Patrick Matiș – Dulcele „A nu face nimic” și amarul neimplicării românilor ca participanți la democrație

Sunt multe chestiuni de care suntem dezamăgiți, noi românii. De unele din ele, recente, suntem scârbiți. Dar de noi înșine nu suntem doar dezamăgiți, ci supărați profund în măsura în care am pierdut, aparent, trenul schimbării. Ca și când ne-am pierdut sufletul în detrimentul alegerii unei stări împotriva naturii noastre.

Filmul celor 35 de ani de impostură oligarhică cu care ne-au biciuit neamul s-a terminat atunci când s-a terminat plandemia. O lovitură de stat globală, ar zice unii, o grabă teribilă a marilor oligarhi globaliști din umbră pentru a acapara lumea întreagă și a o subjuga într-un „guvern mondial” de factură total neumană și inumană care să ducă înspre „marea resetare” tehnocratică ce avea să controleze totul, oameni, resurse naturale, bani, energie, tot. Cu alte cuvinte, o crimă globală care ucide miliarde de indivizi și individe pentru a lăsa doar cateva sute de milioane de imbecili spălați pe creier și controlați total de către un computer de la centru. Și acuma, întrebarea este: și noi, românii, unde suntem în ecuația asta?

Ceea ce vrem să explicăm în acest editorial, sau eseu, pentru cunoscători, este că la sfârșitul plandemiei, printr-o tacită nesupunere, le-am dat mesajul că „așa nu!”. Totuși, nu a contat după cum putem vedea abia în această perioadă. Ce te faci când o majoritate într-adevăr democratică a ales schimbarea, iar oligarhii de serviciu au spus nu, și și-au pus în funcții nu doar că tot pe ai lor, ci pe cei mai abjecți dintre ei, de o josnicie teribilă și grav analfabetism funcțional, și multe altele. Deși filmul lor s-a terminat de ceva timp, toate scenele pe care ei le pun în practică acum frizează ceva dincolo de ridicol și absurd, poate chiar dincolo de scârbă.

Această implicare a românilor în actul democratic în felul nostru cel mai neaoș, dar exprimând voința noastră curată, care este majoritară, conform manualelor democrației, nu a contat, nu a fost luată în considerare de către acești „ciocoi noi”, în termeni filimonici, care și-au cumpărat liniștea pe bani ca să facă orice le trece prin cap, în măsura în care nici un guvern nu sunt în stare să facă, darămite să conducă o țară. Toate acestea pe seama noastră, a copiilor noștri, iar actul nostru democratic pare că s-a răcit destul de mult, căci implicarea românilor în actul democratic este doar până la un punct.

Ceea ce trebuie noi să învățăm și să înțelegem este de a merge până la capăt. Se crește masa critică, se ajunge la exprimarea voinței populare, însă când vine vorba de a se implică elitele noastre, pe care încă le mai avem și chiar din plin, în actul politic, în funcții politice decizionale, nu se merge mai departe, preferă aceia dintre noi să nu se implice. De ce? De frică? Le este frică de sistem? Le este frică de represaliile sistemului care i-ar putea lovi și distruge pe ei și familiile lor? De ce să-și pună paie-n cap, să-și toarne gaz și să le dea foc? Când pot sta liniștiți, cuminți și vor rezista ei și familiile lor. Ei bine, așa NU mai merge, pentru că țara piere sub căpușarea acestor paraziți!

Răspunsul la globalismul subjugant este întotdeauna un naționalism eliberant. În cuvinte mai simple, deși nu mai avem o școală politică autentică să ne învețe cum să fim români politici și să facem nu doar istorie, ci și politică mondială, dacă vrem să nu avem ciubota pe grumaz și să fim ținuți la pământ, avem nevoie să ne implică chiar în toate funcțiile politice, chiar și în cea de președinte, pentru că aceasta este starea constituțională a ceea ce noi mai putem numi stat român: republică prezidențială.

Masa critică a românilor patrioți atunci când crește, știe unde vrea să ajungă: să preia frâiele țării, poporului, politicii, economiei, educației, justiției (sau dreptății), în fine, să conducă destinele României și nu spre dezastru sau spre înavuțire proprie și personală, ci spre bunăstarea noastră a tuturor, chiar dacă unii fataliști ne-ar răspunde că acestea-s utopii. Știe ce are de făcut. Problema este că nu ajunge niciodată acolo, din câte s-a văzut. Și trebuie să ajungă, prin curaj. De ce elitele noastre nu vor să-și asume acest sacrificiu, această jertfă a timpului și vieții lor în slujba conducerii corecte a țării? De ce le este frică? Nu avem în spate martiri ai creștinătății care au dăinuit tuturor regimurilor dintre cele mai atroce și încă avem amintirea lor? Nu suntem neam de viteji? Ce fel de vitejie poate fi aplicată acum? Una fizică, violentă, agresivă, sau una intelectuală, poate chiar spirituală, inteligentă și înțeleaptă? De ce am pornit înțelept pe acest drum arătându-le voința populară exprimată la vot, iar acum nu facem pașii mai departe, chiar dacă aparent ei au câștigat tot? Oare totul este pierdut sau poporul chiar deține puterea? O oligarhie ilegală, ilegitimă, abuzivă, chiar dacă a câștigat prin fraudă electorală toate funcțiile decizionale în constructul mental numit stat, tot voinței poporului se va supune. În fond și la urma urmei, când milioanele de români, majoritari fiind ca voință electorală, aleg un lucru, acela trebuie respectat, altfel nu poți merge contra naturii deoarece te vei lovi direct cu capul în gard.

Iar în ceea ce privește suveranitatea, ca o altă modalitate de abordare lingvistică, avem nevoie să înțelegem nu că ea nu există într-o țară acaparată de intruși care-și asumă tot, înclusiv resurse și capacități, ci că ea există doar atunci când e exercitată, cu alte cuvinte, atunci când vrem și o manifestăm, altminteri, ceea ce permitem, aia avem. Momentul masei critice trebuie trecut cu curaj la următorul moment, preluarea conducerii, nu puterii, țării și a poporului, indiferent cât de clișeu ar părea. Asta ar însemna chiar și construirea unui guvern cu acordul parlamentului care ar fi curățat de elemente parazitare și mai departe, crearea de politici în toate domeniile care să refacă sistemul de la zero. Chiar dacă pare fantezistă ideea, chiar dacă pare o chestiune de neobținut, cei care astăzi sunt în aceste funcții decizionale sunt de o îndoielnică valoare, nici măcar calitate politică. Nu au ce căuta acolo, mai ales după profilul lor psihologic. Ce te faci cu ei? Au vreo valoare românească sau sunt din categoria neomarx, ca să fim eufemistic-corect? Programul lor de „guvernare” este scris cu ajutorul chatGPT? Despre ce vorbim?

Acest „dolce far niente”, cu toate plăcerile lui confortaționale, să spunem așa, ne face să pierdem timpul în mod mizerabil, iar răsplata este lovitura care ne-a adus continuitatea acestor impostori în detrimentul nostru, din toate punctele de vedere. Se mai cade să nu ne implicăm până la capăt? Ideea pierderii țării și a pierderii identității noastre naționale plutește prin aer, chiar dacă marile noastre elite au spus că românii nu pier și că, așa cum am fost, vom fi milenari în continuare pe aceste plaiuri.

Știm, implicarea noastră în istorie o facem doar atunci când nu mai putem, și deja ne-am implicat, dar e nevoie până la capăt. Acest capăt (de linie) este exprimarea vocii noastre de oameni cetățeni ai acestei lumi ca oricare dintre ceilalți care locuim această planetă. Actul guvernării este de fapt autoguvernarea. Acolo vor toate statele-națiuni să ajungă, nu într-un stat fără de trecut, fără apartenență și fără origine, care ia totul de la zero și reface (pe nimic, evident). Statul unic în lume este utopia care așa rămâne mereu, doar o UTOPIE. Diversitatea națiunilor, popoarelor face un tot unitar puternic prin cooperare, nu prin competiție, care să ajungă să devină vârful piramidei, ci care să ajungă să vadă pe ultimul român și care să se coboare la firul ierbii oricând, ca într-o familie națională.

Dulcele „a nu face nimic” al nostru își are răsplata în dulcele „a nu face nimic” al lor. Dar cine fac politicile guvernamentale? Aici e întrebarea. Și cine le suportă? Răspunsul îl știm toți. Dar în tot acest confort al nefăcutului nimic există o voce care deja vorbește chiar dacă în surdină: cea a poporului român. Vocea spune NU!

Acestea fiind spuse am consemnat,

Al vostru devotat,

Patrick Matiș

semnatura, semnatura patrick, semnatura patrick matis

Centrul de Cultură „Palatele Brâncovenești de la Porțile Bucureștiului” – Mogoșoaia vă prezintă expoziția „ÎNCORONAȚI CU LUMINĂ” între 22 iunie – 6 iulie 2025

În perioada 22 iunie-6 iulie 2025, Sala Scoarțelor și Sala Fanariotă a Centrului de Cultură „Palatele Brâncovenești de la Porțile Bucureștiului”, va găzdui expoziția intitulată  „Încoronați cu Lumină – Copilăria, Ia și Regina”, curatoriată de Cristina Mavrodin.

Vernisajul expoziției va avea loc duminică, 22 iunie 2025, ora 15:00.

Expoziția aduce în prim-plan universul delicat al copilăriei, frumusețea iei ca simbol identitar și prezența simbolică a Reginei Maria în port popular, o prezență vie în memoria culturală a României.

Prin alăturarea unor costume populare autentice, vechi de peste un secol, a fotografiilor-document cu elevi premianți în ii și coronițe, a exponatelor școlare de epocă și a instalațiilor artistice contemporane care reconstituie atmosfera de altădată, proiectul propune o experiență muzeală care emoționează și inspiră.

Expoziția este curatoriată de Cristina Mavrodim, într-o concepție care pune accent pe emoție, simbol și dialog între generații și epoci. „Încoronați cu Lumină” este o invitație la regăsire, o reîntoarcere tandră și lucidă la valorile care dau sens, la frumusețea care vindecă și la lumina care ne ține împreună.

„Această expoziție este despre rădăcinile noastre, despre copilăria care încă trăiește în noi, despre frumusețea simplă purtată cu mândrie – de regine, de mame, de copii.” – Cristina Mavrodin

Evenimentul este accesibilizat pentru persoane cu dizabilități auditive.

Expoziția poate fi vizitată de marți până vineri, în intervalul orar 10:00-18:00, iar sâmbăta și duminica, între orele 10:00-19:00.

Parteneri: Muzeul Național al Țăranului Român.

Parteneri media: AGERPRES, Amos News, Radio Trinitas, Jurnal de București.

Lucian Ciuchiță – Olimpiada Minciunii și Aritmetica Foamei

Când Matematica de Olimpiadă, suavă și abstractă, coboară printre oameni și se izbește cu toată noblețea ei de nenorocita Aritmetică a vieții reale, apar dureri. Mari. Universale. De cap și de buzunar. Constanta? Nu ține de fizica lui Planck, nici de eleganța matematică a lui Euler. E Sărăcia, domnule. Sărăcia cu „S” mare, căci face parte din patrimoniul nostru național.

Tu, alegător visător cu mintea scurtă și privirea rătăcită spre orizonturi care nu vin niciodată, ai mânuit ștampila ca boul ce contemplă calendarul — uimit de forme, dar străin de sens. Te-ai lăsat fermecat de poleiala unei promisiuni olimpice, convins că miracolul matematicii de salon poate învinge logica de clasa întâi. Ți s-a șoptit că 2+2 ar putea deveni 10, dacă închizi ochii suficient de tare și crezi în basme cu miniștri geniali. Și tu, cuprins de emoția spectacolului, ai aplaudat. Ridicat în picioare. Ca la circ. Numai că aici, în arenă, clovnul ești tu. Dar iată că Aritmetica realității — neiertătoare, brutală, cu miros de bon fiscal și facturi neachitate — vine să-ți reamintească că 2+2=4. Iar corigentul sistemului nu va lua niciodată notă de trecere doar pentru că știe să zâmbească frumos pe Instagram. Acum te lovești cu capul de pereți. E în regulă. E gol. Va suna așa cum sună orice minte în care n-a locuit niciodată un gând: a butoi de tablă rămas în curtea unei uzine închise.

Dar partea cu adevărat proastă — tragică, chiar — e că noi, cei cinci milioane de „inculți”, așa cum ne-ai gratulat cu grația unui demiurg posesor de diplomă în analfabetism funcțional, vom plăti nota împreună cu tine. Pentru că atunci când n-ai cu ce să cumperi o pâine, nu mai contează cine știa să rezolve integrale definite. Contează cine-a înțeles, la timp, tabla înmulțirii cu realitatea.

Iar când vor mai fi alegeri — și după cum merg socotelile, s-ar putea să vină mai repede decât a estimat vreodată sistemul tău infailibil — fă-ți un bine: lovește-te întâi cu capul de zid. Dacă sună și atunci a gol, poate e semn că trebuie să stai acasă. Sau, măcar, să înveți să aduni.

Nu doar votul tău a fost greșit. Greșeala cea mare a fost că l-ai dat fără să știi că 2+2=4.

Așadar, înainte să-ți mai pui ștampila pe o iluzie, amintește-ți că nu e suficient să fii „sorbonist”; adevărata notă o dă viața. Și viața nu iartă niciun „olimpic” care ignoră aritmetica simplă a realității.

(Acesta este un pamflet)

A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.

Lucian Ciuchiță – La ce erau bune ziarele de altădată?

Să fim sinceri: ziarele comuniste ale epocii Ceaușescu – Scînteia, Scînteia Tineretului, România Liberă, Tribuna, Informația Bucureștiului – nu erau, în fond, decât niște instrumente rigide de propagandă. Cu pagini înghesuite de clişee, cu titluri care cântau la unison ode închinate „iubitului conducător”, cu articole scrise într-o limbă de lemn atât de grea, încât putea fi folosită la construcția barajelor ideologice. Erau gazete în care realitatea nu pătrundea decât filtrată, mutilată, travestită în minciună oficială. Un fel de ritual zilnic al minciunii colective, livrat pe hârtie ieftină, în tiraje uriaşe.

Și totuși, aveau o utilitate. Nu intelectuală, firește. Dar practică. În lipsa pungilor menajere, ziarele serveau perfect drept înlocuitor: înveliş pentru resturile din bucătărie, pentru borcane la drum lung, pentru ouăle vândute de ţărani în pieţe. Erau hârtia preferată a geamgiilor care lustruiau ferestrele blocurilor gri. Zugravii le transformau în coifuri improvizate, iar elevii, cu sacoşe în mâini, le adunau pentru centrele de maculatură, în speranţa unei diplome sau a unei recompense simbolice.

Aceasta a fost, în esenţă, presa românească până în 1989: o rețea de livrare a unei ficțiuni oficiale, învelită într-un hârtie folositoare doar în gospodărie.

Și totuși, imediat după căderea regimului, între 1990 și 2000, s-a aprins o scurtă, dar intensă flacără a jurnalismului adevărat. Pentru prima dată după decenii, presa a fost o forță vie, curajoasă, neîmblânzită. Jurnaliști adevărați, unii ieșiți parcă din tranșeele conștiinței, au scris cu sânge în cerneală. A fost poate singura oază reală de libertate, înainte ca valul intereselor să măture totul.
După aceea, istoria s-a repetat. Dar fără iluzii. Presa a fost cumpărată la bucată sau la pachet, redacțiile au fost îngenuncheate de bani, șantaj sau obediență. Ce n-au reușit cenzorii cu ștampila, au reușit mogulii cu salariile. S-a revenit, mai subtil, dar mai eficient, la presa ca instrument de control, nu de cunoaștere. O presă în care adevărul e negociabil, iar libertatea – un decor gol.

Iar televiziunile de azi? Ele sunt, dacă e să fim onești, echivalentul colorat și strident al Scînteii. Îţi oferă zilnic spectacol, urlete, „breaking news”-uri goale, vedete fabricate, scandaluri regizate. Dar adevărul? Adevărul nu face rating. Adevărul nu vinde. Adevărul nu are voie să tulbure somnul celor care plătesc publicitatea.

Și atunci, la ce sunt bune aceste televiziuni? Exact la ce erau bune ziarele înainte de ’89: la reciclat. Sau, dacă vreţi o metaforă mai plastică – sunt bune de aruncat în același coș de gunoi al istoriei în care ajung toate minciunile acceptate cu resemnare.

Și iată cum, în România, totul se conservă. Avem din nou partid unic – deghizat în pluralism decorativ. Avem din nou ideologie – vopsită în „valori europene”. Avem din nou muțenie și conformism, dar ambalate modern, cu fundiță de „toleranță” și „progres”. Aceeași Mărie, cu altă pălărie.

Dar tocmai pentru că istoria se repetă, există și o veste bună: oamenii pot învăța. Conștiințele pot fi trezite. Nu suntem condamnați la veșnica resemnare. Adevărul nu moare, oricât l-ar sufoca ecranele sau hârtia. El așteaptă, mereu, un singur lucru: să fie rostit cu voce tare.

Și poate, într-o zi, vom învăța din greșelile trecutului nu doar să ne indignăm… Pentru că o presă liberă nu e un privilegiu, ci o condiție a libertății. Iar libertatea, odată pierdută, nu se mai recuperează cu telecomanda în mână.

A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.