Aceasta pare a fi deviza ascunsă, dar eficient aplicată, a guvernanților noștri. Într-o țară obosită de promisiuni și sleită de sens, cultura este tot mai des tratată ca un moft, o podoabă inutilă într-un decor politic populat de lozinci și interese meschine.

O scurtă lecție de istorie, pe care ar trebui s-o recitească toți miniștrii, în fiecare dimineață, înainte de a-și înfige pixul în bugetul educației și al culturii: în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când i s-a propus lui Winston Churchill să taie din fondurile destinate culturii pentru a susține efortul de război, acesta a răspuns, stupefiat: „Atunci, de ce mai luptăm?”

Cultura este ceea ce rămâne când tunurile tac. Ea e dovada că un popor a existat nu doar prin supraviețuire, ci și prin spirit. Iar spiritul nu poate fi susținut cu ignoranță oficializată, cu festivisme stupide și cu funcționari agramați cocoțați în fotolii ministeriale.

Istoria și cultura nu sunt simple discipline școlare sau capitole opționale dintr-un manual. Ele sunt temelia pe care se clădește o conștiință colectivă. Să calci în picioare valorile culturale, să disprețuiești limba, cartea, școala, muzeul și teatrul înseamnă să torni acid peste însăși fibra identitară a poporului tău.

Îi adresez aceste rânduri președintelui pe care nu l-am ales. Nu, nu sunt din tabăra „bunului gust oficial”, a „elitelor” cultivate în laboratoarele de propagandă. Sunt din cealaltă tabără — cea pe care răspândacii o stigmatizează, cu dispreț, drept „pleava”, „inculții”, „înapoiații”.

Dar noi, cei din „tabăra greșită”, avem o întrebare: când începeți, cu adevărat, să lucrați pentru țara asta?

Și, mai ales: când vă veți înconjura, domnule președinte, de oameni cu minte vie și conștiință trează, nu de o armată de figurine docile și inepte?

Ceea ce vedem acum, la vârful statului, este un bâlci al deșertăciunilor: o colecție de manechine cu aere, clovni cu diplome false, papagali bine coafați care emit sloganuri în loc de idei. România pare condusă nu de o elită veritabilă, ci de o trupă ambulantă de saltimbanci care confundă statul cu o partidă de poker.

E timpul să înțelegem că, fără cultură, războiul e inutil.

O țară care-și abandonează cultura nu mai are nimic de apărat.

A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.