„Viața sapă dinaintea noastră prăpastia tuturor mângâierilor ce-au lipsit.”
– A. Artaud, Arta și Moartea
În cele o mie și una de nopți ce-i preced eliberarea, Șeherezada își bate capul și gura să depene povești de scos suveranu-i insomniac din ghearele proastei dispoziții. „Moneda” verbală astfel bătută își va extinde rapid circulația, debordând spațiul privat al iatacului, sau haremului, pentru a deveni cel puțin actul de identitate culturală, dacă nu și cartea de credit intelectual a unei întregi spiritualități. Flexiunea ei complexă, de bandă a lui Möbius cu nenumărate turnuri, unește și desparte fețele realității într-un mediu hibrid propice tranziției: un spațiu narativ, ce-l destinde pe nedormitul sultan până la adormire și-i (re)încântă în diverse grade pe cei mai dăruiți cu somn ca el. Verbala galerie de fugă dintr-un interior apăsător oferă refugiul unui exterior mai respirabil, alcătuit dintr-un amestec eterogen de situații și personaje; e vorba de-o diferență de presiune, de-un comprimat de vastitate anti-depresiv. Pe care nu doar îl oferă, ci-l mai și insuflă în cadrul unei respirații gură la… ureche, de corp social capabil să-și redistribuie intern resursele-i.
Ne întrebăm, cu marea majoritate a neîncrezătorilor în puterea verbului, ce fel de monedă bate gura Șeherezadei: calpă, sau validă? Fiindcă în Bagdadul lui Harun al-Rașid are loc nu atât nașterea monetarului virtual ca atare—focoși cai verzi pe pereți mai cutreieraseră, fără îndoială, lumea arabă—cât recunoașterea lui oficială: validarea valorii de schimb a producțiilor imaginare excepționale de către un suveran cu state în regulă, adică el însuși larg recunoscut de mulțime. Și care, în final, își grațiază cadâna—condamnată inițial la moarte pentru adulter—contra epicului numerar vărsat oral de ea, apt să intre, cu tot cu augustu-i achizitor, într-o circulație universală.
Ținând cont că suveranii își rezervă dreptul de-a bate monedă, chestiunea e, între altele, și una de drepturile omului: inculpata își recapătă dreptul pierdut la existență în schimbul strălucitei sale prestații narative. Cursul monetar, parcursul destinal și discursul restaurator converg fluent, apărând, c-o sintagmă antonpanescă, de la lume adunate și iarăși la lume date—trei dinamici ce, în fond, nu fac decât să machieze ochiul gol al vârtejului disimulat în peisaj și redutabila lui forță de sucțiune. Căci, să recunoaștem, eposul Șeherezadei trage maieutic în afară, precum o moașă de țară îndârjită pe renăscutul pletoric, noapte de noapte, al auditoriului. Prin urmare, ce anume zace comprimat între cele două fețe ale monedei narative—valoarea ei de uz și cea de schimb1? Ce se confundă necesar în aliajul purtător de efigia validantă a puterii politice?
Judecând după cele întâmplate în O mie și una de nopți, prin lume se perindă alchimiști în stare să dea, cu gura, strălucire ternului faptic cotidian și să eclipseze în schimb dubiosul aliaj decretat oficial ca suprem etalon valoric2. Schimbaci obscuri, puși pe reforme monetare suspecte de falsificare, umblă să-i ușureze pe greii cunoașterii/puterii; cneji și cneaghine din mulțime se zbat să fondeze noi state în cadrul celor vechi, ce se năruie încă de la început încet, dar sigur. Să întemeieze state în state, deci. Printr-o subversivă cavitație—Blanchot numea literatura ferment spiritual—, pululațiile imaginarului în real crează precare alveole de cazat următorul descălecat al puterii, unele atât de ospitaliere încât își atrag irezistibil, pe rolurile prezentate narativ, actorii meniți să le consacre. Spațiul narativ își sustrage renăscător populația afară din limitele impuse ei de cârmuire, făcându-i loc de venire între alte contururi și sub alte chipuri printr-un casting cvasi-divin3.
Asta deoarece, cât trăiește cu-adevărat, omul nu coincide cu definițiile ce încearcă să-l confiște—cea mai haiducească și anti-economică lege a viului, tăgăduită de somația, „nu mișcă nimeni în front!” pe cât de isteric, pe-atât de trădător. Interdicția de-a rupe rândurile trasate de sus atestă mișcarea în cauză ca pe-o pacoste traficată de viața însăși și expulzabilă de-a binelea din scenă doar odată cu ultima suflare. Orice destabilizare începe cu intrarea-n regim corporal a lucrării verbului de trezire din inhibiție și inerție—cu împărtășitul triumfalei constatări, „mișc în front, deci exist” (incontrolabil, debordant, contestatar, regenerator). Rupturile create de real în imaginea de fond a lumii suscită emoții ce, prin rezonanță socială, pot căpăta forță seismică întru reașezarea pe alte baze a existenței.
Ceea ce probabil Harun al-Rașid pricepe foarte bine atunci când aurul întunecat din cuta inimii lui—tezaurul de ranchiună identitară acumulat avar acolo întru păstrare—e erodat păgubos de epos și dus la vale pe apa sâmbetei. Sustras prin efracție verbală și risipit în zare ca un abur, s-ar putea spune. Însăși structura de rezistență a puterii—principiul bancar-justițiar, „v-o plătim cu dobândă!”—e astfel deconstruită, iar edificiul ei ruinat. Într-adevăr, cam ce mai rămâne dintr-un chezaș al conturilor de maximă importanță după ce-i îmblânzit de laptele poveștilor ca un prunc de sânul doicii? De notat că temutul garant al ordinii sfârșește atins la punctu-i sensibil de cadâna sa și pătruns până-n seiful virtual ce-i adăpostește imaginea de sine fascinantă—agalma, i-ar zice Alcibiade. La fel cum, fără îndoială, și făptura condamnatei fusese prăduită de măritul justițiar în delirul lui acaparator. Pe nesimțite, curgerea eposului deposedează, dezlegând de cele mai tenace—morbide?—atașamente ca de-un blestem.
Revanșă marxistă a oprimatei asupra opresorului, sau mângâietoare neluptă de clasă estetică (rafinament senzorial-gustativ superior)? Incontestabil, tratamentul cu efervescente comprimate narative îl înseninează pe prost-dispusul suveran, înmuindu-i inima calcinată și dobândind astfel, pentru naratoare, grațierea. Poveștile ei produc realmente o dobândă—un excedent ce nu-și află defel locul în definiții sau reprezentări, ca atare săpând lumea la temelii cu largi ocolișuri möbiene și silind-o la reîntemeieri periodice. Redându-i, adică, incertitudinea. Mai mult, punctul de aplicație al terapeuticei eroziuni e tocmai umoarea celui împuternicit să mențină ordinea și stabilitatea în lume—partea din el neatinsă încă de rigiditatea cadaverică a formelor fixe, viața reziduală din neviața beției de putere. Pe lângă noțiuni bine definite, vorbirea cadânei mai trafichează și un fluid indefinibil, eluziv, prin care vitalitatea spiritului irigă țesutul social în structura lui instituțională.
Vasăzică, printr-o inspirată respirație gură la ureche, celui împuternicit să înăbușe nemilos nemulțumirea populară i se înăbușă, la rându-i, nemulțumirea ce-l face intransigent și-i răpește, deasemeni fără milă, somnul. Nemângâierea de ansamblu a lumii e mângâiată matern începând cu vârful piramidei sociale: durului puitor de ordine în dezordinea mondenă i se pune, printre rândurile virtuale ale poveștilor, o ordine reologică în umori, ce-i mai astâmpără clocotul lăuntric și alină frustrarea ucigașă. Ca și cum nu numai ceea ce scoatem din circulația generală întru control, ci și ceea ce repunem încrezător în ea sporește prin darea mai departe, din gură-n ureche, într-un vast telefon și fără fir, și fără sfârșit; ca și cum pierderea n-ar exista decât ca reinvestiție la întâmplare în lume—cel mai adesea nerecunoscută ca atare, dar aducătoare sigur de-o dobândă mai devreme sau mai târziu, fiecăruia după cuviință; ca și cum totul ar fi deja organizat după principii bancar-justițiare opace, dar riguroase.
În esență, vreme de-o mie și una de nopți, cneaghina din Bagdad îi repetă neidentic lui al-Rașid un „lasă…!” modulat după capriciile de moment ale dezîncântării lui—mai amână, adică, scadențele și reglările de conturi, mai ai răbdare, mai păsuiește-ți datornicii, mai acordă-ți ție și greșiților tăi răgaz, că doar avem timp cât nu putem trăi! Și, drept dovadă, îi transferă răsunător în ureche o parte din respectiva improprietate comună purtătoare de timbrul ei vocal. În acest vărsământ de cuvinte finite se face simțit murmurul infinitului, dat însă primitorului fără a fi fost posedat în prealabil de dătătoare (definiția lacaniană a iubirii). Printre vorbele înșirate cu dichis de limba Șeherezadei se inserează clandestin, a neprețuită aluviune roasă de curgerea vremii din malurile unui ipotetic domeniu al neclintirii, uitarea de griji, ce conferă eposului virtuți curative.
Cel puțin atât cât e nevoie ca insomniacul suveran să-și recunoască nevoia de mângâieri—nemângâierea-i acută. Acel „lasă…!” strecurat incognito în glasul povestitoarei ajunge, printr-o întorsură interpretativă proprie spațiului narativ, să fie luat de sultan drept un, „lasă-te mângâiat (de lume)!” Ceea ce ar putea însemna și împachetat cu nămolul verbal al unor prezențe reziduale, abandonate prin văzduhul viilor de cei duși; îmbălsămat în urme, înfășurat în fraze, impregnat cu noi posibilități interpretative de banda möbiană a vorbirii, nemurit de ea. Fiindcă aerul respirat de vii e împânzit de rostiri expirate, dar mustind încă de potențial și dornice de-a fi reintroduse-n uz. Iar Șeherezada, vorbind de alții, îi dă ascultătorului său senzația c-ar putea fi indirect vorba și de el: în urna limbajului învârtită de ea, identitățile situațiilor și personajelor se șterg continuu spre a se rescrie, aparent aleator. Lumea poveștilor e un schimbător de roluri—un lupanar unde se joacă poker pe dezbrăcate dincolo de piele, un cabinet pentru auto-transplant de fețe prin sugestie. Că însă combinatorica la lucru în acest stabiliment, în care gustul individual e incitat la emanciparea de modelele inculcate lui, ar putea disimula urzeli destinale nu mai trebuie, credem, argumentat.
Iată-ne ajunși la una din aporiile fundamentale ale politicului: ca să se lase de acumularea excesivă a puterii (dreptul de viață și de moarte asupra altora), cei căzuți în patima ei au nevoie de… și mai multă putere! De-astă dată, de caracter. Orice victorie împotriva sinelui nu face decât să crească prețul unei eventuale renunțări la valoarea lui de piață (reputația, imaginea socială, efigia ce strecoară pe dedesubtu-i, neverificat, materialul imprimat cu ea, invitând astfel la trafic de influență și antrenând lumea într-un derapaj mercantilist). Preaslăvită de-o preoțime culturală ahtiată după control social, forma bine definită apare drept o cocleala formală a conținutului, ce fură ochii și mintea în schimburile cotidiene. Claritatea ei hi-fi subțiază liniar—până dincolo de grosime, chipurile—mănoasa obscuritate a fondului. Care nu-i altceva decât nămolul terapeutic purtat de epos, sau mângâierea consolatoare și distantă a rămașilor de către duși.
Invers, privarea voluntară de putere și, mai general, de cele așa-zis indispensabile traiului, presupune deja deprinderea cu lipsurile, practicată sistematic de asceți. Nu ne-am putea lipsi de nimic dacă n-am fi deja întrucâtva familiari cu lipsa, după cum nu ne-am putea nici întări cât să scăpăm de damblaua puterii dacă n-am fi, potențial măcar, mai tari ca ea (mai bogați în putință decât am crede). Voința de-a scăpa de meteahna puterii constituie deja o formă de putere, a cărei afirmare ține de modă/presiuni/gusturi sociale—modelele culturale în vogă printr-o comunitate la un moment dat.
Conform modei politice, puterea se poate purta decent, pe sub piele, sau ostentativ, peste ea; lenjeria intimă a putinței se lasă și dezvelită deocheat, și băgată cu bun-simț pe sub aparențe. Motiv pentru care lucrarea nocturnă a Șeherezadei ține de educația estetică4 făcută sultanului fără știrea lui: eposul ei trimite înapoi, în auguștii șalvari literalmente dătători de moarte-n populație, ceea ce nu șade bine decât acolo, neexhibat. Printr-o manevră profund feminină, ea îi pleoștește la loc, în pudoarea nedistincției, semnificantul semnificanților. Semn de-abia schițat că puterea politică se cuvine purtată pe gustul public, exprimat implicit de vorbitoare cu măsura potrivită, de vreme ce-a fost bine primit de cel vizat. Înainte de-a izbucni, lupta de clasă se resoarbe într-o neluptă de clasă estetică—un „atac” mângâietor, o învăluire mătăsos-șlefuitoare, de-o grație ce-l mișcă afară din limite pe crispatul falocrat, incitându-l la creștere de sine fără însă a-l răni. Cura de povești îi reabilitează in extremis sensibilitatea compromisă de morbul puterii, cu hidoasele lui simptome de priapism exhibiționist.
Rilke identifică frumosul cu teroarea ce supune fără crâcnire. Interesant e că producțiile epice ale cneaghinei din Bagdad îl înfașă pe sultan într-un orizont cultural capabil să-i restaureze schimburile c-o profunzime exterioară dătătoare de elanuri vitale. Prin mediul cvasi-placentar al eposului, creșterea prost-crescutului și-ar putea relua cursul prematur întrerupt, așa încât gustul lui maniheean pentru un radicalism simplist (a fi, sau a nu fi) să se mai rafineze5. Cel ce se crede uns cu adevărul și dreptatea în mod exclusiv, elitist, e uns tămăduitor pe dinăuntru cu un balsam cultural, sub forma imaginației în înțelegerea rolului de suveran deja deținut de el. La fel cum, în multe tradiții culturale, morților li se pune-n palmă un ban de plătit neștiute vămi ale văzduhului, nu îndeajuns de viului sultan i se strecoară printre cuvinte ideea renașterii încă din timpul vieții—obolul de trecut peste limitările momentane ale înțelegerii de sine și lume, pe care se fixează maniacal un supraeu suspect de bine (a se citi, definitiv și irevocabil) înțeles. Nici avortat fizic, dar nici pe deplin format pentru o conviețuire socială echitabilă, prin agresiunea lui defensivă, prost-crescutul evocă tenacitatea vindicativă a moroilor. Înapoi, deci, la inocența embrionară a creșterii de sine!
Puterea politică e răul bântuitor, fără de care nu putem trăi împreună, dar cu care nici nu putem conviețui durabil fără fricțiuni; rău cu ea, rău și fără ea. Și totuși, cneaghina din Bagdad îi înduplecă reprezentantul prin magia verbului, readucându-l în simțiri mai subtile din ucigătoarea lui nesimțire cultivată. Rigida principialitate afișată de el e înmuiată odată cu limita înțelegerii de sine și lume a aceluiași: rigor mortis se lasă spălat de revitalizantul fluid al eposului. Reviriment extraordinar, de talia reînvierii, ce naște întrebări legate de sensibilitatea viului în genere: cât de mare e moartea, spre a apela iarăși la Rilke? Cât de gros e stratul nesimțitor sub care viața palpită reținut în ciuda aparențelor? Nu în ultimul rând, cât de irecuperabil e membrul funerar de țeapăn, semețit priapic, părăsit de sensibilitate mai ceva ca un corn animal, prin care cârmuirea sondează acerb limita de îndurare ale cârmuiților?
Meritul sultanului e că a receptat, în cele din urmă, eluzivul excedent din glasul cadânei. Prin gura Șeherezadei, incalculabilul capital de libertate al vieții, ce face cu putință orice calcule sau strictețe calculativă, și-a clintit seismic primitorul, scoțându-l din firea-i vindicativă ca dintr-un scutec umoral maculat. După părerea noastră, faptul că tocmai greșita—care, după rânduiala locală, trebuia să achite cu capul nepermisa-i libertate asumată—a dat la iveală atât de somptuar inapropriabila resursă trebuie să-i fi spulberat suveranului orice iluzie de suveranitate. Ca dealtfel și de proprietate, însușire, sau propriu. Din fericire pentru el, ignoranța nu i-a fost chiar atât de adâncă încât să-i scape odată cu cunoașterea; e știut că un sărac cu duhul conștient de sărăcia-i deține totuși, sub forma conștiinței în cauză, și cheia eventualului său reviriment. Contează mai ales că fastul narațiunii a făcut să pălească opulența convențională a despotului, transformând-o în zdrențe de calic și substituindu-i o alta, complet recalcitrantă la cuantificare sau comparație în sens strict, matematic. Poleitul trebuie să se fi simțit nu doar rupt în turul șalvarilor, ci cu sărăcia conținutului lor expusă fără menajamente unei introspecții temerare.
Cu-a ei ștergerescriere—ștergere ca rescriere—a documentelor de identitate, mângâierea poveștilor ia cu mâna rigiditatea formală a fondului material, ce dă senzația de înscriere clară și distinctă a sensului. Odată cu ea, e spulberată și siguranța iluzorie responsabilă de întărirea prin repetare a unei cunoașteri de sine mereu superficiale, și ca atare aprofundabile. Cura narativă are darul de-a mai transparentiza întrucâtva fondul obscur pe care sensul se proiectează, înlăturându-i astfel ca pe-o funingine o parte din putere/întunecare. Acel fluture—de noapte, de zi?—numit imagine se lasă ușurat verbal de polenu-i, șters înapoi înspre banalitatea cea mai atroce; ceea ce face efectiv loc de manevră acolo unde aparent el lipsește (domeniul iminenței). Cel cufundat în epos răzbește mai adânc dincolo de iluzia sinelui grație imersiunii: goliciunea-i face loc unui gol, ce se adâncește prin venirea în contact cu o mereu mai vastă virtualitate narativă (cavitația deja amintită). Astfel, cunoașterea de sine se descoperă limitată decisiv de elanul deficient al căutării—ieșirea de sub incidența scormonitoarei vâltori de posibile roluri și situații amorsate narativ.
Poate că, în genere, visul de tărie inflexibilă al potentaților vine din neputința lor de a răzbi cu binișorul prin deschiderile mai gingașe ale firii—diferențele oferite de ea doar pudic, „pe jumătate”, dar în același timp dispuse să se lase trase afară din neființă cu trudă răbdătare și pasionată. Poate că orice incertă diferență elucubrată de esteți invită la o rafinare suplimentară a simțirii, astfel încât părelnica apariție să-și dobândească, după o mie și una de ezitări, substanța. Poate că nu claritatea și distincția hiper-realiste aprind cel mai tare jocul amoros cu exterioritatea, ci tactul încordat să prindă oftaturile ei cele mai bine disimulate. În care caz patosul disciplinar—acel „nu mișcă nimeni în front!” al puterii neputincioase—i-ar trăda acesteia morbida-i fixație necrofilă, ce bântuie conștiința, între altele, sub forma visului de luceferi6. Poate că Harun al-Rașid a prins, din modulațiile vocii feminine ce i-a însoțit nedorita veghe, că neliniștea cea mai adâncă i-o stârneau de fapt unduirile de fata morgana ale realității și—cine știe?—capriciile ei feminine, conform cărora ținerea prelungită în prag a pețitorului ar fi și proba inițiatică cea mai infailibilă. În fine, și cu riscul de-a cădea în vulgaritate, poate că o cale bună e una bine deschisă—lubrifiată, înduplecată nonviolent la deschidere prin dedicate tatonări, mai receptive la răspuns ca însăși conștiința responsabilă.
A consemnat pentru dumneavoastră prof. dr. univ. Alin Cristian.
Note:
1. „Ca o furtună șade vinul în pahar”, scrie Șt. Aug. Doinaș într-un memorabil vers („Defăimarea liniștii”) evocator de miticul burduf cu vântoase al lui Eol. Nu mai furtunos însă ca vorba în auz, s-ar putea parafraza.
2. În jargonul mediatic al lumii anglo-saxone, întrebarea „cât valorează cutare?” se subînțelege că vizează evaluarea în bani a posesiunilor respectivului—nu ultimul motiv pentru care valorile de necontabilizat ale respectivelor societăți sunt actualmente în curs de vertiginoasă devaluare.
3. Din zenitul unei simplități de Stea polară a poeticului, nocturnă interioară a pământenilor e străfulgerată verbal de versurile, „Trebuie mers. / Spațiul aspiră.” (E. Guillevic, Peretele)
4. Aici cu sensul medical forțat înspre cultural: recuperarea simțurilor după anestezie—revenirea din nesimțire—nu se limitează la fizic, ci debordează înspre bun-simțul comportamental.
5. Spre deosebire de Harun al-Rașid, prințul din Levant al lui Șt. Aug. Doinaș e atent la culori (capabil să perceapă și aprecieze diferențe subtile din peisaj, adică să pătrundă lumea cu adevărat bărbătește, prin cele mai fine deschideri oferite incert de ea). Fără forțări/viol, ci numai printr-un susținut „gâdilat” sugestiv, de înaltă tehnicitate.
6. Teză deja dezvoltată de noi în Al treilea descălecat. Eseu despre pierderea visului de luceferi. (Ed. Paideia, 2000)
