Mihail Sturdza a deținut, în prima parte a secolului trecut, poziții înalte în diplomație la Budapesta, Washington, Riga, Copenhaga, Viena și a fost pentru o scurtă perioadă de timp între septembrie 1940 și ianuarie 1941 ministru de Externe. Simpatizant al mișcării legionare, Sturdza – descendent din familia de domnitori ai Sturdzeștilor – a plecat în exil după 1945 unde a publicat cărți despre istoria României moderne.

O propunere unică în istoria României și pomenită în puține cărți de memorii ar fi putut aduce Ungaria sub conducerea autorităților de la București. La puțin timp după Unirea de la 1918, un grup de aristocrați maghiari i-au cerut Regelui Ferdinand să domnească și peste Ungaria. Primul impuls al Regelui a fost să dea curs acestei inițiative.

Ionel Brătianu s-a opus 

În cartea sa de memorii intitulată „România și sfârșitul Europei”, tradusă în limba română în 2004, Mihail Sturdza relatează evenimentul care face obiectul dezbaterii lansate de „România liberă”:

„În fața prăbușirii Imperiului Austriac, a înfrângerii Ungariei și ocupării Ardealului de către trupele românești, unii oameni de stat unguri se gândiseră la o uniune a celor două țări, contele Bethlen (Istvan Bethlen a reprezentat în 1919 noul parlament ungar la tratativele de pace în Paris și a devenit premier al Ungariei în 1921, n. red.) și contele Teleki (probabil e vorba de Pal Teleki, premierul Ungariei din 1920 – 1921 și din 1939 – 1941, n.red.) oferind în mod precis, prin emisarii lor, Coroana Sfântului Ștefan (coroana cu care au fost încoronați cei mai mulți dintre suveranii regatului Ungariei începând din Evul Mediu – n.red.) regelui Ferdinand.

Contele Mihai Banfy (Myklos Banfy a fost ministrul de Externe al Ungariei între 1921 și 1922 – n.red.), pe care îl cunoscusem la Cluj și pe care l-am regăsit la Budapesta în calitate de ministru de Externe, era și el un adept al acestei idei… Contele Banfy era convins că în situația de dezechilibru total în care ajunsese Europa prin dispariția a trei imperii – Rusia, Germania, Austro-Ungaria – și datorită apariției Uniunii Sovietice, numai unirea puterilor celor două țări dunărene putea asigura cu timpul supraviețuirea lor. Când, la plecarea mea din Budapesta, m-am prezentat Regelui Ferdinand și Reginei Maria, pentru a le da seama de gândurile lui Mihail Banfy, ei mi-au povestit că Ionel Brătianu, pe atunci președinte al Consiliului, respinsese energic propunerile lui Bethlen și Teleki, pe care Majestățile lor le priveau cu favoare, cu următoarele comentarii: vă iubim prea mult și ne temem că ați fi prea des la Budapesta”.

Ungurii, speriați că sunt minoritari

Greutatea acestor mărturii rezidă din faptul că puțini oameni ai acelor vremuri au făcut referire la ea în lucrările ulterioare de memorialistică. Istoricul și cercetătorul științific Cristian Vasile ne-a precizat că „în biografiile Regelui Ferdinand, nu se pomenește despre acest episod. Nici măcar în memorialistica unor autori precum Raymund Netzhammer (care a lăsat un mare număr de lucrări despre istoria României – n.red), în general, bine informat”. De asemenea, din notele lui Alexandru Marghiloman (liderul Partidului Conservator) lipsește acest episod, ne-a precizat Răzvan Pârâianu, lector universitar la catedra de Istorie a Universității din Târgu Mureș. Care însă admite existența acestei propuneri istorice: „Cei care au avut această inițiativă încercau să găsească un sprijin extern pentru a asigura existența Ungariei ca stat în condițiile în care Imperiul Austro-Ungar se destrămase, iar compoziția etnică a populației maghiare era fragilă, în propria lor țară ungurii fiind puțin peste 51%. Prin acordarea coroanei Sfântului Ștefan lui Ferdinand, este de presupus că ungurii au încercat să negocieze crearea unui stat federativ despre care se mai vorbise în mai multe rânduri încă din 1848. De altfel, părea o tradiție istorică a Ungariei de a face alianțe cu o monarhie care să îi asigure existența. Nobilii maghiari au făcut o alianță cu Impărăteasa Maria Teresa (1741), apoi compromisul austro-ungar din 1867. Acum probabil încercau o nouă alianță, de astă dată cu coroana de oțel a României.” 

Istoricul ne-a atenționat că nu trebuie să privim posibilitatea acelei alianțe în termenii structurii unui stat democratic de astăzi.

„După pierderea Ardealului, conții maghiari credeau că pot aduce aportul lor social României din punctul de vedere al elitei conducătoare. Bănuiesc că propunerea a reprezentat o tatonare făcută mai degraba în nume personal. Să nu înțelegem de aici că aceasta a fost neapărat o propunere oficială a statului maghiar”, explică Pârâianu.

Ferdinand, momit cu o coroană

Un alt istoric, Dan Falcan, admite existența acestui episod apărut imediat după Unirea de la 1 Decembrie 1918. Inițiativa de a oferi Regelui Ferdinand al României coroana Sfântului Ștefan a Ungariei lui a avut un precedent. Bulgaria a făcut o propunere similară României în 1886 doar că, la acea dată, regelui Carol I.

Dan Falcan crede că, deși domnia ambivalentă era o formă de organizare care ținea mai degrabă de Evul Mediu, contextual era favorabil unei astfel de propuneri. La granițele celor două țări se afla o mare slavă și, mai nou, pericolul sovietic. Ungaria era într-o situație foarte delicată după destrămarea Imperiului Austro-Ungar și căderea regimului violent a lui Bela Kuhn la 3 august 1919, zi în care trupele românești cu acceptul forțelor europene au ocupat Budapesta.

Propunerea conților maghiari, crede istoricul, era o ultimă încercare disperată a Ungariei de a lua înapoi Transilvania. Ei au mizat pe vanitatea Regelui Ferdinand pentru care ar fi fost o chestiune de mare prestigiu, să fie încoronat rege atât la București, cât și la Budapesta.

În cazul acceptării propunerii conților maghiari, Alianța dintre România și Ungaria ar fi putut fi condusă și administrată în două moduri distincte, ambele însă având un numitor comun: Ferdinand rege, conducere centrală la București, dar și o mare autonomie regională care viza Ardealul pe de o parte și Ungaria pe de alta. Într-un prim scenariu administrativ, spune Dan Falcan, Transilvania ar fi urmat să rămână ca până în 1918 sub administrarea unui guvern regional care funcționa la Budapesta.

Naționalitatea, la schimb cu unirea

Momeala pentru acceptarea de către București a unei asemenea propuneri o reprezenta asigurarea că oricum Transilvania este a românilor din moment ce Regele Ferdinand domnea și peste Ungaria. Doar că, în eventualitatea probabilă a ruperii ulterioare acestei alianțe, ungurii sperau că ar fi putut face în așa fel încât să le rămână Transilvania. (Cel mai probabil, Ungaria și România ar fi avut trei ministere comune coordonate de la București – Finanțe, Externe și Apărare). O a doua variantă de funcționare a Alianței româno-maghiare pleca de la aplicarea statutului de condominium Transilvaniei care urma să nu aparțină, în documentele oficiale, nici unui stat. Dan Falcan crede că maghiarii ar fi sprijinit ideea Ardealului ca o entitate independentă cu un Parlament stabilit la Cluj și Ferdinand, rege. Discuțiile diplomatice nu au ajuns în preajma acestor scenarii agreate de Budapesta deoarece Ionel Brătianu, dar și alți oameni politici, au refuzat propunerea venită de la Budapesta.

Asta chiar în condițiile în care, spune Mihail Sturdza în cartea sa, Regele și Regina au primit favorabil propunerea conților maghiari. Autorul lucrării din care am citat este convins de validitatea soluției unei alianțe între Ungaria și România: „convingerea necesității unirii destinelor celor două țări era atât de mare la contele Banfy încât, după o primă opțiune pentru naționalitatea ungară și după activitatea sa ca ministru al Afacerilor Externe ungar, cerut și obținut, și aceasta numai mulțumită insistenței imperative a Regelui Ferdinand, naționalitatea română, sub care nădăjduia să lucreze mai bine la îndeplinirea obiectivelor sale”.

Maniu: „Ne unim cu țara după o tranziție de zece ani”

[…] Redeschiderea unui subiect apropiat momentului de la 1 Decembrie 1918, a reprezentat un prilej de a-l ruga pe istoricul Dan Falcan să explice modul în care ardelenii s-au raportat la Unirea cu țara.

În 1918 când s-a făcut Unirea au existat voci, inclusiv a lui Iuliu Maniu, care au declarat că unirea Ardealului cu România trebuie să se facă doar cu condiția unei perioade de tranziție de 10 ani în care administrația și legislația austriacă din Ardeal să fie armonizată cu cea de la București.

„La Alba Iulia s-a format și un consiliu diligent condus de Iuliu Maniu care urma să administreze treburile Ardealului până la unirea definitivă. Maniu a renunțat la impunerea acestor condiții legate de tranziție de teamă că ungurii vor specula acest aspect la Conferința de Pace de după război insinuând că nici măcar românii nu se pun de acord asupra condițiilor unirii.”

În 1924, Vaida Voievod (cel care a citit în parlamentul ungar în octombrie 1918 scrisoarea de autodeterminare a Transilvaniei) a criticat aspru unirea cu România. El vorbea de faptul că Ardealul, înainte de 1918, avea școli și spitale compatibile cu Occidentul, iar acum sunt integrați în Orient.

Via istoria-romanilor.com.