corvin lupu, spionajul romanesc

O marotă dintre cele la care o să mă refer este aceea că regimul social-politic interbelic, fals numit „democratic”, a fost unul lăudabil și de regretat. Ca urmare, începând cu anul 1996, cei care au acaparat România au promovat politica „dării ceasului înapoi” pentru reinstaurarea regimului politic interbelic în România. Stăpânii României, externi și interni, n-au luat modelul interbelic „la pachet” cu părțile sale bune. L-au luat fără politica lui Ionel Brătianu „Prin noi înșine!”, fără o mișcare politică națională liberă, cu fusese Mișcarea Legionară, cea care purta în ea valorile autentice ale etniei române. N-au cultivat nici respectul față de Cultură, Învățământ și Educație.

Aș putea fi contrazis. S-ar putea spune că: după 1990 s-a înființat „Vatra Românească”, Partidul „România Mare”, Partidul Unității Naționale a Românilor, deci mișcarea naționalistă a existat. „Vatra Românească”, „România Mare” și P.U.N.R. au fost creații inițiate de S.R.I. și controlate de acest serviciu, chiar dacă aceste creații au venit pe fondul nevoii și dorinței multor români de a promova patriotismul și chiar dacă mulți membri ai lor erau oameni de bună credință și nesupuși serviciilor secrete, despre care, la nivelul primilor ani de după lovitura de stat, se credea că sunt patriotice, în slujba intereselor românești, ceea ce s-a dovedit ulterior că era complet fals. Această credință falsă a patriotismului Securității și S.R.I. a dus în brațele serviciilor mulți patrioți autentici. În servicii au lucrat și patrioți și mai sunt și astăzi, dar comanda nu a fost la ei și nu este la ei, ci la agenții K.G.B., iar astăzi serviciile românești sunt controlate total de cele occidentale și ale Mossad. Cât despre partidele „istorice” P.N.Ț.C.D. și P.N.L., ele fuseseră reînființate de fosta Securitate, înainte de scindarea și transformarea ei în noile servicii post-socialiste.

Încă înainte de evenimentele din decembrie 1989, șeful Securității, generalul Iulian Vlad, a readus din Occident o serie de personalități, agenți ai Securității, fără știrea lui Ceaușescu. Printre ei se afla și matematicianul Mihai Botez. Securitatea îi construise o legendă de disident, legendă care cuprindea și scenariul unei crime care ar fi fost comandată de Ceaușescu, dar din care el ar fi scăpat. Presa occidentală îl numea „Saharov al României”. Printre misiunile lui a fost și aceea de a transmite și induce opiniei publice ideea că economia României nu este bună de nimic și este falimentară. În realitate, în anul 1989, când Mihai Botez își propaga misiunea, România avea 12,5 milioane de locuri de muncă (am inclus și lucrătorii din agricultură), nu avea nici o datorie externă, iar în conturile secrete ale Securității, deschise pe numele de persoane fizice a 330 de ofițeri, se aflau 32 de miliarde de dolari, la valoarea de atunci a dolarului. Pentru comparație: în 1989 o uncie de aur costa aprox. 400 $, iar la ora scrierii acestor rânduri, costă aprox. 2.600 de $. Criza alimentară, energetică și de bunuri de larg consum, care a „măcinat” societatea românească în perioada 1982-1989, ea a fost o componentă a Planului „Dniestr”, de înlocuire a lui Nicolae Ceaușescu cu un lider devotat Moscovei, fiind indusă de către trădătorii pro-sovietici din Partidul Comunist, din Securitate și din Guvern.

Banii din conturile Securității fuseseră obținuți prin „căpușarea” economiei românești de către întreprinderile de comerț exterior ale Securității, instituția responsabilă cu întregul export al economiei naționale. Ceaușescu a murit fără să știe ce bani avea țara și era mereu nemulțumit și aștepta să vadă profitul economiei românești, profit pe care Securitatea l-a păstrat pentru ea, jefuind munca poporului român. Subordonaților din comerțul exterior generalul Aristotel Stamatoiu, secretar de stat în M.I., șeful Centrului de Informații Externe și unul din adjuncții generalului Iulian Vlad, le-a spus: „Îi plătim (lui Ceaușescu n.a.) datoria și atât! Nu-i mai dăm nimic!”. În 22 decembrie 1989, ofițeri ai Centrului de Informații Externe al Departamentului Securității Statului strigau în centrul Bucureștiului: „Jos Securitatea!” Așteptau desființarea formală a propriei lor instituții, pentru a putea distruge arhivele contabile și a șterge urmele activității lor infracționale de grup. Despre o parte din acest mare jaf al muncii poporului român am scris împreună cu colonelul de securitate economică Ioan Bâlbă, cartea „Trădarea României Socialiste în viziunea unui ofițer de securitate”.

În noiembrie 1989, la București, Mihai Botez l-a abordat pe generalul Vlad și i-a propus ca după schimbarea regimului, despre care fusese informat, să reînființeze el Partidul Național Țărănesc. Generalul Iulian Vlad mi-a relatat personal că i-ar fi spus lui Mihai Botez: „Nu, Mihai, Partidul Național Țărănesc îl reînființez eu”. Mihai Botez era căsătorit cu Mariana Celac, sora lui Sergiu Celac, translator de limba engleză al lui Nicolae Ceaușescu și primul ministru de externe al României de după 22 decembrie 1989. Erau, ca și tatăl lor, adversari ai naționalismului românesc. Mariana și Sergiu Celac erau copiii găgăuzului Nikolai Cealika, primul prefect „comunist” din România, instalat la Craiova. Soția lui era evreică. Generalul Victor Niculicioiu, fost șef al U.M. 0110, supranumită impropriu „anti-K.G.B.”, mi-a relatat că Nicolae Ceaușescu a renunțat la serviciile de translator ale lui Sergiu Celac, după ce i s-a spus că este agent sovietic și al evreilor. Toată familia Celac era potrivnică politicii naționaliste ceaușiste. Familia Celac a fost strâns legată de Securitate.

Asemenea oameni vroiau să acapareze partidele „istorice” românești. După 1990, Mihai Botez a ajuns dezamăgit de evoluțiile politice din România. Considera că regimul Iliescu nu i-a oferit pe măsura contribuțiilor sale la prăbușirea României ceaușiste. Știa multe și devenise o persoană care putea pune probleme de imagine regimului. În 1995, Mihai Botez a decedat, în Spitalul Elias, la numai 54 de ani…

Astăzi este cunoscut faptul că, după 1990, partidele „istorice” din România au gravitat în siajul F.S.N., care i-a controlat integral și permanent prin serviciile secrete. De asemenea, a ieșit la lumină că și Corneliu Coposu („Seniorul”) și președintele P.N.Ț.C.D., Ion Diaconescu și mulți alți țărăniști și liberali erau colaboratori ai Securității de foarte multă vreme. Ei au contribuit la consolidarea controlului SRI asupra societății românești. După martie 1990, directorul S.R.I., Virgil Măgureanu (Imre Astalosz), obișnuia să trimită foștilor informatori ai Securității care erau promovați în funcții copii ale dosarelor lor de informatori, ceea ce îi intimida și îi făcea docili.

Politica „dării ceasului înapoi” avea menirea să acopere uriașul dezastru pe care l-a reprezentat lichidarea și/sau înstrăinarea economiei românești și a uriașei sale baze materiale și făcea să nu se vadă că, de fapt, România se îndrepta spre statutul colonial și spre fundătura în care a ajuns astăzi și în care a fost fixată de colonialiștii străini.

Momentele importante și faptele pozitive ale perioadei interbelice, care sunt realmente meritorii, nu pot acoperi situația generală de înapoiere a țării, nedreptatea regimului, lipsa drepturilor colective ale poporului și nici criminalitatea regimului politic terorist de stat promovat în timpul regelui Carol al II-lea.

Dar nici acele momente istorice interbelice faste nu trebuie neglijate în analiză, iar noi le-am evidențiat în mod repetat. După 1918, a intrat în sufletele românilor uriașa bucurie a înfăptuirii României Mari, apărută brusc după înfrângerile și suferințele din timpul Primului Război Mondial. Da, a fost meritoriu! Poporul român și-a recâștigat încrederea de sine, pierdută în anii războiului. Au urmat zece ani de progres economico-social foarte important, care nu s-a datorat însă „democrației pluripartite”, ci regimului autoritar, chiar foarte autoritar, al marelui prim-ministru Ionel I.C. Brătianu și a doctrinei liberale „Prin noi înșine!”. În acești zece ani, o parte a României a ieșit din Evul Mediu și a trecut în Epoca Modernă, rămânând însă încă cu 100 de ani în urma țărilor din vestul Europei. Dar atenție! În perioada interbelică, doar aprox. 20% din România a ieșit din Evul Mediu!

Din păcate, după moartea lui Ionel Brătianu (1927), a venit la putere Partidul Național-Țărănesc, în frunte cu Iuliu Maniu și Ion Mihalache. Iuliu Maniu câștigase un mare prestigiu în perioada luptei românilor din Transilvania pentru drepturi naționale, din perioada imperiului austro-ungar. Ion Mihalache era un învățător care vorbea pe limba omului de rând, dar avea vederi limitate. În 1947, chiar Iuliu Maniu s-a exprimat cu formula: „prostu’ de Mihalache!”. Dominat o viață întreagă de convingerea greșită că Occidentul vrea binele României, Iuliu Maniu s-a lăsat influențat de filiera anglo-franceză și a declanșat „Politica porților deschise”, prin care a permis fără limite să pătrundă capitalul străin, eminamente evreiesc, cu facilități mari de la stat, care a concurat și acaparat o mare parte din firavele afaceri românești.

Trebuie să mai arătăm că o parte lăudabilă a regimurilor politice interbelice a fost calitatea deosebit de ridicată a învățământului liceal și superior, rodul organizării excepționale a domeniului de către Spiru Haret și menținerii constante a modelului Spiru Haret, timp de decenii la rând. Ca urmare, perioada interbelică a cunoscut o emulație culturală deosebită, cei mai mulți dintre intelectualii de vârf ai României fiind patrioți români, legionari sau simpatizanți legionari. Astăzi, printr-o lege antiromânească, îmi este interzis să îi elogiez. Regimul politic iudeo-euro-atlantic vrea cu tot dinadinsul să continue, după un secol, să se lupte cu stafiile foștilor legionari, pentru a descuraja prin toate mijloacele renașterea patriotismului românesc real. După instaurarea regimului iudeo-bolșevic, unii dintre ei vor fi incriminați de Securitatea iudeo-sovietică din România și internați în lagăre și închisori.

România interbelică a devenit modernă și „minunată” pentru aprox. 10% din populația țării, cei care o duceau bine pe spatele muncii celorlalte 90% din populație. Satul românesc era în Evul Mediu. Nu exista curent electric, nu existau medici, nu exista asfalt, nu existau canalizări, existau doar școli primare cu o totală lipsă de dotare, nu exista poștă, nu exista telefon, nu exista radio. Pământul agricol se lucra cu aceleași tipuri de unelte de 400-500 de ani.

La sate, trăia 85% din populație. Din cei 15% care trăiau în orașe, 5% erau muncitori care aveau un trai foarte sărăcăcios. Apoi, timp de 10 ani (1930-1940), regimul regal al lui Carol al II-lea a fost un regim politic criminal. Regele era înconjurat de o camarilă majoritar evreiască, total coruptă. Carol al II-lea a condus țara prin terorism de stat îndreptat împotriva celor mai buni și mai patrioți dintre români: legionarii, cei care atrăseseră și marile conștiințe intelectuale ale țării și reușiseră să coaguleze tineretul țării, să-l întoarcă cu fața către un viitor frumos și să-l îndrepte spre scopuri patriotice nobile. Sute și sute de oameni au fost împușcați în stradă, fără procese și fără să fi săvârșit vreo faptă.

Societatea românească nu ar trebui să accepte elogierea regimului politic interbelic care a patronat o asemenea situație social-economică. A lăuda acel regim interbelic înseamnă a vorbi în numele celor aprox. 10% din populația României, majoritatea minoritari etnici, care o duceau bine, incluzând numeroși profitori ai regimului. Încă din 1938, statistica spune că 80% din capitalul bancar și industrial românesc era în mâinile evreilor. Din acele timpuri nu avem a regreta decât faptul că România era mare, aproape întreagă, iar creșterea demografică era una care asigura etniei române întâietatea.

În perioada interbelică a funcționat Legea Mârzescu (1924), care interzicea grevele, demonstrațiile și partidele politice de stânga. Din 1933, fără nici o motivație obiectivă, a fost scoasă în afara legii și cea mai importantă formațiune de dreapta, Mișcarea Legionară. Deci, „democrație”! Politicienii și administratorii societății erau mituiți de băncile evreiești care le dădeau „împrumuturi” nerambursabile! Domeniile importante: justiția, sănătatea, universitățile, comerțul, erau în mâinile evreilor.

Poporul de rând, etnia română, ignorantă și necunoscătoare a realităților lumii din acele timpuri, considera că sărăcia și mizeria sunt un dat de la Dumnezeu și nu-și punea problema dacă se poate aspira la mai mult și la mai bine, dacă se poate ieși din statutul de „țăran prost” și dacă există vreun vinovat pentru starea în care se găsește. Racilele vieții social-politice și economice românești din perioada interbelică depășesc cu mult părțile ei pozitive.

În perioada regimului legionar și a celui antonescian, regimul politic s-a mai românizat, cât s-a putut româniza într-un timp de doar patru ani și în condiții de război mondial și de demoralizare, care a cuprins societatea românească după prăbușirea României Mari (1940) și pierderea Bucovinei de Nord, a Ținutului Herța, a Basarabiei întregi și a Cadrilaterului.

Unii istorici de vază ai României, unii dintre ei în viață, pe care nu-i mai numesc ca să nu omit pe nimeni, au creionat imagini corecte asupra României interbelice și au evidențiat adevărurile principale ale epocii. Cu toate acestea, concluziile istoriografice corecte nu au ajuns la nivelul opiniei publice decât în mică măsură. În rândurile opiniei publice românești mai dăinuie și astăzi marota superiorității regimului interbelic…

– Va urma –

A consemnat pentru dumneavoastră Prof. Univ. Dr. Corvin Lupu.

scrisoare catre tata, edith negulici

Traducere din germană de Mircea Ivănescu

Distribuție: Mircea Dragoman

Regia: Cătălin Bocîrnea

Asistent regie: Rebecca Rauh

Scenografia: Raul Cioabă

Scenotehnică: Paul Stroia

Univers sonor: Cosmo Stanciu 

Kafka „nu e nici optimist, nici pesimist, nici idealist şi nici un sceptic. Kafka este un observator care posedă rara capacitate de a transforma realitatea în metamorfoze, în parabole, în alegorii.(…)  Ne-a făcut conștienți de consecințele propriilor noastre limite, dorința noastră nesățuită de a reconstrui mereu Turnul Babel. Şi de actul disperat al perpetuei noastre experienţe sisifice”. (William Kluback)

La centenarul morții sale, opera lui Kafka caracterizată printr-o viziune halucinantă, grotescă, tragicomică asupra realității, rămâne dureros de actuală, continuând să inspire și să fascineze  prin abordarea sa unică și provocatoare. Una dintre cele mai importante scrieri autobiografice Scrisoare către tata stă la baza acestui spectacol omagial, creând o atmosferă sufocantă și surprinzând tensiunea psihologică într-un mod captivant. Franz Kafka a absentat din lumea exterioară aflată într-un perpetuu balans între liniștea și frivolitatea perioadei Belle Epoque și instabilitatea generată de Primul Război Mondial, îndreptându-și toată atenția spre interiorul său, spre sufletul său dominat de tristețea-i profundă, de neînțeles pentru cei din jurul său. Fiind primul născut al lui Hermann și al Juliei Kafka, Franz a fost condamnat să ducă mai departe numele Kafka și să devină o prelungire a tatălui său. „Îndatoririle” sale de prim-născut, amestecul de vină, teamă, iertare, angoase, îl determină pe Franz să-i scrie tatălui său o scrisoare în care-și va așterne toată frustrarea acumulată, toate sforțările care se doreau a fi iertări, toate acele lucruri care au rămas nespuse.

Asemenea lui Hermann Kafka, și în ziua de astăzi există adulți care concep existențele copiilor ca pe o prelungire a vieții lor, așezându-le acestora pe umeri o povară greu de dus: continuarea idealurilor și viziunilor proprii. Franz voia să fie înțeles de tatăl său, Hermann, dar în același timp, anticipa că nu va fi înțeles. Herman Kafka desconsidera fără pic de sensibilitate alegerile făcute de fiul său, fie că este vorba despre o slujbă sau despre o potențială soție.  Într-un emoționant și direct gest de dezvăluire, asemenea protagonistului din „Procesul”, Franz analizează injustiția, întruchipată, în cazul scrisorii de față, în veșnica tensiune cu tatăl său. Totuși, Franz Kafka nu și-a atacat tatăl, nu l-a jignit și nici nu i-a pretins scuze, nu și-a dorit o despărțire definitivă, ci aproape toată nemulțumirea sa a fost îndreptată asupra propriei persoane, slabe și nepregătite pentru viață, conștientă că lucrurile nu se vor schimba, indiferent cât de tare „va striga”. Lipsit de curaj sau de tărie sufletească, scrisul i-a devenit, astfel, un refugiu. Doar prin scris Kafka a reușit să riposteze față de figura sa paternă, atât de proeminentă încă din frageda copilărie și tot prin scris a încercat să salveze relația lor dificilă.  

Dincolo de criza adolescentină și de rebeliunea autorului împotriva tiraniei părintești, impresionează cunoașterea de sine a autorului în încercarea de a-și înțelege tatăl. Autorul distinge între percepțiile micului Franz Kafka și cele ale adultului Franz Kafka, încercând să afle unde e vinovat el însuși, unde e vinovat tatăl său, și mai ales, unde nu există niciun vinovat. Scrisoarea va rămâne doar literatură, Hermann Kafka neintrând niciodată în posesia ei. Franz îi înmânează scrisoarea doar mamei sale, rugând-o s-o transmită mai departe, lucru care nu se va mai întâmpla.

„Folosind elementele performative, microfoanele, televizoare, boxe, stative și diverse dispozitive de lightdesign, spațiul scenic va deveni treptat un simbol al tumultului, al aglomerării, al presiunii și al opresiunii. Proiectul propane o instalație multimedia performativă. Combinând elemente de teatru, video art, sunet și interacțiune cu publicul vom crea o experiență imersivă care explorează relația tumultoasă dintre Kafka și tatăl său. Spectacolul oferă publicului o introspecție  profundă în psihicul lui  Kafka  și în complexitatea relațiilor familiale. Elementele spectaculare scot la  iveală teme universal valabile precum nevoia de aprobare   părintească, lupta pentru identitate și impactul emoțional al conflictelor nerezolvate. Printr-o interpretare intensă și captivantă, actorul Mircea Dragoman dă viață suferinței și vulnerabilității lui Kafka, invitând spectatorii să reflecteze asupra propriilor relații și experiențe personale.” (Cătălin Bocîrnea)

Programul următoarelor reprezentații:

27 octombrie, ora 19, Asociația HEARTH, București
12 noiembrie, ora 19, Goethe Institut, București
21 și 22 noiembrie, ora 18, Muzeul „Vasile Pogor” – Casa Junimii, Iași
Spectacol  realizat  cu sprijinul UNITER & Centrul Cultural German Iași
Parteneri: Goethe-Institut București, Teatrul Evreiesc de Stat, Forumul Cultural Austriac,  Asociația HEARTH, Editura Humanitas Fiction, Muzeul Național al Literaturii Române Iași
proticket, gaitele

Mijlocul lunii noiembrie aduce o serie de spectacole remarcabile, pregătite să trezească zâmbete și emoții publicului din diverse orașe ale României. Producțiile de teatru prezentate de ProTicket se vor juca în București, Iași și Suceava, oferind o experiență culturală de neuitat.

program proticket

proticket, gaitele

Gaițele – 11 noiembrie, ora 20:00, TNB, Sala Ion Caramitru, București

Spectacolul „Gaițele” revine pe scena Teatrului Național București, aducând un omagiu pieselor clasice românești. Acest spectacol va oferi publicului o interpretare modernă a dramei binecunoscute, într-o montare impresionantă.

proticket, all inclusive

All Inclusive – 11 noiembrie, ora 20:00, Sala Studio, TNB București

O comedie contemporană, „All Inclusive” va explora situații haioase și pline de ironie care survin în vacanțe, surprinzând esența relațiilor de familie și prieteni în momente pline de umor.

proticket, o noapte furtunoasa

O noapte furtunoasă – 12 noiembrie, două reprezentații la orele 17:00 și 20:00, Iași

Iașul va găzdui o dublă reprezentație a celebrei comedii „O noapte furtunoasă”. Acest spectacol clasic al dramaturgiei românești promite să încânte publicul cu umorul și ironia caracteristică lui Ion Luca Caragiale.

O noapte furtunoasă– 13 noiembrie, ora 19:00, Suceava

După Iași, spectacolul „O noapte furtunoasă” ajunge la Suceava, unde publicul va avea ocazia să redescopere farmecul comediei într-o reprezentație plină de ritm și dinamism.

proticket, Si cu pisica ce-ati facut

Și cu pisica ce-ați făcut – 15 noiembrie, ora 19:00, Buzău

Spectacolul este o comedie plină de răsturnări de situație și care, până în ultimul moment, ia spectatorul prin surprindere, îl trece prin toate stările de la râs la emoție fără niciun fel de avertisment. Autoarea Lia Bugnar (care este și regizoarea spectacolului) a ales actorii pe sprânceană, oferind spectatorilor o oră și jumătate care zboară pe nerăsuflate. Rodica Mandache, Marius Manole, Maria Buză, Medeea Marinescu, Anghel Damian și Lia Bugnar au lucrat în pandemie acest spectacol, iar acum, că au în sfârșit prilejul să-l ofere spectatorilor, o fac cu energia și dorul actorului care a fost ținut departe de scenă mult prea mult timp. O comedie facută între actori prieteni, cu bucurie pentru teatru, spre bucuria spectatorului.

Biletele pentru toate spectacolele sunt disponibile pe https://proticket.ro.

Parteneri media: Spot media, Garbo, Kudika, First News, Romania Journal, Bucuresti Business, Prahova Business, Constanta Business, Ordinea Zilei.