Dar nu pentru că mi-ar fi rușine. Din contră. Vin dintr-o familie care a trăit prin și pentru muzică. Bunica mea, Gabi Luncă, regina muzicii lăutărești, a cântat și manele. Dar manelele de altădată. Cele care spuneau povești. Mama mea e florăreasă nu era doar o melodie. Era o mărturisire. Un omagiu. Un dor.

Romica Puceanu. Dona Dumitru Siminică. Fărămiță Lambru. Niște titani care cântau cu sufletul, nu cu portofelul. Ei cântau despre dragoste, sărăcie, Dumnezeu, moarte. Nu despre bani, dușmani și diamante.

Astăzi, manelele au fost luate ostatice. De beat-uri ieftine, de versuri vulgare, de un stil de viață toxic. S-a pierdut sufletul. S-a pierdut respectul. A rămas doar zgomotul.

Și nu, n-am încurajat niciodată manelele moderne. Dar hai să nu ne prefacem că ele sunt singura problemă.

Unde sunt vocile critice când vine vorba de muzica de festival, de versurile despre sex, droguri și goliciune? Când femeia devine un decor? Când vulgaritatea se vinde ca artă? Brusc, nu mai doare bunul simț?

Adevărul e că pe mulți nu-i interesează nici muzica, nici cultura. Îi interesează profitul. Biletele vândute. Like-urile. Algoritmul. Și dacă pentru asta trebuie să normalizeze decăderea, nu clipesc.

Așa că da, dacă ar fi să aleg, mai degrabă aș asculta o manea cântată din inimă, despre mamă, despre viață, despre suflet, despre credință, decât o melodie modernă în care totul e despre bani, sex, droguri, în care femeia e doar o siluetă, iar versurile sunt injurii, nu poezie.

Nu genul muzical ne strică. Ci lipsa sufletului din ce cântăm. Și lipsa rușinii din ce promovăm. Așa că atunci când mai judecăm, să o facem cu aceeași monedă. Să nu fim părtinitori.

A consemnat pentru dumneavoastră Timotei Onoriu.