Unlock with Patreon
Operetta Love Story, cel mai recent concert din stagiunea Musical Extravaganza a transpus publicul în universul sentimentelor înălțătoare: Tenorul Ștefan von Korch – solist amfitrion și soprana Oana Maria Șerban au portretizat muzical toate nuanțele iubirii, în ajunul Zilei Îndrăgostiților, alături de Orchestra Teatrului Național de Operetă și Musical Ion Dacian, în formulă de salon. Pornind de la Caruso, ajungând la musicalul West Side Story și a sa celebra „Maria”, trecând prin „Elixirul dragostei” cu „Una furtiva lagrima”, dar și prin orizontul operetei românești cu emoționanta arie a Bertei din „Lăsați-mă să cânt”, publicul prezent în sala mare a Teatrului Naţional de Operetă şi Musical „Ion Dacian” a descoperit în câte feluri se poate cânta iubirea.
O nouă întâlnire cu tenorul Ştefan von Korch şi soprana Oana Maria Şerban este programată pe 16 iulie la Sala Dalles în concertul „La vita e bella” din stagiunea Musical Extravaganza, care continuă astfel:
„Duelul Tenorilor” – 7 martie – Teatrul Naţional de Operetă şi Musical Ion Dacian
„Vivo per lei” – 12 martie – Sala Dalles
„O Sole Mio” – 2 aprilie – Sala Dalles
„Armonii sacre – Pelerinaj muzical Pascal 9 aprilie – Sala Dalles
„La Vita e bella” – 4 iunie Sala Dalles
„Nessun Dorma” – 23 septembrie Sala Dalles
Share this:
Cum nopțile încep să scadă și zilele palpită tot mai vesel a nou, vă invităm joi, 27 februarie 2025, să întâmpinăm împreună primăvara la o nouă seară de operă la Teatrul Coquette. Alături de soprana Cristina Fieraru și de chitaristul Maxim Belciug, vom păși în fantasticul univers liric, unde muzica ne ridică deasupra poveștilor de zi cu zi și ne pune față în față cu propriile emoții eliberatoare. Arii și ecouri, Händel și romanțe, Purcell și flamenco, pe scenă se vor perinda unele dintre cele mai frumoase partituri, într-o combinație îndrăzneață de culori și idiomuri, adunate, în același buchet, de atracția contagioasă a bucuriei de a cânta. La final, în foaierul treatrului, vom ciocni cu artiștii un pahar de vin bun oferit de CRAMA HISTRIA, savurând amintirea acordurilor solare ale celebrei ’O sole mio, această canțonetă devenită simbol muzical al Italiei și care s-a născut, de fapt, pe malul Mării Negre, la Odessa.
’O sole mio este, probabil, cel mai faimos cântec italian din toate timpurile. Mulți interpreți l-au cântat, inclusiv Frank Sinatra, Brian Adams, Elton John sau Lady Gaga, iar Elvis Presley a creat, în 1960, o versiune rock ‘n’ roll care a avut un succes enorm: It’s now or never. Dintre toate iterațiile, însă, interpretarea lui Luciano Pavarotti, care i-a adus tenorului un Grammy în 1980, rămâne de referință. Dar, pe cât de cunoscută este astăzi piesa, pe atât de surprinzător i-a fost drumul până în topul preferințelor publicului.
Muzica a fost compusă în 1898 de către Eduard di Capua, un muzician originar din Napoli, pe când se găsea la Odessa, însoțindu-și tatăl, un violonist celebru aflat în turneu. Impresionat de măreția unui răsărit de soare deasupra Mării Negre, Eduard di Capua ar fi dat glas astfel dorului de acasă, dar și dorului după o anumită nobilă ființă, pe nume Anna Maria Vignati-Mazza, cunoscută ca Nina, soția senatorului Giorgio Arcoleo și câștigătoarea primului concurs de frumusețe din Napoli, aceea cu chipul mai minunat decât soarele. Versurile au fost scrise ulterior de poetul Giovanni Capurro și oricine are curiozitatea de a le citi va vedea că nu conțin nici o trimitere la Napoli sau la Mediterană, în afară, poate, de soare. Ulterior, piesa a fost înscrisă la un concurs muzical în Napoli, dar nu a câștigat, fiind plasată pe locul doi. Cu toate acestea, pentru că nu întotdeauna votul criticii este același cu votul publicului, melodia sa expresivă și optimistă a cucerit ușor-ușor inimile oamenilor din întreaga lume, în special după înregistrarea realizată, în 1916, de către legendarul tenor Enrico Caruso, iar ’O sole mio a devenit șlagărul pe care îl cunoaștem astăzi. Din păcate pentru compozitor, succesul a venit prea târziu, acesta murind, în sărăcie lucie, în 1917. La fel și autorul versurilor, trei ani mai târziu.
O anecdotă citată adesea în legătură cu această piesă menționeză o întâmplare din 1920, de la Jocurile Olimpice de la Anvers. La ceremonia de premiere pentru proba de marș 10 km, italianul Ugo Frigerio a cucerit medalia de aur, dar, la momentul premierii, orchestra care trebuia să cânte imnul național al Italiei n-a găsit partitura Marșului Regal. Ca să iasă din situația penibilă, dirijorul a ordonat să se cânte ’O sole mio, piesă pe care toți membrii orchestrei o știau pe dinafară. Și, îndată, întregul stadion a cântat cu orchestra, dintr-un sentiment candid și spontan de aparteneță.
Astăzi, ’O sole mio este parte din noi. La fel ca madlena lui Proust, are locul său în bagajul tainic al fiecăruia. De altfel, Proust însuși menționează cântecul în monumentalul său roman În căutarea timpului pierdut. Este pasajul în care naratorul, rămas singur la Veneția, stă pe terasa hotelului și ascultă un gondolier cântând ’O sole mio, lucru care îi prilejuiește o serie de reflecții, și îl aruncă într-o stare de visare. Stare în care, cu siguranță, vom plonja și noi în seara zilei de joi, 27 februarie, ascultând-o pe soprana Cristina Fieraru cântând, printre altele, și ’O sole mio, cu vocea sa luminoasă, strălucind de tinerețe.
Seria de concerte ARIE ȘI ECOU, inițiată de soprana Cristina Fieraru și chitaristul Maxim Belciug, este programată în mod constant la Teatrul Coquette în stagiunea 2024-2025, în încercarea de a oferi publicului prilejul unor întâlniri cu câteva dintre cele mai frumoase creații ale repertoriului liric într-o prezentare adaptată la o scenă de teatru mic, unde intimitatea dintre artiști și public și lipsa artificiilor de regie permit o altfel de apropiere – mai directă, mai sinceră, mai vie – de această muzică de o infinită frumusețe și bogăție de nuanțe.
Concertul de joi, 27 februarie 2025, are loc la Teatrul Coquette din București (Calea Călărași 94) și începe la ora 19:30. Biletele sunt disponibile pe platformele online mystage.ro, eventim.ro, iabilet.ro, kompostor.ro și eventbook.ro sau se pot rezerva la email rezervari@teatrulcoquette.ro ori tel. 0754990017, 0721191675 (zilnic între 11-19), urmând a fi ridicate de la teatru, înainte de începerea spectacolului.
Share this:
Firul călăuzitor al acestui eseu e explorarea posibilității ca brâncușiana Coloană a Infinitului să ofere o rază de speranță privind inexpugnabila Teorie Unificată a Fizicii („Theory of Everything”).
Sper ca iubitorii pur-sânge ai fizicii să îmi înțeleagă și ierte ocolurile culturale. Aceasta fiindcă potrivit pistei pe care o urmăresc, problema fundamentală a fizicii moderne nu poate fi rezolvată în afara contextului cultural și, pe de altă parte, și-ar și pierde mult din valoare printr-o abordare strict raționalistă.
Søren Kierkegaard
Versurile lui Lucian Blaga „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii și nu ucid cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc în calea mea” se armonizează cu citatul lui Søren Kierkegaard: „Viața nu e o problemă ce trebuie soluționată ci o realitate ce se cuvine experimentată” și, oarecum, și cu înțelepciunea nesofisticată a lui Coșbuc: „O fi viața chin răbdat, dar una știu: ea ni s-a dat, ca s-o trăim”.
Nu mi-e teamă de o încălcare a crezului filozofic al lui Lucian Blaga întrucât o mult-visată rezolvare a Teoriei Unificate a Fizicii ar risipi într-adevăr un văl din marele mister dar sigur ar deschide ușa către noi taine, chiar mai profunde.
Cum majoritatea fizicienilor lumii evită instinctual să vorbească de terenul minat pe care se află, amintesc pe scurt că marea problemă a științei moderne e contradicția absolut flagrantă între legile mecanicii cuantice și legile gravitației relativiste, adică între cele mai mari teorii moderne. Această contradicție e, practic, cea mai mare aberație pe care cercetarea pur raționalistă a produs-o și pe care nu o poate depăși. Iar faptul că nu poate fi depășită prin metode standard raționale a fost confirmat dealtfel de matematicianul și logicianul Kurt Godel prin surprinzătoarea sa Teoremă a Incompletitudinii.
Servant-Ermes
Un nou și mult mai fecund front de lucru în slujba cunoașterii l-a deschis încă, din secolul trecut, psihologul Carl Jung, prin descoperirea funcțiilor să zicem intuitive, dar de fapt mai mult decât atât, ale sub-conștientului individual sau colectiv. Iar cum sub-conștientul se leagă strâns de cultură, devine mai limpede că doar o mână întinsă dinspre cultură spre știință ar putea să-i dea un impuls salutar la cea din urmă.
Într-un articolul publicat recent pe Revista România Culturală am notat că Brâncuși a fost inclus, în 2014, alături bunăoară de Einstein, Bach, da Vinci și Marie Curie, într-o cuantică lucrare de artă compusă din 50 de portrete ale unor mari nume din istorie (artă, știință, literatură, arhitectură și cinematografie – ca a șaptea artă). În fapt era vorba despre o prismă cuantică realizată de pictor-sculptorul francez Servant-Ermes cu ocazia lansării curentului artistic contemporan „Quanticisme”, curent dedicat colaborării dintre cultură și știință în vederea progresului cercetării. Spre un dialog similar între știință și sub-conștient suntem îndemnați și în capitolul concluziv al cărții „Omul și simbolurile sale” scrisă de psihologul Carl Jung și de colaboratorii săi apropiați.
Sorin Vieru, Ultima Thule
În același articol publicat pe RRC am evidențiat și poezia vizionară a poetului și logicianului Sorin Vieru: „Din nopți în zori”, din volumul său Ultima Thule:
„Mai aspre decât orice legiuiri
Captiv cum ești în munții tăi gravifici
E Maelstrom-ul de foc al datei firi
Pe care n-ai avea cum să îl codifici
Ieși-vor analitic din găoace
Șerpești porniri, celeste serpentine
Îmbrățișate și luptând tenace
Din zori în nopți, din nopți în zori, în tine”.
Din lectura întregului volum „Ultima Thule” reiese limpede că Sorin Vieru a apelat la subconștient atât în scris cât și în propriile ilustrații grafice. Iar unul din desenele sale are textul explicativ „Știință normală și paradigme ratate”, adică esența pledoariei mele introductive și anume că știința standard e intrinsec insuficientă pentru rezolvarea Problemei Centrale a fizicii.
Sorin Vieru – „Știință normală și paradigme ratate”
Constantin Brâncuși
Revenind la poezia „Din nopți în zile”, percepția mea ar fi că mesajul ei converge spre codificarea încapsulată în Coloana Infinitului, în condițiile în care Brâncuși, la fel ca și Sorin Vieru în poeziile sale, a atins în întreaga sa operă sculpturală corzile sub-conștientului.
„Lucrurile nu sunt greu de făcut. Greu este să te pui în starea de a le face”, spunea Brâncuși cu referire, evident, nu la pregătirea ciocanului și dălții ci la atingerea stării mentale necesare creației de geniu.
Și acum să trecem la câteva repere din fizică, sper că pe înțelesul câtor mai mulți dintre noi. Posibil să greșesc întrucâtva la unele intuiții așa încât îmi cer scuze. Intențiile, vă asigur, sunt bune și, dealtfel, scopul principal e doar să exemplific o posibilă cale de abordare inspirată din cultură.
Cum pot minusculii gravitoni să explice uriașele câmpuri gravitaționale?
O întrebare similară e cum pot minusculii electroni să explice câmpurile electro-magnetice care se manifestă mult dincolo de vecinătatea electronilor?
Dar să ne concentrăm pe gravitoni și să ne gândim la gravitația unei planete. Orice obiect cosmic, ca dealtfel orice obiect, are un câmp gravitațional ce este compus din suma câmpurilor gravitaționale a atomilor componenți.
O întrebare cheie devine cum poate gravitonul unui atom din miezul Pământului să contribuie la un câmp gravitațional ce ajunge până la 100 km depărtare de scoarța terestră, adică acolo unde începe zona din spațiu numită linia Kármán? Altfel spus, întrebarea este cât de mare este câmpul generat de un graviton? Dacă punem problema în acest fel ne vine mai ușor să întrezărim că gravitonul are, într-un anumit sens, o extra-dimensiune a cărei proiecție sau desfășurare în spațiul tri-dimensional pe care îl percepem în mod obișnuit e mult mai mare decât mărimea pe care o atribuim în mod tradițional unei așa-zise micro-particule („Ieși-vor analitic din găoace șerpești porniri, celeste serpentine”).
Iar din momentul în care percepem gravitonul pulsând continuu de la o dimensiune infinetizimală la una uriașă, devine explicabil că gravitația unei planete, formată de întrepătrunderea tuturor gravitonilor componenți, capătă și ea macro-dimensiunea acestora.
Altfel spus, strict ca dimensiune, câmpul gravitațional al unei planete sau stele e comparabil cu câmpul unui graviton, evident, acesta din urmă fiind mult, mult mai slab (și tocmai de aceea practic imposibil de observat).
În acest fel devine mai ușor de acceptat o teoretică extra-dimensiune care e cumva scufundată circular în continuumul spațiu-timp introdus de Einstein. O astfel de extra-dimensiune e reflectată de „Maelstromul” intuit de Sorin Vieru și, totodată, de curgerea „mărgelelor” care compun Coloana Infinită a lui Brâncuși. Subliniez că modulele Coloanei erau numite „mărgele” chiar de către Brâncuși, ajutându-ne astfel să facem transferul de la romboide la „mărgele” printr-o cvadratură a cercului soluționată simbolic, la nivel artistic.
Brâncuși, Coloana Infinitului
Ca să ne înlesnim percepția acestei dimensiuni ascunse, voi alătura o imagine „inflaționistă” a Coloanei Infinitului unei imagini din filmul „A patra dimensiune e reală” („The Fourth Dimension is Real”, film realizat de Alan Zucconi și disponibil în mediul online. Imaginea din film prezintă o secțiune transversală a unei „hyper-sfere” care se rotește într-un „hyper-plan”. Important este să observăm că în planul obișnuit tri-dimensional hyper-sfera apare ca o sferă tri-dimensională care crește și descrește ritmic.
Louis Broglie
Un astfel de comportament crescător-descrescător al fiecărei particule fundamentale ar explica intuitiv magia experimentului interfranjării, sau Experimentul Dublei Fante, prin care fizicianul Louis Broglie a arătat, în 1924, că fiecare fărâmă de materie se comportă, în mod paradoxal, atât ca undă cât și ca particulă.
Aceasta pentru că o particulă care pulsează practic în fiecare clipă, din cauza dimensiunii superioare pe care o capătă practic se rupe la întâlnirea celor două fante, se strecoară prin ambele fante, după care cele două părți ale ei interacționează ca unde ce sunt și realizează astfel benzile de interferență.
Macheta în aer liber a experimentului „dublei fante” a lui Louis de Broglie
De asemenea, un foton care se deplasează după „legea inflaționistă” a Coloanei Infinitului poate conduce la o explicație logică a non-intuitivei Invarianțe a Luminii, adică axioma care stă la baza Teoriei Relativității Restrânse a lui Einstein. Explicația s-ar baza pe faptul că un fascicol de lumină e practic format din mai mulți fotoni, care pulsează în ritmuri diferite, iar fotonii pe care îi putem observa la un moment dat sunt doar cei care se află în acel moment la dimensiune minimă și energie maximă. Dar nu mai lungesc explicația fiindcă, de fapt, cel mai mult mă interesează consecința cultural-spirituală a acestei a patra dimensiuni circular-pulsatorii.
Dacă spiritul, câmpul nostru energetico-informațional sau conștiința noastră, oricum vreți să îi spunem, oglindește proprietățile materiei – după cum de altfel e de așteptat –, atunci fiecare „atom” informațional pulsează necontenit, aproape instantaneu, de la o dimensiune extrem de mică la una uriașă. În acest fel, dacă spiritul sau câmpul nostru de conștiință pulsează la dimensiuni mari, atunci comunicarea între indivizi, la un nivel subliminal, devine posibilă prin interferența acestor câmpuri. Iar o consecință imediat următoare e că s-ar fundamenta concepte deocamdată pseudo-științifice sau rămase la stadiu empiric, precum telepatia, sub-conștientul colectiv – întâlnit și la ați autori nu doar Carl Jung, câmpul „morfo-genetic” a lui Rupert Sheldrake, așa numita psiho-terapie „constelații familiale” a lui Bert Hellinger și, poate, și alte fenomene deocamdată încă nebuloase.
A consemnat pentru dumneavoastră Cristian Horgoș.
Share this:
„S-a năpustit asupra noastră tot uraganul de ură al bolșevismului, după afurisita capitulare de la Ialta. Ne-au închis, schingiuit, înfometat, asasinat, au luat țăranilor pământul și tradiția, au dărâmat bisericile, cimitirele, locuințele, au îngrozit și înfometat poporul, au cultivat ateismul, minciuna, corupția, delațiunea, au pervertit și degradat sufletul celor mulți, al oamenilor de cultură și al tineretului, cu urmări incalculabile pentru viața omului și integritatea spiritului.
Ți-am dat, Doamne, eroi, mucenici, martiri, sfinți, pentru harul de a fi fost aleși.
Numai cumpăna de azur a Cerului va arăta dacă suferințele acestei generații sunt pentru ispășirea trădărilor de-a lungul veacurilor și a căpeteniilor ce s-au ridicat în apărarea neamului nostru obidit, ori suferințele acestea sunt încercări pentru alte tăinuite divine planuri.
Nu regretăm orientarea, nici drumul, pentru că nostalgia absolutului și eternității, visul nostru neîmplinit, ne strigă pe toate ulițele și ne cheamă să-l scoatem din cea mai cumplită cădere morală și teroare a istoriei, cum vorbele nu pot a spune – dezlănțuite de sminteala unui posedat – și să-i redăm sănătatea morală, onoarea, granițele, credința și libertățile pierdute, virtuți fără de care nici omul, nici neamul nu-și legitimează existența”.
Virgil Mateiaș
Făgăraș, 13 ianuarie 1989
Virgil Mateiaș (născut în 26 ianuarie 1909 – mutat la Domnul în 2 ianuarie 2005) a fost condamnat la 20 ani detenție grea și confiscarea totală a averii pentru activitate intensă contra clasei muncitoare și a mișcării revoluționare și uneltire contra ordinii sociale, fiind întemnițat între 1948-1955 și între 1958-1964. A mai fost arestat în timpul dictaturii carliste și a stat ascuns în București între 1945 și 1948.
În lumea foștilor deținuți politic era cunoscută rezistența totală a lui Virgil Mateiaș la tentativele repetate de reeducare din Penitenciarul Aiud. Supus unui regim de exterminare, Virgil Mateiaș avea să se adâncească în credință. Dumnezeu și sfinții Lui l-au ajutat să treacă nevătămat sufletește prin aceste cumplite încercări. „În acele condiții, la 6 decembrie, mi-a bătut Moș Nicolae la ușă și a rămas în chip nevăzut cu mine”, avea să scrie mărturisitorul.
Am să evoc în rândurile ce urmează un episod mai puțin cunoscut: eșuarea reeducării diabolice de la Ocnele Mari, prin refuzul statornic al fostului deținut politic Virgil Mateiaș de a o accepta.
În primăvara anului 1951, un grup de studenți reeducați (Gheorghe Ștefănescu, Ion Samson, Liviu Vlădoianu, Constantin Gemeniuc) în urma experimentului Pitești au fost trimiși de către Administrația Penitenciarelor să-i reeduce prin tortură pe cei două mii de deținuți politic de la închisoarea Ocnele Mari. În volumul memorialistic «Anii de groază din România comunistă», Virgil Mateiaș, fost comandant legionar și prefect în anul 1940 și unul dintre liderii rezistenței românești anticomuniste după 23 august 1944, veteran de război decorat cu «Bărbăție și Credință cu spade clas. a III-a» și cu «Coroana României cls. a V-a cu Spade și Panglica de Virtute Militară», descrie acest sinistru episod:
„Mă legau de mâini și de picioare, cu prosopul în gură, deși nu strigam niciodată. Sechestrarea și bătăile au durat 6 luni.
În intervalul dintre bătăi eram pus să stau în picioare cu fața la perete, ceasuri întregi. Cădeam. Mă așezau pe prici cu fața la perete șezând cu picioarele întinse și mâinile pe genunchi, fără a face vreo mișcare într-o parte sau alta, cu privirea în perete. Nu mi se permitea să mă scol, nici să beau apă, nici să mă spăl. Sângele curgea și hainele mi se lipeau de corp. În pozitia aceea trebuia sa stau de la 5 dimineata până la 10 seara, deci 17 ore, când mi se îngăduia să dorm pe priciul acoperit de o pătură roasă și murdară.
Mi se dădea ciorbă cu un polonic redus. Am numărat într-o apă tulbure 18 boabe de arpacaș. Bătăușii aveau mâncăruri special gătite: ciorbă, fripturi, fructe, țigări”.
Refuzul statornic al mărturisitorului Virgil Mateiaș de a accepta demascarea și reeducarea prin tortură și înfometare a dus la eșuarea reeducării diabolice de la Ocnele Mari. În 30 august 1951, torționarii au fost retrași.
La 31 august 1953, lagărul a fost desființat. Deținuții politic au fost mutați la Gherla. Cu excepția unui singur deținut: Virgil Mateiaș. Directorul închisorii, locotenentul Alexandrescu avea să-i spună: „Să văd cum îi șade unei trupe fără general, și unui general fără trupă”. A rămas în celulă cu șoarecii, șobolanii și cucuvelele. Dar, așa cum spunea, mâna lui Dumnezeu nu l-a părăsit niciodată. Iisus era cu dumnealui, în celulă. La sfârșitul lunii octombrie a anului 1953 avea să fie transferat la închisoarea Făgăraș. Au urmat închisorile Brașov, Codlea, Văcărești. Este eliberat în 14 octombrie 1955. Specialistul în drept internațional este obligat să lucreze ca paznic și tâmplar la Șantierul 504 Construcții Făgăraș.
Este arestat din nou în 12 octombrie 1958. Este închis la Jilava, după care este transferat la Aiud. Avea să fie unul dintre ultimii deținuți politic eliberați din Aiud, în 31 iulie 1964. La plecarea din închisoare, Virgil Mateiaș a adresat un cuvânt camarazilor alături de care era eliberat. Comandantul închisorii Aiud, colonelul Crăciun, l-a rugat să-i scrie discursul pe un petic de sac. Ieșea din închisoare ca un învingător.
După 1964 a lucrat ca merceolog și contabil la I.C.I. Făgăraș și consilier juridic principal la I.A.S. Homorod și Rupea, unde făcea zilnic naveta de la Făgăraș.
După 1989, Virgil Mateiaș își îndeamnă frații de suferință să facă cunoscut patrimoniul spiritual acumulat în închisorile comuniste, în spiritul adevărului, fără adăugiri: „Cele îndurate de noi în această jumătate de veac sunt încărcate de prea multă povară, durere, suferință și seriozitate ca să merite a fi banalizate prin publicitate vulgară și o nedemnă reclamă, adesea cu podoabe păgubitoare… Atât de profunde și de agonice au fost suferințele, încât încerci un sentiment de vinovată vulgaritate divulgându-le. Ele fac parte din patrimoniul nostru spiritual și intrând neîngrijit în intimitatea lui, săvârșești o impietate, o profanare a jertfei. A spune numai adevărul, fără adăugiri, e destul pentru a se cutremura cei care-l vor afla, e destul pentru a clădi… Suferințele unui neam întreg în acest veac satanizat, constituie jertfa tuturora adusă pe altarul lui Dumnezeu, în nădejdea Învierii”.
Noi ne-am născut sub semnul pătimirei
Ca mărul ce-nflorise în brumar,
Voiam s-aducem Cerul mai aproape
Și pe Carpați să-i facem un altar.
I-am dăruit bucate pentru gloată,
În dragoste ne-a pus pelin de mai,
Ne-a mai cerut un stol de călăuze
Pe drumul care duce către Rai.
Am mai păstrat victorii și înfrângeri
Purtate sus, ori în țărână, jos,
Cu pita lor divină și amară
Să crească-un neam înalt și luminos.
De-o coborî și neamurile toate
Veni-vor să se-nchine printre voi,
Aduceți-vă aminte de Golgota
Și-aprindeți lumânare pentru noi.
Virgil Mateiaș
15 mai 1958, Uranus, celula 94 și 4 decembrie 1962, Aiud, izolare.
Întoarcerea din închisoare
Tăticule, bine-ai venit,
Vei fi flămând și ostenit!
Tu ne-ai lăsat atât de mici
Când ai plecat, ca doi pitici,
Și iată-ne cât am crescut
Și ce cuminți ne-am mai făcut!
Poftim, tăticule, un măr,
Dar cin-ți-a pus argint în păr
Și unde-ai fost tu până azi
De-i faci măicuții atât necaz?
De câte ori am întrebat,
Măicuța ochii și-a plecat;
De boabe mari de rouă plini
Și curcubeie de lumini.
Ca să tăcem ne-mbrățișa
Și povestea măicuța-așa:
Au fost odată ca-n povești
Doi prunci cu fete îngerești
Și ei iubeau cu drag și dor
Pe mama și tăticul lor.
Și mai spunea povestea cum
Tăticu-a fost pornit la drum,
Cum oameni răi l-au luat în zori
Și l-au purtat prin închisori
Să-și lase legea țării lui
Pe mâinile streinului.
Că altminteri el s-ar fi dus
S-aprindă foc în munte, sus
Și că e slab, flămând și gol
Și moartea-i dă mereu ocol.
Că au trecut de-atunci mulți ani
De când tăticu-i la dușmani…
Și când povestea se sfârșea,
Nu știu de ce, mama plângea,
Apoi ne lua și-ngenunchiam
Și Maicii Sfinte ne rugam,
Strângeam icoana până când
Noi, adormeam cu el în gând.
Tăticule, să nu zici NU,
Cel din povești, nu erai tu?!
16 Septembrie 1949, Ocnele Mari, celula 10.
„Drumețule, oprește-te și vezi…”
„Însemnam pe prispa minţii, în fiecare zi, gândul ce mă căuta, apoi, spre a nu fi descoperiţi la percheziţie, îl ascundeam în vers, apoi versul devenea rugăciune”, scrie poetul.
„Ne-am ridicat să punem rânduială
în ţară, în gândire şi-n cuvânt.
Cum n-am avut hârtie şi cerneală,
am scris cu sânge-n Cer şi pe pământ.La căpătâiul veacului ce moare,
ne scuturăm de temniţi şi noroi,
Cu lanţuri la mâini şi la picioare,
purtăm şi azi istoria după noi.E tot mai rău şi-i pretutindeni sânge,
trădările ne muşcă şi ne frâng.
Când cumpăna durerilor s-o frânge,
În semn de rugăciune mi le strâng.Aceste mâni de oase şi ţărână,
nu-s înger, Doamne, ci om şi cu nevoi.
Coboară-n ţara mea o săptămână,
şi-ai să ne laşi să mai grăim şi noi.”
«Ne-am ridicat», Aprilie 1951, Ocnele Mari, celula 12, izolare).
E mult de-atunci, ostaşii
din garda lui Pilat
au râs când li se spuse
că Tu eşti Împărat.
Ţi-au spus măscări, făcut-au
şi glume de prost gust
când Ţi-au adus cununa
şi haina lui August.
Te-au şi scuipat, şi-n urmă
chiar ei Te-au răstignit,
că la aşa ispravă
iudeii s-au gândit.
Ba unul dintre dânşii
cu suliţa Te-a-mpuns
că se-negrise Cerul,
ca semn că e de-ajuns.
Când totul se sfârşise,
o Mamă mai plângea.
Iudeii-şi dădeau coate
şi garda Te păzea.
A treia zi din piatră
din moarte Te-ai sculat
că garda şi iudeii,
fugind, s-au speriat.
Doamne! În fiecare Vineri
de Paşti, pe înserat,
eu vin să văd vreo rană
dacă s-a vindecat.
Dar când mă uit la Tine,
roşesc şi mă agit
de parc-am fost acolo
şi eu şi am fugit.
Nu cumva rătăceşte,
fugar strămoşul meu
că-n loc să-ţi mângâi rana
încep să tremur eu?
Şi cum îl cheamă, Doamne?
să-l strig de pe la daci,
că Tu nu ţii mânia,
să-l ierţi şi să Te-mpaci!
«Vinerea Patimilor», 11 Aprilie 1958, Min. Interne, celula 35 subsol).
Am fost şi eu cu voi în noaptea asta
şi v-am urat: „Hristos a îviat!”
v-am însoţit apoi la mama-mare
să-L prăznuim pe Cel ce a-nviat.
Se răsfăţau pe mesele cu flori
belşug pascal şi bunătăţi de soi,
eu n-aş fi vrut să-mi daţi decât un ou,
să mă închin şi să-l ciocnesc cu voi.
Mi-aţi pus un blid frumos de sărbătoare,
dar n-aţi adus nimic din nici un fel,
un trandafir care căta spre mine
îşi picura petalele în el.
Către sfârşit, m-am ridicat cu grijă,
m-am închinat adânc, flămând şi mut,
şi m-am întors la ciorba mea de varză,
dar fericit c-am fost şi v-am văzut.
M-ai sărutat pe frunte-n noaptea asta
şi dorul tău mă-ncearcă iar acum,
îmi scot batista-ceea, Tita dragă,
care mai poart-o urmă de parfum.
«Înviere», 13 Aprilie 1958, Min. Interne, celula 35 subsol.
Un crâmpei de soare umblă
prin zăbrele loc să-şi facă,
a împins vreo zece suliţi
în celula mea opacă.
Şi pe firul lor subţire
a lăsat uşor să vină
pentru zilele Învierii
o plăcintă de lumină.
S-a uitat în jur şi-n blidu-mi
şi văzând că-i gol, că nu e,
a vărsat un ou de aur
peste ciorba de fasole.
S-a urcat pe mâni, pe frunte
şi mi-a sărutat frumos
lacrima ce mi-a adus-o
Învierea lui Hristos.
Soare milostiv, ascultă
îţi mai cer un dar, şi-anume
varsă un pic de omenie
peste om şi peste lume!
«De Paşti», 13 Aprilie 1963, Aiud zarcă, celula 52.
Share this:
În ajunul Zilei Femeii, tenorul Ştefan von Korch lansează o romantică invitaţie la „Duelul Tenorilor”, concert în premieră, ce va însufleți seara de 7 martie cu canzonete şi arii celebre. Evenimentul va fi găzduit la Teatrul Naţional de Operetă şi Musical „Ion Dacian”, iar alături de tenorul Ştefan von Korch – solist amfitrion, vor fi alte două voci masculine lirice de excepţie: tenorul Alin Stoica şi tenorul Mihai Urzicana.
Solistul Ştefan von Korch elaborează: „Concertul este inspirat de tradiţia marilor formule vocale masculine de trio ale lumii, dar va explora şi dincolo de acestea şi va include un repertoriu spumos, de arii şi canzonete celebre, un veritabil ‘best of’, dintre care nu pot lipsi repere ca ‘Nessun dorma’, ‘La Donna e mobile’, sau ‘O Sole Mio’, dar şi rarităţi lirice, menite să încânte și să emoționeze publicul.”
Concertul va fi o experiență muzicală deosebită ce va bucura sufletul melomanilor cu cele mai cunoscute piese potrivite vocii vedetă a registrului liric – cea de tenor. Iar seara va fi completată de momente de virtuozitate instrumentală oferite de Orchestra Teatrului Naţional de Operetă şi Musical Ion Dacian în formulă de salon.
Biletele se găsesc pe Tickestore.ro, Biletlateatru.ro, la casa de bilete a Teatrului Naţional de Operetă şi Musical Ion Dacian şi la sala Dalles.
Despre protagonişti
Ştefan von Korch – Tenor
Ştefan von Korch
Cu o evoluţie exponențială, națională şi internaţională, Ştefan von Korch a început anul pe scena Filarmonicii de Stat Transilvania, în Carmina Burana, lucrarea sa „semnătură” în care a debutat anul trecut şi pe scena prestigiosului Festival Palermo Classica.
Ştefan von Korch a încheiat 2024 cu apariţii de marcă la Teatrul Naţional de Operetă şi Musical Ion Dacian, la Sala Palatului şi la Filarmonicile din Târgu-Mureş şi Timişoara, iar lunar eleboreză poveşti muzicale, în stagiunea de concerte Musical Extravaganza.
Tot în decursul anului trecut a interpretat pe scena Filarmonicii din Târgu-Mureş lucrarea vocal simfonică Stabat Mater de G. Rossini considerată o demonstraţie de virtuozitate pentru orice tenor şi lucrarea Lobgesang de F. Mendelssohn, a fost invitat la Opera din Iaşi, în spumosul rol Camille de Jolidon, din Văduva veselă 2.0 regizată de Andrei Șerban şi la Opera Română din Timişoara în montarea Văduvei Vesele semnate de Mario Di Carlo.
În 2023 tenorul a făcut să vibreze inimile spectatorilor cu interpretări magistrale ale partiturii specifice vocii sale din Carmina Burana, pentru care este considerat un etalon şi a fost singurul solist român într-un turneu de 27 de oraşe în China. Alte repere din cariera sa includ roluri de marcă în opere şi operete prezentate pe cele mai mari scene din România: „Bărbierul din Sevilla”, „Elixirul dragostei” şi „Falstaff” (Opera Naţională Bucureşti), „Rigoletto”, „Văduva veselă” şi „Văduva veselă 2.0” (Opera Naţională din Iaşi), „I Puritani” (premieră naţională), „Rigoletto” şi „Bărbierul din Sevilla” (Opera Română Cluj-Napoca) şi altele.
Alin Stoica – Tenor
Alin Stoica
Alin Stoica este singurul tenor român care, la finalul anului trecut, a performat în cadrul concertului de Crăciun de la Vatican şi a fost invitatul Papei într-o întrevedere privată. Solistul este şi unicul deţinător din România al premiului Luciano Pavarotti. Pe scena Operei Naţionale din Bucureşti se remarcă în „La Traviata”, „Carmen” sau „La Boheme”.
Premiul „Luciano Pavarotti” dobândit în 2017 i-a fost înmânat de însăși soția celebrului tenor, Nicoletta Mantovani alături de premiul al II-lea și premiul publicului „Vota la voce” ambele obținute în cadrul festivalului de la Sarzana, Italia. Datorită acestei reușite, tenorul Alin Stoica a primit invitația de a cânta la Concertul omagial cu ocazia împlinirii a zece ani de la dispariţia lui Luciano Pavarotti la Arena di Verona alături de nume sonore din lumea muzicii cum ar fi: Placido Domingo, Jose Carreras, Andrea Bocelli, Il Volo, Eros Ramazzotti, soprana Angela Gheorghiu și alții.
În decursul timpului, artistul şi-a desăvârşit pregătirea vocală cu tenorul Ionel Voineag și cu tenorul Marius Budoiu, a participat la Masterclass-urile lui Rockwell Blake și Liora Maurer (Metropolitan Opera, New York), ale Marianei Nicolesco și altor specialişti.
Mihai Urzicana – Tenor
Mihai Urzicana
Ca solist de operă, tenorul Mihai Urzicana a câștigat numeroase premii naționale și internaționale: Premiul I la Concursul Național de Interpretare Muzicală Mihail Jora, Premiul I la Concursul Național Opera Start, Premiul II și Premiul Publicului la L’Assoluta Virginia Zeani – The International Grand Prix of Romania – Tg. Mureș, Premiul II – Concursul Internațional Vox Artis – Sibiu și este o prezență constantă pe scenele de concert și pe scenele teatrelor muzicale din țară și străinătate.
Tenorul Mihai Urzicana se bucură de îndrumarea unor personalități ale artei lirice mondiale, precum: Liora Maurer și Lucy Arner – Metropolitan Opera New York, baritonul George Petean și regizoarea Sharon Mohar – Les Maîtres Sonneurs – Franța.
Solist al Teatrului Național de Operetă și Musical „Ion Dacian” din București, tenorul Mihai Urzicana este absolvent de master la Universitatea Națională de Muzică București, al Seminarului Teologic Ortodox Constanța și al Facultății de Teologie, Secțiile Artă Sacră și Pastorală.
Mihai Urzicana este totodată solist al Coralei Armonia din Constanța, ansamblu alături de care a susținut concerte în toată lumea (Anglia, Irlanda, Franța, Italia, Bulgaria, Spania, Ucraina, Serbia, Bosnia, Polonia, Elveția, Israel etc.) și a câștigat Medalii de Aur la competiții mondiale corale din S.U.A, Letonia, Austria, Germania, Rusia.
Despre stagiunea Musical Extravaganza
Stagiunea Musical Extravaganza. Concertele au menirea de a oferi publicului bucuria întâlnirii cu nume reprezentative ale scenei lirice, într-un cadru mai restrâns, ce oferă o perspectivă diferită asupra actului artistic faţă de cea de pe impozanta scenă a operei, dar şi de a apropia genul clasic de publicul de toate vârstele. Spectatorii sunt invitaţi să îşi admire soliştii preferaţi într-o atmosferă selectă, completată de un acompaniament de cameră, ce pune în valoare interpreţii într-o lumină caldă şi personală.
Evenimentele sunt găzduite la Sala Dalles, alegere deloc întâmplătoare. Protagoniştii Musical Extravaganza invită publicul într-un spaţiu cu tradiţie şi istorie în peisajul cultural şi urcă pe scena pe care, de-a lungul vremii, au concertat mari muzicieni precum George Enescu (26 concerte), Dinu Lipatti, Mihai Jora, Ionel Perlea, Ion Voicu sau Virginia Zeani.
Pentru a fi la curent cu evenimentele următoare vă invităm pe pagina Musical Extravaganza.
Share this:
Pe 4 septembrie anul trecut, întreaga presă aservită a izbucnit într-un cor triumfalist, anunțând cu cu surle şi trâmbiţe că Mircea Cărtărescu a devenit scriitor rezident la prestigioasa Universitate Columbia din New York. Ni s-a spus că scriitorul va preda un curs grandios, intitulat „Postmodernism vs. Tiranie: O revoluție literară românească”, menit să prezinte generația optzecistă – așa-numita „generație în blugi” – și să o pună în dialog cu generația Beat a poeziei americane, precum și cu postmodernismul ficțional din SUA.
Totul suna magistral pe hârtie, un spectacol bine regizat de mașinăria de propagandă care îl împinge de ani de zile pe Cărtărescu în lumina reflectoarelor. Dar, în realitate, lucrurile au luat o turnură stânjenitoare.
Așa de bine l-au primit și apreciat studenții americani încât, de atunci, s-a așternut un vid asurzitor. Nicio reacție, niciun val de entuziasm, nici măcar un ecou rătăcit care să confirme măcar parțial măreția preconizată. Un curs anunțat cu fast, dar la care au asistat, sporadic, doar cinci-șase studenți plictisiți, care abia dacă își justificau prezența.
Mircea Cărtărescu, uns cu titluri și distincții la comandă, fusese trimis în America cu speranța că va călca pe urmele titanilor Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu, intelectuali care au impus respectul lumii academice occidentale prin erudiția, profunzimea și originalitatea operei lor.
Însă, între aceste două categorii de intelectuali, prăpastia este vizibilă și din cosmos. Eliade și Culianu nu au avut nevoie de premii cumpărate din banii statului român pentru a deveni repere globale. În schimb, Cărtărescu, în ciuda unei campanii susținute de artificială promovare, a rămas un autor umflat cu pompa manipulării, un produs al unei propagande culturale menite să distorsioneze adevăratele valori.
Trâmbițata lui recunoaștere internațională se sprijină pe un castel de cărți de joc, fragil și iluzoriu, ridicat nu pe temelia valorii literare autentice, ci pe artificii propagandistice și premii cumpărate din bugetul statului. Se laudă cu traduceri în 25 de limbi, dar fără cititori reali, fără ecou, fără vreo amprentă lăsată în conștiința vreunei culturi străine.
Cărțile sale, tipărite în tiraje menite mai degrabă să umple rafturi decât să fie citite, zac uitate prin obscure subsoluri, unde doar umezeala și praful le mai țin companie. Acesta nu este destinul unui creator de geniu, ci al unui experiment mediatic eșuat, al unei construcții artificiale menite să hrănească iluzia că România a mai dat lumii un scriitor de talia lui Eliade sau Culianu.
Totuși, o astfel de comparație reprezintă, în sine, o impietate. Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu și-au câștigat renumele prin erudiție, profunzime și autenticitate, nu prin titluri livrate la comandă și elogii fabricate. Ceea ce vedem acum nu este un fenomen literar, ci o farsă intelectuală girată de elite culturale obediente, care au un singur scop: să altereze și să submineze cultura română autentică, înlocuind excelența cu impostura și efemerul. Într-o epocă în care falsul este ridicat la rang de virtute, nu este de mirare că un asemenea individ se află în lumina reflectoarelor, însă realitatea nu poate fi cosmetizată la nesfârșit.
Adevărul, ca întotdeauna, răzbește: mitul s-a risipit în fața indiferenței. Scrierile sale, marcate de o mediocritate crasă și adesea alunecând în vulgaritate gratuită, sunt apreciate doar de indivizi care fie nu au citit nicio pagină din opera sa, fie sunt victime ale unui analfabetism funcțional ce îi determină să urmeze orbește mulțimea celor care acceptă fără discernământ orice le este prezentat sub aparența unei autorități culturale impuse de propagandă.
Și acum înțelegeți de ce atâta frustrare că nu și-a găsit locul în Academia Română? Proiectul de a-l impune ca mare profesor în străinătate s-a prăbușit, iar cei care l-au promovat simțeau nevoia să-și mai mângâie protejatul, convinși că pentru ei nu există limite…
A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.
Share this:
Bastionul Măcelarilor
De numele lui Pintea Grigore sau Pintea Viteazul (25 februarie 1670 – 14 august 1703), supranumit de Ovidiu Densușianu „cel mai important român al secolului al XVII-lea”, se leagă o serie de legende dar şi adevăruri istorice. Haiducul care a trecut și prin ținuturile Sătmarului a fost împușcat mortal în timpul asediului cetății Băii Mari, în apropiere de Bastionul Măcelarilor.
Potrivit documentelor istorice, acolo unde azi se află Piaţa Izvoarele era Poarta de Sud a cetăţii (sau poarta maghiară), iar Bastionul Măcelarilor făcea parte dintr-o serie de turnuri care aveau rol în apărarea cetăţii. Bastionul Măcelarilor era parte din aşa-numita poartă „Maghiară”, situată aproximativ pe locul actualei pieţe agroalimentare, care era una dintre intrările importante în Baia Mare.
Documentele mai arată că în faţa acestei porţi existau poduri care se lăsau şi se ridicau peste sanţurile aflate în faţa zidurilor. În total, cetatea avea patru porţi de acces, două mari şi două mici, toate acestea fiind foarte bine păzite. „În anul 1469, printr-un document privilegial, regele Matei Corvin permite oraşului Baia Mare să ridice ziduri de piatră în scop de apărare, ziduri care erau străjuite de şapte turnuri. Bastionul Măcelarilor a făcut parte din această împrejmuire de piatră, străjuind Poarta de Sud a cetăţii, una din cele patru porţi principale de intrare în oraş”, arată reprezentanţii Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie (MJIA), care administrează clădirea.
Cine a fost Pintea Haiducul?
Nevoile și durerea, lipsurile vieții materiale și asuprirea îi făceau în trecut pe oameni să ia calea codrilor și să îmbrățiseze armele. Haiducii au furat de la bogați și au dat la săraci. Unii dintre ei au rămas în legendă.
Țară Maramureșului are un trecut zbuciumat și plin de legende. Miturile locului pleacă, de cele mai multe ori de la realitate.
Cum a reușit un „bandit”, după cum îl socoteau autoritățile, să între în conștiința oamenilor din Maramureș că un om binecuvântat, iubit și respectat? Ne spun chiar oamenii din timpul lui Pintea, prin cântecele pline de jale și mulțumire în același timp pe care le-au lăsat urmășilor, să aibă și aceștia o speranța, să-l aibă pe Pintea! Jalea venea de la autorități, de la grofi, bucuria venea de la Pintea, de la Haiduc.
„Hai, Hai!… cât îi Maramurășu
Nu-i ca Pintea Viteazu
Nu-i ca Pintea Haiducu!…
Pe bogați îi prinde-n clește
Pe săraci bine-i păzește…”, cântau plini de recunoștință maramureșenii din Țară Lăpușului de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea.
Omul cântat în Maramureș, Cluj, Satu Mare și Bistrița era nimeni altul decât Pintea Grigore, cunoscut drept Pintea Haiducul, ori Viteazul.
Născut în 25 februarie 1670, în satul Măgoaja din Ţara Lăpuşului, în fostul comitat Solnoc-Dăbâca, localitate situată azi la graniţa de sud dintre judeţele Cluj şi Maramureş, Pintea Viteazul a provenit dintr-o familie de mici nobili, din care a făcut parte şi Ioan Cupşa, care în 1681, ctitorind mânăstirea Nicula din judeţul Cluj, dăruieşte călugărilor celebra icoană a Maicii Domnului care plânge. Era un bun cunoscător al tacticilor militare, al artei negocierii, dar şi al mai multor limbi, spun istoricii şi culegătorii români de folclor.
Potrivit lui Oszoczki, apariția haiducilor a fost precedată de ocuparea județului Maramureș de armata austriacă în anul 1685. Nouă orânduire era una de asuprire a românilor din acele ținuturi, mulți dintre aceștia ajungând iobagi.
Pe lângă dările enorme, în bani sau în natură, țăranii erau obligăți și la efectuarea de munci în folosul nobililor, așa-zisele „robote”.
Strigătul de disperare al țăranilor asupriți lua uneori forme reale. Nesupunerea la lucru, fugă și haiducia constituiau modalități de a respinge regimul plin de nedreptăți adus de autoritățile austriece și ungare pe pământul românesc.
Toponimele din aceste regiuni sunt mărturii ale traseelor și popasurilor ale cetei de haiduci a lui Pintea: Izvorul Pintii, Casa lui Pintea, Fântână lui Pintea, Șatra Pintii, Vârfu Pintii și Peștera lui Pintea. Există numeroase legende care vorbesc despre galbenii și comorile ascunse în peșterile din diverse regiuni.
În lucrarea sa, Oszoczki vorbește de o scrisoare datată la Turda, la 16 septembrie 1695, pe care Nicolae Bethlen i-ar fi adresat-o judelui orașului Baia Mare, prin care îl informa de acțiunea de jefuire întreprinsa de Pintea și încă 35 de oameni asupra unor negustori greci în Munții Maramureșului. Potrivit documentelor din secolul al XVII-lea, haiducii lui Pintea erau puternic sprijiniți de locuitorii satelor maramureșene, în special de cei din Mara și Hoteni, din fosta plasă Șugatag.
În anul 1697, haiducii lui Pintea s-au retras către Lăpuș în speranța acestui sprijin. La 14 august 1697, conducerea comitatului Maramureș face cunoscut comitelui din Solnoc-Dobâca acțiunea de urmărire a haiducilor, menționând că haiducii au fost sprijiniți și de către locuitorii satelor Mara și Hoteni din plasa Șugatag, se arată în cartea lui Csoma G.M. „Baia Mare 670”, Baia Mare, 1999.
Una dintre cele mai de seama acțiuni ale lui Pintea și ale oamenilor săi este descrisă de judele orașului Baia Sprie, la 21 iulie 1698. În descrierea înaintată judelui din Baia Mare, omul afirma că haiducii lui Pintea au atacat castelul din Rona, din județul Maramureș pentru al jefui. Aici, ei au omorât 250 de oameni și au luat cu ei 150 de cai și foarte multe lucruri de valoare. Destinația banilor luați de la bogați erau săracii. Într-o legendă din zonă Năsăudului, care circulă pe la 1898, se spune că Pintea ar fi plătit orașului Bistrița dările comunelor Telciu și Branchiș și i-ar fi pedepsit pe trimișii autorităților în același mod în care aceștia îi chinuiau pe țărani.
Tot din lucrarea lui Csoma mai aflăm că în anul 1699 atacurile haiducilor devin din ce în ce mai periculoase, motiv pentru care căpitanul cetății Sătmarului, Fredericus, se ocupă personal de prinderea și persecutarea haiducilor.
„După cum rezultă dintr-o scrisoare datată din 2 ianuarie 1700, Pintea, împreună cu câțiva ortaci, este prins în Satu Mare, însă Fredericus îl grațiează, semnând chiar o înțelegere cu el, potrivit căreia Pintea primește ajutor pentru întreținerea cetelor sale, se interzice folosirea denumirii de tâlhar la adresa oamenilor săi, haiducii, în schimb renunță la acte prin care ar provoca dezordinea. Totuşi împăratul Leopold promite pentru capul lui Pintea în anul 1701, 500 de taleri imperiali”, se arată în aceeași lucrare.
Legendele despre Pintea
Pe seama celui cunoscut ca Pintea Viteazul s-au ţesut numeroase balade şi legende. O legendă a consemnat şi Tache Papahagi, în 1925, pe vremea când cerceta graiul şi folclorul Maramureşului:
„Pintea o fost un viteaz mare. El o avut un cal năzdrăvan. Apoi, oamenii împaratului o vrut să-l prindă. El o stat călare pe cal, sus, pă Piatra Gutâiului. Calu’ o stat într-un picior de d-înapoi, că s-amu se vede în piatră urma piciorului unde o stat calu. Apoi, odată o zburat calu de pa Gutâi, cu Pintea călare, colo, pă Vârfu Pietrii de cătă Şugatag; de-aiciuca, ca gându, o zburat pa Piatra Săpântii. C-apoi viteaz ca acela n-o fost altu-nime”.
Legendele haiducului Pintea s-au perpetuat în folclorul local, fără un temei istoric și s-au transmis pe cale orală. Una dintre acestea se referă la puterea lui, despre care se credea că a fost dobândită prin „magie”.
De asemenea, se spune despre Pintea că nu putea fi omorât decât dacă era împuscat cu nouă boabe de grâu, în locul în care cămașă de zale se deschidea pentru a-și putea mișcă brațele.
Etnograful Nicoară Mihali explică: „Toată legendă pornește din noaptea de Sânziene. Se zice că există o plantă care da în floare numai în noaptea de Sânziene, iar cine găsește floarea respectivă, capătă, adică nu-i stă niciun lacăt în cale, pentru că poate să-l desfacă și este iscusit în mânuirea armelor. Despre o asemenea sau, cum mai este numită, zice legendă că ar fi găsit și Pintea în satul Peteritea. Acolo unde, după moartea tatălui sau a fost nevoit să lucreze la un unchi de-al sau, groful Racz”.
Poveștile din batrâni spun că pentru a capătă puterea din „iarbă fiarelor”, eroul trebuia să-și facă o crestătura mică în formă de cruce, de unde să picure sânge și acolo să pună plantă căreia îi sunt atribuite puterile magice.
Însă la fel ca toate legendele despre puterile magice atribuite unor eroi, și această are un punct vulnerabil. „La fel că puterea lui Ahile, care era în calcâi, care dacă era lovit cu săgeata însemna moartea lui, și putera lui Pintea Viteazul avea un punct sensibil. Este locul unde cămașă de zale nu se putea împreuna, că să poată să-și miște brațele, sub braț. Și dacă sub brațul stâng era tras un foc cu nouă boabe de grâu, asta însemna moartea lui”, mai arată etnograful Nicoară Mihali.
De asemenea se spune că ar fi inventat un aparat de zbor, dar și că ar fi ascuns în munți comori care nu au fost găsite nici astăzi, deși încă sunt căutate. Este vorba de comoara ascunsă în munții Gutâi: „Într-o stâncă era săpată o pivniță mare, în care acesta își ținea berbințele cu galbeni. Pivnița era încuiată cu o ușă mare de fier, ale cărei chei le avea doar Pintea. Ușile acelei pivnițe se deschid o dată la șapte ani”. Existența comorii apare în folclorul transmis pe cale orală până în zilele noastre, chiar dacă amplasamentul ei diferă: „La Budești, între hotară / Este-un fag cu frunza rară / Și la umbra fagului, / Pintea cu ortacii lui, / Să uită cătă Gutâi, / C-acolo-i pivnița lui / Pă săraci îi miluiește, / Pă bogați îi jefuiește”, potrivit specialiștilor în folclor de la Consiliul Județean Maramureș.
Împăratul Leopold I al Imperiului Habsburgic
În anul 1701, Pintea Haiducul, se alătura răscoalei conduse de principele ardelean Francisc Raksoczi al II-lea. Motivația haiducului o reprezenta dorința de a elibera populația română de sub nedreptul jug habsburgic. La 14 august 1703, la asediul orașului Baia Mare, Pintea, asupritorul bogaților și sprijinitorul săracilor, a fost ucis. Legenda spune că a fost trădat de un alt haiduc pentru 500 de taleri, bani promiși de împăratul Leopold I al Imperiului Habsburgic, fiind împușcat de către un mercenar plătit de nobili, care l-a pândit și a tras asupra lui din Bastionul Măcelarilor în Baia Mare. Istoria îl indica pe un oarecare Dessi Istvan, ca fiind cel care l-a împușcat mortal pe viteazul haiduc. Se mai spune despre Pintea Viteazul că ar fi luptat și împotriva tătarilor, probabil pe când era în armată, în biserica din Budești aflându-se o cămașă de zale și un coif pe care le-ar fi purtat Pintea Viteazul sau pe care le-a luat în lupta de la tătari, iar la muzeul din Baia Mare sunt expuse armele și harnașamentul pe care le folosea Pintea.
Măgoaja, satul lui Pintea
Închis în beciurile de la Satu Mare, Pintea îl obligă pe baronul Fredericus de Lowenburg, căpitanul Sătmarului, să accepte o înțelegere în patru puncte. Căpitanul îl grația pe Pintea, îi promitea anumite sume de bani pentru întreținerea cetelor de haiduci, se interzicea oricui să le spună haiducilor tâlhari. În schimb, Pintea trebuia să renunțe la orice acte ce ar fi putut provoca dezordine. Un baron și un haiduc…
„De-un viteaz așa fălos,
Și la inima milos,
De-un viteaz așa de mare,
La sărmani da ajutoare.”
„Pintea a fost un viteaz mare. El a avut un cal năzdrăvan. Apoi, oamenii împăratului o vrut să-l prindă. El o stat călare pe cal, sus, pe Piatră Gutaiului. Calul o stat într-un picior de dînapoi, că s-amu se vede în piatră urmă piciorului unde o stat calu. Apoi, odată o zburat calu de pă Gutâi, cu Pintea călare, colo, pă Vârfu-Pchietrii de-aiciuca, că gându o zburat pă Piatră Sapantii. C-apoi viteaz că acela n-o fost altu-nime”.
Locul unde haiducul Pintea şi-a găsit sfârşitul
Istoria Bastionului Măcelarilor are legătură cu haiducul Pintea, așa cum am demonstrat mai sus, a cărui moarte a fost consemnată că ar fi avut loc aici. „Moartea haiducului Grigore Pintea de Măgoaja – pentru că aşa apare în documente – este consemnată într-un document ce se păstrează la Arhivele Naţionale. Pe 14 august 1703, în contextul unei răscoale, în document se menţionează că într-o ambuscadă, Pintea Viteazul, împreună cu câţiva haiduci ai lui au fost omorâţi undeva în propierea Porţii de sud, la intrarea în oraş, care era undeva în zona Pieţei Izvoarelor din zilele noastre, deci imediat lângă Bastionul Măcelarilor”, mai arată muzeograful Oana Leşiu.
Istoricii mai arată că acesta a fost împuşcat chiar din Turnul Măcelarilor. „Pintea îl sprijinea pe principele Francisc Rakoczi, care voia să cucereasă cetatea Baia Mare. Alăturându-se răscoalei acestui principe, armata lui Pintea a atacat oraşul Baia Mare, în august 1703. După un asediu şi o aparentă cedare din partea conducerii oraşului, din cauza unor lucruri neînţelese până astăzi, curuţii au atacat pe neaşteptate cetatea, iar, în toiul acestui furtunos atac, Pintea a fost împuşcat mortal, căzând în faţa porţii, la intrarea în oraş”, se mai precizează în Monografia Municpiului Baia Mare din 1972, citează istoricii de la Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie.
Căutând nemurirea prin codri doar cu luceferii dimpreună și susurul izvorului drept alean, mereu pe fugă, fără casă și fără averi, haiducii au reprezentat acei eroi nemuritori ai românilor.
Via mixdecultura.ro, gazetanord-vest.ro, directmm.ro.
Share this:
Agenda culturală a lunii martie readuce în atenţia publicului ieşean opereta „Văduva veselă 2.0”, iar reprezentaţia programată pe 16 martie pe scena Operei Naţionale din capitala Moldovei este prilej de reîntâlnire cu tenorul Ştefan von Korch. Îndrăgitul solist revine în rolul Camille de Jolidon, personaj şarmant şi romantic pe care l-a interpretat şi în montarea din 2016 a îndrăgitei operete. Ambele montări poartă emblematica semnătură regizorală a maestrului Andrei Şerban.
Tenorul Ştefan von Korch spune: „Mă bucură oportunitatea de a fi din nou prezent în faţa publicului ieşean, pe care îl simt mereu îndrăgostit de arta lirică.”
Spectacolul „Văduva veselă 2.0” se situează la linia de demarcaţie dintre operetă şi musical. Varianta regizorală curentă este o fascinantă oglindă a vremurilor noastre prin dialoguri şi relaţia dintre personaje. Iar tema iubirii sincere rămâne elementul care creează puntea de legătură cu libretul original. Muzica lui Franz Lehár este pusă în valoare de momente coregrafice spectaculoase, scenografie captivantă şi schimburi de replici pe cât de actuale pe atât de amuzante.
În spectacolul programat pe 16 martie publicul îi va mai aplauda pe:
- Nicoleta Maier – soprană,
- Andrei Lazăr – tenor,
- Diana Ionescu – soprană,
- Lucian Dolhăscu – bas şi alţii.
Bilete pentru spectacolul Văduva veselă 2.0 programat pe 16 martie de la ora 18.30 la Opera Naţională din Iaşi se găsesc pe Operaiasi.ro.
Share this:
Nicolae Alexandru Breban, născut la 1 februarie 1934 în vechiul oraș Baia Mare, se impune ca o coloană de granit în edificiul literaturii române contemporane. Proza sa, intensă și adesea tulburătoare, sculptează destine și explorează abisurile conștiinței, așezându-l în galeria marilor creatori ai epocii noastre.
Scriitor, publicist, romancier, eseist, dramaturg și om de cultură de o excepțională anvergură, Nicolae Breban este un nume care a marcat profund peisajul literar al ultimei jumătăți de secol.
Membru titular al Academiei Române, el se distinge printr-un stil narativ de o forță intelectuală impresionantă și printr-o operă ce explorează cu acuitate destinul uman, frământările interioare și complexitatea existenței.
Parcursul său de viață este presărat cu obstacole, drame și momente de confruntare cu un regim care l-a privit cu suspiciune. În primii ani de viață, Nicolae Breban se formează intelectual într-un mediu marcat de constrângerile impuse de regimul comunist.
Studiile sale gimnaziale și liceale încep într-un oraș bănățean, Lugoj, unde urmează cursurile prestigiosului Liceu „Coriolan Brediceanu”. Cu toate acestea, regimul dictatorial îi curmă brusc traseul academic: este exmatriculat din penultima clasă sub pretextul unei origini sociale considerate „nesănătoase” de către autoritățile comuniste.
Nefiind dispus să renunțe la educație, Nicolae Breban reușește să absolve Liceul „Oltea Doamna” din Oradea, în regim de frecvență redusă, în anul 1952.
Este nevoit să îmbrățișeze, la început, o meserie solicitantă, motiv pentru care devine ucenic la fostele Uzine „23 August” din București. Aici, în mijlocul zgomotului de metal topit, al focului și al oțelului modelat sub ciocane uriașe, el deprinde meșteșugul sudurii și al strungăriei. Se califică în meseria de strungar, o experiență care îi va oferi mai târziu o perspectivă aparte asupra muncii fizice și a condiției proletariatului, teme ce vor transpare subtil în romanele sale.
Marea sa vocație, însă, rămâne filosofia și literatura. Cu o voință de neînduplecat, se înscrie la Facultatea de Filosofie, reușind să fenteze birocrația regimului prin „măsluirea actelor”, după cum el însuși recunoaște în „Confesiuni violente”. Dar gândirea sa profund influențată de Nietzsche și Schopenhauer, dorința de a contesta dogmele ideologice oficiale și nonconformismul său devin repede suspecte pentru autorități. Decanul Athanase Joja, vigilent în identificarea „elementelor subversive”, decide exmatricularea sa după doar câteva luni de studii (1953).
Neîmpăcat de eșecuri, Breban își continuă neobosit căutarea unui refugiu în lumea academică. Se înscrie la Facultatea de Filologie din Cluj, alegând secția de limbă germană, dar după un an abandonează cursurile. La insistențele tatălui său, face o ultimă încercare de a urma o carieră clasică în drept, înscriindu-se la Facultatea de Drept între 1955 și 1956. Dar chemarea literaturii era mai puternică.
Debutul său literar are loc în paginile revistei „Viața studențească”, nr. 5 din mai 1957, cu schița „Doamna din vis”. Acest moment marchează intrarea sa într-un univers unde avea să devină unul dintre cei mai importanți prozatori români ai generației ’60. Alături de Nichita Stănescu, Marin Preda și alți mari scriitori ai epocii, Breban devine una dintre vocile esențiale ale literaturii române, un spirit liber, care sfidează constrângerile ideologice și explorează marile teme ale existenței umane.
Ajuns într-un punct de cotitură al destinului său, Nicolae Breban pătrunde în cercurile puterii, devenind membru supleant al Comitetului Central.
Însă firea sa neliniștită, imposibil de domesticit în corsetul servituților ideologice, nu putea tolera compromisul. Aflat la Paris, în paginile influentului cotidian Le Monde, își anunță demisia în 1971, un gest de sfidare directă la adresa dictaturii lui Nicolae Ceaușescu. Acest act de frondă îi atrage o marginalizare tăcută, dar persistentă, în România comunistă.
În acest climat de ostilitate, Breban dă naștere unuia dintre cele mai tulburătoare și iconoclaste romane ale sale: Bunavestire.
Între 1972 și 1974, manuscrisul prinde formă, însă drumul spre tipar este un labirint al cenzurii. Refuzat de marile edituri ale vremii, Cartea Românească și Eminescu, romanul își găsește în cele din urmă un refugiu la Editura Junimea din Iași. Plin de sarcasm și luciditate tăioasă, romanul provoacă o reacție vehementă: la plenara Comitetului Central al PCR din 28-29 iunie 1977, este atacat cu brutalitate, semn că și-a atins ținta.
Într-un regim care revendica controlul absolut asupra fiecărei litere tipărite, Nicolae Breban devine o prezență incomodă, o voce pe care oficialitățile ar fi vrut să o reducă la tăcere. Pentru curajul său, este împins la periferia lumii literare oficiale, lipsit de recunoașterea publică pe care o merita, dar nu și de puterea de a scrie. Marginalizat, dar neînvins, continuă să creeze într-o izolare demnă, sculptând în umbra dictaturii o operă de o forță impresionantă, vie, imposibil de ignorat.
În 1981, la Editura Cartea Românească, apare romanul Don Juan, scris, după mărturisirea autorului, în 1975. O carte ce sfidează convențiile, care, asemenea protagonistului său, nu se conformează normelor rigide impuse de epocă. Este un roman despre libertatea spiritului, despre puterea de a alege propria cale, chiar și cu prețul damnării.
În anii 1981-1982, aflat la Paris într-un moment de cumpănă, Breban simte nevoia de a evada din registrul romanesc, dedicându-se teatrului. Astfel, scrie două piese: Culoarul cu șoareci și Bătrâna doamnă și fluturele, pe care el însuși le vede ca „diversiuni de existență” – o încercare de a îmblânzi exilul, de a aduce viața într-un registru ludic, ironic. Cele două piese vor fi prezentate la Radio București, în cadrul teatrului radiofonic, după 1989. Culoarul cu șoareci va ajunge pe scena din Iași în 1993, iar Bătrâna doamnă și fluturele va fi montată în 1999 la Ploiești.
În 1983, în plin exil, la prestigioasa editură pariziană Flammarion, apare traducerea romanului În absența stăpânilor (En l’absence des maîtres), semnată de Virgil Tănase.
Este momentul în care opera lui Breban capătă vizibilitate pe scena literară occidentală, confirmând universalitatea temelor și forța stilistică a autorului.
Un an mai târziu, în 1984, la Editura Cartea Românească, Nicolae Breban publică Drumul la zid, un roman pe care îl subintitulează „poem epic”. O frescă narativă în care prozatorul își folosește întreaga măiestrie stilistică pentru a surprinde destinul individului prins în vârtejul unei istorii necruțătoare. În același an, în Almanahul „Viața Românească”, publică prima versiune a piesei Bătrâna doamnă și fluturele, anunțându-și astfel revenirea în sfera dramaturgiei.
În 1985, din nou la Paris, la Flammarion, vede lumina tiparului versiunea franceză a romanului Bunavestire (L’Annonciation), tradusă de Dorina Radu și Marcel Péju. Cartea, deja celebră în România pentru impactul său subversiv, își confirmă valoarea și pe scena internațională, fiind primită cu interes de critica franceză.
După 1989, exilul său ia sfârșit, dar Nicolae Breban nu se întoarce ca un rătăcitor care caută iertare, ci ca un maestru al cuvântului, hotărât să reclădească literatura română pe temeliile solidității și profunzimii. Eliberat de constrângerile unei dictaturi care a încercat să-l reducă la tăcere, dar niciodată să-l învingă, vocea sa se ridică din nou, mai puternică, mai tăioasă, mai lucidă ca oricând.
În doar două decenii, Breban creează o frescă monumentală a existenței, a puterii și a destinului uman, dând literaturii române opere care sfidează efemeritatea și intră în galeria marilor creații.
Astfel ia naștere trilogia romanescă Amfitrion (1994), un labirint narativ în care Breban își sondează obsesiile fundamentale: raporturile dintre putere și individ, dintre libertate și destin. Urmează tetralogia epică Ziua și noaptea, un spectacol al contrastelor, în care proza devine o arenă a confruntărilor dintre forțele obscure și luminoase ale istoriei.
În tetralogia memorialistică Sensul vieții, autorul își revizitează trecutul cu un ochi neiertător, transformând amintirile într-un instrument de analiză profundă a sinelui și a lumii care l-a modelat.
În palmaresul său literar strălucesc romane emblematice, fiecare purtând amprenta unui scriitor care nu face concesii: Francisca (1965, laureată cu Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române), În absența stăpânilor (1966), Animale bolnave (1968), desemnat „romanul anului” și premiat de Uniunea Scriitorilor, Îngerul de ghips (1973), Bunavestire (1977), un roman-fulger care a stârnit furia regimului, Don Juan (1981), Drumul la zid (1984), Pândă și seducție (1992), Singura cale (2011). Fiecare dintre aceste cărți este un manifest al libertății artistice, o provocare adresată oricărei forme de conformism.
Dar maestrul Nicolae Breban nu se limitează la proză. Cu o energie creatoare de nestăvilit, atacă și domeniul eseistic, unde devine un gânditor lucid, uneori incomod, întotdeauna provocator.
Volume precum O utopie tangibilă (1994), Confesiuni violente (1994), Riscul în cultură (1996), Trădarea criticii (2009) sau O istorie dramatică a prezentului (2010) sunt veritabile radiografii ale timpului său, în care autorul analizează, demască, demontează mecanismele subtile ale degradării culturale și morale.
Astfel, opera sa nu este doar o mărturie a unei vieți trăite sub semnul luptei, ci și o declarație de război împotriva uitării, a superficialității și a tăcerii impuse.
În 1992, la Editura Dacia din Cluj, apare volumul de poezie Elegii parisiene, scris între anii 1986-1987. În această carte, Breban se lasă purtat de melancolia exilului, de gândurile care îi bântuie singurătatea, oferind cititorilor o lirică matură, gravă, încărcată de nostalgie și reflecție.
În aceeași perioadă, Editura Canova din Iași publică a treia ediție a romanului Animale bolnave, semn că opera sa începe să fie redescoperită de o nouă generație de cititori.
Însă adevăratul moment de vârf al acestor ani îl constituie apariția unei trilogii romanești monumentale, Amfitrion, publicată la Editura Du Style. Cele trei volume – Demonii mărunți, Procuratorii și Alberta – consolidează statutul lui Breban de prozator de prim rang.
În recunoașterea acestei opere impresionante, scriitorul este distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România și Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova.
În 2001, literatura română îi acordă, în sfârșit, locul binemeritat. O anchetă inițiată de revista Observator cultural plasează Bunavestire printre primele zece romane ale secolului XX, confirmând ceea ce cititorii săi știuseră dintotdeauna: Nicolae Breban este unul dintre marii scriitori, care a sfidat vremurile și și-a impus viziunea asupra lumii cu o forță ce nu putea fi înăbușită nici de cenzură, nici de exil.
Stilul său dens, marcat de introspecție psihologică, analiză socială și explorări ale conflictului dintre individ și sistem, face din maestrul Nicolae Breban un romancier de prim rang, a cărui operă continuă să inspire generații de cititori și critici literari.
Destinul său este cel al unui titan care, în ciuda obstacolelor, a reușit să-și impună vocea în literatura română, făcând din opera sa o veritabilă frescă a condiției umane.
Maestrul Nicolae Breban rămâne un exemplu de pasiune, forță creatoare și devotament pentru literatură, un scriitor care a sfidat vicisitudinile istoriei pentru a da glas marilor teme ale spiritului uman.
Și acum, în calitate de romancier și, prin necesitatea vremurilor, de istoric literar, îl propun pe maestrul Nicolae Breban pentru Premiul Nobel pentru Literatură.
În acest fel, lumina va străpunge bezna ignoranței, iluminând acea stradă pe care defilează, triumfători în propria lor mediocritate, epigonii. Aceștia, cu o insistență bolnăvicioasă, împing în față un ins care nu doar că nu cunoaște meșteșugul romanului, dar care, cu o vanitate neverosimilă, se crede romancier. Însă ovațiile unei camarile servile nu pot preschimba impostura în valoare.
Așadar, adevărata literatură trebuie reafirmată, iar Nicolae Breban, titan al prozei românești, trebuie așezat acolo unde îi este locul: în panteonul marilor scriitori ai lumii.
A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.
