Sunt multe chestiuni de care suntem dezamăgiți, noi românii. De unele din ele, recente, suntem scârbiți. Dar de noi înșine nu suntem doar dezamăgiți, ci supărați profund în măsura în care am pierdut, aparent, trenul schimbării. Ca și când ne-am pierdut sufletul în detrimentul alegerii unei stări împotriva naturii noastre.
Filmul celor 35 de ani de impostură oligarhică cu care ne-au biciuit neamul s-a terminat atunci când s-a terminat plandemia. O lovitură de stat globală, ar zice unii, o grabă teribilă a marilor oligarhi globaliști din umbră pentru a acapara lumea întreagă și a o subjuga într-un „guvern mondial” de factură total neumană și inumană care să ducă înspre „marea resetare” tehnocratică ce avea să controleze totul, oameni, resurse naturale, bani, energie, tot. Cu alte cuvinte, o crimă globală care ucide miliarde de indivizi și individe pentru a lăsa doar cateva sute de milioane de imbecili spălați pe creier și controlați total de către un computer de la centru. Și acuma, întrebarea este: și noi, românii, unde suntem în ecuația asta?
Ceea ce vrem să explicăm în acest editorial, sau eseu, pentru cunoscători, este că la sfârșitul plandemiei, printr-o tacită nesupunere, le-am dat mesajul că „așa nu!”. Totuși, nu a contat după cum putem vedea abia în această perioadă. Ce te faci când o majoritate într-adevăr democratică a ales schimbarea, iar oligarhii de serviciu au spus nu, și și-au pus în funcții nu doar că tot pe ai lor, ci pe cei mai abjecți dintre ei, de o josnicie teribilă și grav analfabetism funcțional, și multe altele. Deși filmul lor s-a terminat de ceva timp, toate scenele pe care ei le pun în practică acum frizează ceva dincolo de ridicol și absurd, poate chiar dincolo de scârbă.
Această implicare a românilor în actul democratic în felul nostru cel mai neaoș, dar exprimând voința noastră curată, care este majoritară, conform manualelor democrației, nu a contat, nu a fost luată în considerare de către acești „ciocoi noi”, în termeni filimonici, care și-au cumpărat liniștea pe bani ca să facă orice le trece prin cap, în măsura în care nici un guvern nu sunt în stare să facă, darămite să conducă o țară. Toate acestea pe seama noastră, a copiilor noștri, iar actul nostru democratic pare că s-a răcit destul de mult, căci implicarea românilor în actul democratic este doar până la un punct.
Ceea ce trebuie noi să învățăm și să înțelegem este de a merge până la capăt. Se crește masa critică, se ajunge la exprimarea voinței populare, însă când vine vorba de a se implică elitele noastre, pe care încă le mai avem și chiar din plin, în actul politic, în funcții politice decizionale, nu se merge mai departe, preferă aceia dintre noi să nu se implice. De ce? De frică? Le este frică de sistem? Le este frică de represaliile sistemului care i-ar putea lovi și distruge pe ei și familiile lor? De ce să-și pună paie-n cap, să-și toarne gaz și să le dea foc? Când pot sta liniștiți, cuminți și vor rezista ei și familiile lor. Ei bine, așa NU mai merge, pentru că țara piere sub căpușarea acestor paraziți!
Răspunsul la globalismul subjugant este întotdeauna un naționalism eliberant. În cuvinte mai simple, deși nu mai avem o școală politică autentică să ne învețe cum să fim români politici și să facem nu doar istorie, ci și politică mondială, dacă vrem să nu avem ciubota pe grumaz și să fim ținuți la pământ, avem nevoie să ne implică chiar în toate funcțiile politice, chiar și în cea de președinte, pentru că aceasta este starea constituțională a ceea ce noi mai putem numi stat român: republică prezidențială.
Masa critică a românilor patrioți atunci când crește, știe unde vrea să ajungă: să preia frâiele țării, poporului, politicii, economiei, educației, justiției (sau dreptății), în fine, să conducă destinele României și nu spre dezastru sau spre înavuțire proprie și personală, ci spre bunăstarea noastră a tuturor, chiar dacă unii fataliști ne-ar răspunde că acestea-s utopii. Știe ce are de făcut. Problema este că nu ajunge niciodată acolo, din câte s-a văzut. Și trebuie să ajungă, prin curaj. De ce elitele noastre nu vor să-și asume acest sacrificiu, această jertfă a timpului și vieții lor în slujba conducerii corecte a țării? De ce le este frică? Nu avem în spate martiri ai creștinătății care au dăinuit tuturor regimurilor dintre cele mai atroce și încă avem amintirea lor? Nu suntem neam de viteji? Ce fel de vitejie poate fi aplicată acum? Una fizică, violentă, agresivă, sau una intelectuală, poate chiar spirituală, inteligentă și înțeleaptă? De ce am pornit înțelept pe acest drum arătându-le voința populară exprimată la vot, iar acum nu facem pașii mai departe, chiar dacă aparent ei au câștigat tot? Oare totul este pierdut sau poporul chiar deține puterea? O oligarhie ilegală, ilegitimă, abuzivă, chiar dacă a câștigat prin fraudă electorală toate funcțiile decizionale în constructul mental numit stat, tot voinței poporului se va supune. În fond și la urma urmei, când milioanele de români, majoritari fiind ca voință electorală, aleg un lucru, acela trebuie respectat, altfel nu poți merge contra naturii deoarece te vei lovi direct cu capul în gard.
Iar în ceea ce privește suveranitatea, ca o altă modalitate de abordare lingvistică, avem nevoie să înțelegem nu că ea nu există într-o țară acaparată de intruși care-și asumă tot, înclusiv resurse și capacități, ci că ea există doar atunci când e exercitată, cu alte cuvinte, atunci când vrem și o manifestăm, altminteri, ceea ce permitem, aia avem. Momentul masei critice trebuie trecut cu curaj la următorul moment, preluarea conducerii, nu puterii, țării și a poporului, indiferent cât de clișeu ar părea. Asta ar însemna chiar și construirea unui guvern cu acordul parlamentului care ar fi curățat de elemente parazitare și mai departe, crearea de politici în toate domeniile care să refacă sistemul de la zero. Chiar dacă pare fantezistă ideea, chiar dacă pare o chestiune de neobținut, cei care astăzi sunt în aceste funcții decizionale sunt de o îndoielnică valoare, nici măcar calitate politică. Nu au ce căuta acolo, mai ales după profilul lor psihologic. Ce te faci cu ei? Au vreo valoare românească sau sunt din categoria neomarx, ca să fim eufemistic-corect? Programul lor de „guvernare” este scris cu ajutorul chatGPT? Despre ce vorbim?
Acest „dolce far niente”, cu toate plăcerile lui confortaționale, să spunem așa, ne face să pierdem timpul în mod mizerabil, iar răsplata este lovitura care ne-a adus continuitatea acestor impostori în detrimentul nostru, din toate punctele de vedere. Se mai cade să nu ne implicăm până la capăt? Ideea pierderii țării și a pierderii identității noastre naționale plutește prin aer, chiar dacă marile noastre elite au spus că românii nu pier și că, așa cum am fost, vom fi milenari în continuare pe aceste plaiuri.
Știm, implicarea noastră în istorie o facem doar atunci când nu mai putem, și deja ne-am implicat, dar e nevoie până la capăt. Acest capăt (de linie) este exprimarea vocii noastre de oameni cetățeni ai acestei lumi ca oricare dintre ceilalți care locuim această planetă. Actul guvernării este de fapt autoguvernarea. Acolo vor toate statele-națiuni să ajungă, nu într-un stat fără de trecut, fără apartenență și fără origine, care ia totul de la zero și reface (pe nimic, evident). Statul unic în lume este utopia care așa rămâne mereu, doar o UTOPIE. Diversitatea națiunilor, popoarelor face un tot unitar puternic prin cooperare, nu prin competiție, care să ajungă să devină vârful piramidei, ci care să ajungă să vadă pe ultimul român și care să se coboare la firul ierbii oricând, ca într-o familie națională.
Dulcele „a nu face nimic” al nostru își are răsplata în dulcele „a nu face nimic” al lor. Dar cine fac politicile guvernamentale? Aici e întrebarea. Și cine le suportă? Răspunsul îl știm toți. Dar în tot acest confort al nefăcutului nimic există o voce care deja vorbește chiar dacă în surdină: cea a poporului român. Vocea spune NU!
Acestea fiind spuse am consemnat,
Al vostru devotat,
Patrick Matiș
