Prezenta postare a fost inspirată de lansarea la București a pseudo-operei științifice a lui Oliver Jens Schmitt, «Biserica de Stat sau Biserica în Stat? O istorie a Bisericii Ortodoxe Române 1918 – 2023». Nu am intenția să răspund la acest pamflet împotriva BOR. A făcut-o mult mai bine decât aș fi putut să o fac eu, un reputat teolog romano-catolic, Remus Mircea Birtz într-o recenzie de 40 de pagini intitulată Între așteptări și nedumeriri.

Ce m-a intrigat a fost lipsa de reacție a BOR la scandalosul/revoltatorul discurs ținut de Gabriel Liiceanu, la lansare, împotriva Bisericii Ortodoxe. Lipsa de reacție poate fi explicată prin faptul că acesta este unul dintre semnatarii scrisorii privind Pascaliile, „scrisoarea semnată de personalități reale ale societății civile creștin ortodoxe din România, oameni din interiorul, nu din exteriorul Bisericii, care constant au apărat-o și sprijinit-o public” – ca să citez un clasic în viață. Alt semnatar, domnul Teodor Baconschi ne recomandă să citim „opera” lui Oliver Jens Schmitt: „Important e să citim critic volumul și să-l folosim – cu mijloace intelectuale și academice autohtone – pentru a deschide o dezbatere onestă despre pactizările unei bune părți a ierarhiei și clerului BOR cu ultimele patru dictaturi, survenite – ca ‘soluții’ ale unei aparent perpetue crize identitare – după 1918”. Sau „E scrisă civilizat, fără presupoziții și propensiuni pamfletare. Mai mult – dacă n-ar fi tot soiul de prostovani pripiți spre verdicte necugetate – toată societatea noastră chinuit democratică ar avea de câștigat din citirea ei”.

Deoarece nu fac parte dintre „personalități reale ale societății civile creștin ortodoxe din România” (sunt un simplu credincios creștin ortodox), îmi asum riscul de a fi calificat drept „prostovan” și să declar că acea carte este departe de a fi o operă științifică, este o însăilare de opinii ale unei persoane seculariste și anticlericale, care disprețuiește ortodoxia română (și nu este singurul).

Privind însă la modalitatea în care s-a manifestat așa-zisul „sprijin public” al acestor „personalități” (pe scurt: boicotarea Referendului pentru familie, atacuri cu un limbaj suburban al Ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române, susținerea voalat a unor fapte pe care Biserica le consideră păcate, obiediența față de inovațiile Occidentale etc.) m-am întrebat dacă nu cumva ne aflăm în prezența unui curent secularist în ortodoxia română. Cele expuse mai jos nu au pretenția de operă științifică, sunt simple reflexii fundamentate de lecturi nesistematizate.

Când am întâlnit în lucrările istoricului Christopher Henry Dawson (1889 – 1970), termenii de „creștinism secular” și „creștini seculari” am fost surprins. Dawson i-a folosit pentru a argumenta că boala de bază de care suferă societatea nu este politică sau economică, ci este spirituală. Dawson era, desigur, preocupat și de problemele politice și economice cu care se confruntă societatea (el s-a opus creșterii puterii guvernelor moderne, încălcării constante a libertății individuale, existenței unui control birocratic centralizat etc.), dar el considera că acestea sunt doar simptomele superficiale ale unei stări de rău mult mai profunde, deoarece civilizația occidentală se confruntă cu o criză spirituală gravă chiar dacă progresul științific, tehnologia și comerțul, au avut tendința de a unifica întreaga lume. Pentru ca o cultură umană să supraviețuiască, trebuie obligatoriu, după Dawson, să aibă și niște rădăcini religioase: „Secularizarea unei societăți implică devitalizarea acelei societăți… Eliminarea unei religii nu este un semn de progres, ci un semn al decăderii sociale”, afirma el în Progress and Religion: An Historical Inquiry.

Am întâlnit, apoi, termenii de creștinism secular și la alți autori (Ivan Illich, Charles Taylor, Hans Joash, Marcel Gauchet etc.) și am încercat să-i înțeleg. Nefiind teolog, m-am aplecat asupra definițiilor simple din dicționare:

Creștinism – religia acelora care mărturisesc credința într-un Dumnezeu unic cunoscut în triplă ipostază Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, autor al Creației. Creștinismul este purtător al unui mesaj universal de mântuire propovăduită de apostoli.

Creștin – o persoană care crede în Iisus ca Hristos, sau în religia bazată pe învățătura lui Iisus. Un creștin adevărat este o persoană care şi-a pus întreaga credinţă în persoana lui Iisus Hristos şi în faptul că El a murit pe cruce pentru a plăti în locul nostru pedeapsa pentru păcatele noastre, dar și că a înviat după trei zile pentru a demonstra victoria Sa asupra morții și pentru a dărui astfel viața veșnică tuturor celor care cred în El.

Secular/ism: care se referă la lucruri lumești sau la lucruri care nu sunt considerate religioase, spirituale sau sacre; temporal; care nu se referă la sau nu are legătură cu religia (opus sacrului); preocupat de subiecte nereligioase; independență reciprocă între credințe și stat.

Raportat la aceste definiții se observă că termenii de creștinism secular și creștin secular sunt oximoroane, figuri de stil fără sens în care se îmbină două noțiuni contradictori; este ca și cum ai spune întuneric luminos sau credincios necredincios.

Contradicția este de esență: secularismul se bazează pe înțelepciunea umană, o realitate naturală percepută de sine și o viziune empirică asupra lumii în timp ce creștinismul se bazează pe înțelepciunea divină, o realitate supranaturală și o viziune asupra lumii condusă spiritual. Secularismul spune că omul nu are nevoie de Dumnezeu. Obiectivul său principal este eliminarea totală a tuturor elementelor religioase din spațiul public (acceptându-le în unele cazuri doar în spațiul privat).

Umanismului creștin este bazat pe caritate, filantropie, empatie, dăruire față de aproapele tău (cum au fost ele afirmate în gândirea Sfantului Vasile cel Mare, Fericitul Augustin, Tomas d’Aquino și alții) în timp ce umanismul secular (care a luat naștere din iluminismul secolului al XVIII-lea), ne învață că nu există adevăruri obiective sau absolute care să definească binele și răul.

Umaniștii creștini înțeleg că toate comorile înțelepciunii și cunoașterii sunt ascunse în Hristos (Coloseni 2:3) și căuta să crească în cunoașterea deplină a tuturor lucrurilor bune pentru slujirea lui Hristos (Filipeni 1:9; 4:6; Coloseni 1:9).

Umaniștii seculari resping noțiunea de adevăr revelat și nu recunosc cuvântul lui Dumnezeu, drept standardul pe baza căruia se măsoară sau testează calitatea tuturor lucrurilor. Umaniștii seculari își bazează moralitatea și ideile despre dreptate pe inteligența critică, fără ajutorul Scripturii, pe care creștinii se bazează pentru cunoașterea despre bine și rău, bine și rău. Umanismul secular își propune să vindece această lume și să-l glorifice pe om ca autor al propriei sale mântuiri progresive. Prin contrast, umaniștii creștini îl urmează pe Iisus Hristos afirmând că mântuirea va fi dobândită în împărăția veșnica a lui Dumnezeu.

Umaniștii seculari dezvoltă și folosesc știința și tehnologia, ca instrumente menite să slujească strict scopurilor umane fără a se referi la Dumnezeu în timp ce pentru creștini, aceste instrumente trebuie folosite în slujirea omului spre slava lui Dumnezeu. Pentru umaniștii seculari, natura este o forță eternă, care se autoperpetuează, pentru creștini forța supremă este Dumnezeu. Idealul umanismului secular este omenirea însăși ca parte a naturii necreate, eterne; scopul lor este auto-remedierea omului fără referire sau ajutor de la Dumnezeu.

În opinia mea, umanismul alimentat numai de rațiune pură nu poate reuși (este o utopie) fapt recunoscut chiar și de iluministul Immanuel Kant în Critica rațiunii pure. Alexandru Soljenițîn, în celebra prelegere din 8 iunie 1978, afirma că umanismul secular nu oferă o soluție pentru starea disperată a omenirii. El spunea „Dacă umanismul ar avea dreptate să declare că omul este născut pentru a fi fericit, omul nu s-ar fi născut pentru a muri. Deoarece trupul său este sortit să moară, sarcina lui pe pământ, evident, trebuie să fie de natură indeosebi spirituală”.

Secularismul este temporal, exact inversul creștinismului care este permanent și atemporal. Seculariștii cred că omul este măsura tuturor lucrurilor, că morala este centrată pe om, nu pe Dumnezeu. Prin urmare, nimeni nu are dreptul să determine binele de rău, iar moralitatea este cel mai bine determinată de ceea ce este bun pentru societate la un moment dat. Seculariștii nu cred că omenirea poate avea un set de valori permanente, așa cum sunt specificate în Biblie. Secularismul afirma toleranța și diversitatea, dar de multe ori seculariștii sunt intoleranți cu cei care găsesc în Biblie standardul lui Dumnezeu pentru moralitate.

Rezultă din cele de mai sus că secular nu poate fi în niciun fel alăturat cuvântului creștin, deoarece diferența majora este că secularul este natural/carnal, iar creștinismul este supranatural/spiritual.

Asta nu înseamnă că secularismul și creștinismul nu pot conviețui, în anumite limite. Însuși Iisus spune, răspunzând unei capcane întinse de farisei și irodieni: „Dați cezarului ce este al cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” (Marcu 12, 13-17; Matei 22, 15-22). Prin intermediul acestei fraze, Iisus separă cele două tabere, a sacrului și a puterii politice seculare și stabilește limitele acestei conviețuiri. Altfel spus, într-un limbaj obișnuit, creștinismuleste în întregime metafizică, în timp ce secularul se referă la lucruri lumești. Creștinismul este darul lui Dumnezeu pentru oameni, dar care trebuie să fie folosit pentru îmbunătățirea spirituală a comunității.

Cu toate acestea, din punct de vedere istoric, realitatea a fost cu totul alta. După ce împăratul Teodosie a impus creștinismul ca religie oficială a Romei (la 8 noiembrie 392), interzicând alte culte, Biserica Apuseană, ca instituție cu pretenții universale, care conducea pe toți creștinii, s-a aplecat mai mult decât era necesar asupra lumescului, impunând un stat de drept canonic. Adesea însăși convertirea la creștinism a fost alterată, folosind argumentul forței în loc de forța argumentelor (vezi istoria Inchiziției). Alteori, Biserica a respins descoperirile noilor științe empirice și a emis declarații contradictorii cu privire la chestiuni care se aflau în afara domeniului credinței. Secularismul în Europa este așadar o „invenție creștină” care a fost pusă treptat în aplicare atunci când puterile politice, la sfârșitul Evului Mediu, și-au câștigat independența față de autoritatea papilor opunând puterea temporală puterii spirituale, lucru ce a fost desăvârșit de iluminiștii francezi, care au introdus primatul rațiunii. Astfel, de la un secularism slab, acceptabil și pentru oamenii religioși și pentru atei, agnostici, panteiști, raționaliști și sceptici, s-a trecut la un secularism „a-religios”, care se referă la un mod de a trăi și de a gândi străin de Dumnezeu și de dimensiunea religioasă, punând existența sau inexistența lui Dumnezeu între paranteze, nepronunțându-se asupra acestui aspect. Finalul acestei „evoluții” a fost secularismul „anti-religios”, care se referă la un mod de a trăi și de a gândi ostil lui Dumnezeu și religiei, care neagă existența și voința lui Dumnezeu și, deci, a unui plan divin de viață. Cel din urmă, deși se declară tolerant, în realitate, este militant și agresiv în special împotriva creștinismului. Refuzul de a menționa, chiar în trecere, rădăcinile creștine ale Europei în Preambulul Constituției Europene, Tratatul de la Roma II (care nu a fost ratificat), este cea mai bună mărturie în acest sens. Era vorba pur și simplu de a menționa rolul religiei alături de cel al filosofiei, deoarece civilizația europeană își găsește cele două izvoare principale la Ierusalim și la Atena, în religie și în filozofie.

În același timp, trebuie să recunoaștem că în zilele noastre atât chemarea la o revenire la un stat religios, cât și la separarea completă a religiei de stat sunt, după mine, lipsite de orice validare biblică, deoarece creștinii sunt și cetățeni ai unui stat secular și de aceea au drepturi și obligații, dar, totodată, fac parte dintr-o comunitate, care nu se confundă cu statul. În calitate de cetățeni, ei pot folosi pârghiile legale pentru a cenzura derapajele statului secular și a se angaja într-un „război” spiritual împotriva patimilor mândriei, poftei, lăcomiei, mâniei, invidiei și lenei, astfel încât o persoană să poată crește în virtuțile smereniei, răbdării și iubirii. Trebuie să acceptăm că Biserica nu este statul, este un corp de oameni în cadrul oricărui stat. Din păcate ceea ce s-a întâmplat nu este că secularul a devent creștin, ci că mulți creștini devin seculari. Cu toate acestea creștinismul, cu peste 2,4 miliarde de adepți rămâne principala religie pe glob.

Creștinii seculari sunt, de fapt, seculariști, care se agață de titlul de creștin ca de un fel de plasă de siguranță. Unii susțin că sunt creștini pentru că urmează învățăturile lui Hristos, dar nu cred în învierea Sa sau că El este Fiul lui Dumnezeu. Alții din cauza nostalgiei de a fi crescut într-un cadru familial /social creștin. Ei folosesc un nume general – creștin – ca un identificator care ilustrează faptul că fac parte dintr-un grup cu rădăcină istorică. Majoritatea creștinilor seculari neagă însă supranaturalul, învierea și miracolele, mărturisind în același timp o credință superficială în Dumnezeu. Ei nu cred că Biblia este pe deplin adevărată, urmează viziuni, practici și obiceiuri seculare asupra lumii, idolatrizează știința și, în cele din urmă, fac sau cred că fac tot ce este corect în ochii lor.

Trebuie să ne ferim mai ales de seculariștii din interiorul bisericii care neagă a fi seculari, adevarați lupi în blănuri de oi. Aceștia constituie adevăratul pericol (nu cei de alte religii, agnosticii, ateii etc.) pentru că ei cangrenează creștinismul din interior. Seculariștii din interiorul bisericii, sub pretextul modernizării, adaptării la societate, la vremurile noi, la progres etc. nu numai că tolerează, dar și justifică viziunea seculară asupra lumii doctrine șocante, false teorii (cum ar fi teoria genului), avortul, promiscuitate sexuală, homosexualitatea, relativismul moral etc.

Rezultă o confuzie teologică care poate duce la o Biserică secularizată, la un creștinism lipsit de sacru și sfințenie, o adevărată struțo-camilă, care poate justifica orice indiferent de dogmă sau doctrină religioasă. Ce nu se înțelege este că a fi secular și a avea o etică bună este un lucru, dar a fi creștin este cu totul altceva. Nu pot fi slujiți doi conducători contrastanți. „Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî și pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui; nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui Mamona” (Matei 6:24). Cine Îl urmează pe Hristos nu poate fi secular, iar cine este secular nu poate, logic, să-L urmeze pe Hristos. Ceea ce vedem astăzi la creștinismul secular este o degradare istorică prin care filozofiile seculare au depășit limitele bisericii și au schimbat doctrinele și legile biblice istorice, făcându-le lipsite de sens și irelevante.

În concluzie, contrar tendințelor actuale, dacă se scutură de secularismele progresiste, ținând cont de crizele repetate și de setea de sens a oamenilor, creștinismul poate juca din nou un rol decisiv în viitorul umanității.

P.S.1: Conform Faptelor Apostolilor 11:26, ucenicii lui Hristos au fost numiți creștini pentru întâia dată în Antiohia. În greacă, cuvântul „creştin” (hristianos) derivă din cuvântul Hristos. Prin urmare, cineva poate fi considerat creștin dacă Îl urmează pe Iisus Hristos.

P.S.2: Dacă citește această postare, domnul Vasile Bănescu, promotor al „modernizării ortodoxiei”, o să mă eticheteze drept „fundamentalist ortodox” sau adept al „filetismului pravoslavnic, sumbră erezie pe care o cultivă un analfabet religios”. Nu mă afectează deoarece sunt obișnuit cu sofismele domniei sale. Nu sunt obișnuit cu limbajul suburban pe care îl folosește în polemici (vezi atacurile la IPS Teodosie pe care eu îl respect în mod deosebit), dar pot să-l ignor.

A consemnat pentru dumneavoastră prof. univ. dr. Vasile Astărăstoaie.