost în totalitate dedicat uneia dintre cele mai bogate epoci ale istoriei muzicii, cea a romantismului francez, pentru care – aveam să aflu în decursul aceluiași interviu – maestrul român are o predileție.
„Prefer lucrările romantice pentru că au mai multă energie și complexitate, deși de multe ori am dirijat Mozart care, în glumă spun că se dirijează singur. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu înregimentat, ceea ce mă face să mă feresc de Beethoven sau orice alt compozitor care cere rigoare; temperamentul meu mă împinge să încalc reguli, de aceea înclinația specială către romantism.” (27 iunie 2024).
Coeziunea programului simfonic al serii a fost remarcabilă, prima parte introducând două piese compuse în același an, 1885, care, deși diferite ca sonoritate, prezintă similarități atât structurale cât și orchestrale; Variațiuni simfonice pentru pian și orchestră de Cesar Frank și Simfonia pe o temă de la munte de Vincent D’Indy. Ambele sunt construite în gen concertant, și totuși nici una nu este în realitate un concert în sensul clasic al genului. Creația lui Frank expune toate cuceririle componistice pe care criticii vremii sale nu le-au înțeles, fiind mai preocupați de a-l ridiculiza pentru numele său lung și regal; forma monopartită – în care totuși se pot identifica cele trei mișcări specifice tipului de concert într-un flux neîntrerupt – ciclicitatea tematică și înglobarea părții pianistice în scriitura orchestrală luxuriantă. Deși clar edificată în trei secțiuni, Simfonia lui D’Indy se aseamănă lucrării lui Frank (D’Indy a avut o mare admirație pentru mentorul său) prin tiparul similar – fantezie simfonică cu pian obligat care nu domină discursul muzical – și ciclicitatea melodiei populare care străbate piesa de la un capăt la altul.
Acestor lucrării le este comună scriitura pianistică de o virtuozitate briliantă, în același timp conferind acea emoție tipică romantismului francez, pe care solistul serii, Daniel Vnukowski a transmis-o audienței din plin. Pianist virtuoz, aclamat de New York Classical Review ori The Sunday Times, Daniel Vnukowski interpretează lucrările romantice cu profunzimea și măiestria demne de un descendent al țării lui Chopin; școlit la cele mai bune instituții din Londra, ori Italia (unde a studiat printre alții cu Dmitri Bashkirov), aplaudat la Carneggie Hall din New York, Buenos Aires, Varșovia, Baltimore sau Toronto, Daniel Vnukowski își împarte timpul între concerte și seria de recitaluri-prelegeri despre muzica holocaustului, între edițiile zilnice ale Cutiei Muzicale pe Classical 96.3 fm și prezentările de concerte ale orchestrei KSO, cu grația și modestia unui artist desăvârșit.
Partea a doua a concertului a prezentat o versiune interpretativă plină de vivacitate și energie a Simfoniei în Do Major de George Bizet, Daniel Jinga conducând instrumentiștii KSO într-o adevărată cavalcadă sonoră. Compusă la vârsta de numai 17 ani (mai mult ca sigur ca lucrare de școală), uitată în sertarele istoriei, simfonia lui Bizet a fost redescoperită 70 de ani mai târziu și redată lumii de criticul Jean Chantavoine. Iar în seara de 29 iunie și-a regăsit strălucirea de bijuterie muzicală în viziunea dirijorală a Maestrului Daniel Jinga, într-un final fulminant care a ridicat audiența în picioare aplaudând și chemându-l la rampă de nenumărate ori. Întrebat ce ar dori să comunice publicului torontez (și în special comunității române), Daniel Jinga a afirmat:
„Aș vrea să specific că nu doresc ca acest eveniment să fie considerat unul exclusiv românesc, trăim într-o lume în care trebuie să gândim universal, să tindem către un globalims în sensul frumos al cuvântului. Pe vremea când mergeam în turnee cu corul Madrigal, diferențele între puterea noastră financiară și a vestului erau uriașe. Dar acum, când discrepanțele s-au estompat masiv, aș dori ca toate concertele Operei Naționale în străinătate să se adreseze nu doar românilor de acolo, ci și tuturor locuitorilor acelui oraș sau zonă. Aș dori ca toți să admire cultura românească, valorile noastre, performanța noastră. Îmi place să constat că cel puțin din punct de vedere muzical nu stăm rău deloc; avem o școală foarte bună și să ne mândrim cu ea. Am totuși un mesaj către comunitatea română de la Toronto, care, am înțeles că este una veche și chiar numeroasă: vă mulțumesc pentru participarea la concertul meu și vreau de asemenea să vă anunț că voi face toate eforturile pentru a aduce toată echipa Operei Naționale din București (corul, orchestra și soliștii) la Toronto. Nu știu când se va putea face asta, dar se va îndeplini fără discuție, căci comunitatea română din Toronto o merită atât din partea instituției pe care o conduc, cât și din partea statului român.”
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2024/07/Daniel-Jinga-Concert.jpg1498999Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2024-07-02 22:11:052024-07-02 22:11:05Mihaela Fășie Cudalbu – Un Român la Toronto – Daniel Jinga
Fenomenul „Renaşterii” româneşti – pe care l-am remarcat cu cîţiva ani în urmă – este în plină desfăşurare. Creşte tot mai robustă demnitatea omului românesc. Dezgustul sau disperarea, iată de ce condiţia românească a lăsat loc unei febre revoluţionare care pune înainte de toate accentul pe românitate.
Foarte mulţi tineri cred, astăzi, în destinul excepţional al României, în rolul decisiv pe care poporul nostru e chemat să-l joace în istoria apropiată. A început să se vorbească, chiar, despre imperialismul românesc – şi profesorul Nae Ionescu a intervenit şi aici cu viziunea sa formidabilă, cu logica sa precisă, şi a formulat cu pasiune şi claritate ceea ce era latent în atîtea conştiinţe tinere.
România e chemată să decidă în curînd – dacă Renaşterea pe care o observăm acum în planul de creaţie artistică si filosofică se va realiza victorioasă şi în planul vieţii civile – etupia istoriei balcanice şi central-europene. Nu mai putem ascunde multă vreme faptele, realităţile. Şi realităţile sînt: un popor tînăr, creator, constructor, în plină expansiune. Un popor care creează neîncetat de şapte veacuri, dar ale cărui creaţii au fost spulberate şi alterate de forţe întîmplătoare.
Un popor care şi-a păstrat unitatea lingvistică şi spirituală, deşi asuprit şi împărţit între neamuri deosebite. Un popor care, în mai puţin de o jumătate de veac, a izbutit să-şi creeze o limbă literară şi filosofică şi o literatură întru nimic inferioară vecinilor săi civilizaţi (ungurii, polonezii). Un popor a cărui fertilitate folclorică a dominat în tot Evul Mediu si în timpurile premoderne întreaga Peninsulă Balcanică; şi care a realizat cele mai frumoase tipuri din sutele de legende care au circulat în Europa de răsărit timp de veacuri (se ştie că tipurile excelente ale legendelor Meşterul Manole şi Mioriţa, aparţin folclorului românesc).
Fertilitatea spirituală a poporului românesc nu mai poate fi pusă la îndoială de nimeni.
Şi acest neam care a creat în trecut atîtea forme statale – va şti să rezolve şi de data aceasta problemele Statului românesc modern. Romania modernă a fost singura ţară europeană care a făcut cele mai radicale revoluţii sociale fără vărsare de sînge. Secularizarea averilor mînăstireşti, dezrobirea iobagilor şi a robilor, împroprietărirea, conversiunea – au fost tot atîtea revoluţii sociale. În Spania, bunăoară, pînă să se facă o neînsemnată reformă – s-au ars o sută de biserici şi s-au încercat o sută de insurecţii. În nici o altă ţară europeană colaborarea între clasele sociale, lipsa de instinct de conservare a claselor conducătoare – n-a atins gradul pe care l-a atins în România.
Să nu ni se spună mereu că a existat un 1907. Înainte de 1907 se încercaseră cîteva reforme agrare – şi zece ani după sîngeroasa represiune, s-a făcut o destul de completă împroprietărire, deşi, după spusa specialiştilor, prost vehiculată. Să nu. uităm, apoi, instigaţiile politice – încă prea puţin cunoscute – care au făcut atît de dramatic anul 1907.
În orice caz, zece ani mai tîrziu, clasa proprietarilor s-a lăsat expropriată. Fie din lipsa instinctului de conservare, fie din frică, fie din dorinţa de colaborare – faptul s-a realizat. Instinctul naţional a fost încă o dată mai puternic decît instinctul de clasă. România modernă a dovedit că nu poartă în sînul ei germenii distrugerii, că forţele care o conduc sînt forţe convergente şi sintetice. În sfîrşit, asistăm astăzi la descompunerea tinerei burghezii româneşti – descompunere împotriva căreia nu luptă decît partidele politice, prin fraudele, bacşişurile şi afacerile pe care le provoacă şi le întreţin.
Asemenea forţe sufleteşti – care susţin o unitate naţională şi lingvistică împotriva celui mai vitreg destin, care creează o Românie în timpul celei mai deprimante crize economice şi sociale – vor purta România mai departe, către nesfîrşite cuceriri spirituale. Astăzi, mai mult ca oricînd, forţele creatoare româneşti, spiritualitatea românească – trebuie să-şi spună cuvîntul în istoria lumii. Cuceririle noastre vor fi înainte de toate cuceriri spirituale. Vom deveni o forţă a istoriei, un destin european – prin chiar aceste energii creatoare care alimentează astăzi Renaşterea românească. O singură şi mare primejdie ne pîndeşte, în acest ordin al realităţilor spirituale: paşoptismul. Paşoptismul înseamnă, înainte de toate, maimuţăreală europeană. Şi astăzi, din motive care o privesc. Europa este antispiritualã. Noi nu avem nici un motiv să imităm – şi de data aceasta, aşa cum am imitat la 1848 – Europa. Forţele creatoare ale neamului nostru trebuie să-şi spună cuvîntul. Şi-l vor spune după structura sa – aceeaşi structură care a formulat dorul, melancolia şi destinul din poezia noastră populară – adică şi-l va spune prin creaţii spirituale…
Mircea Eliade – „Vremea”, Anul IX, Nr. 430, 22 Martie 1936
