După cinci ani de pauză, festivalul Music Outdoor Experience (MOX) a revenit în poiana de la Valea Drăganului, iar 3500 de participanți s-au bucurat, în cele 4 zile și 3 nopți, de muzica bună a 55 de artiști care au urcat pe cele două scene, aer curat, activități inedite, revederi cu prietenii, trei apusuri și trei nopți de cer înstelat.
Joi după-masa, parcarea MOX a început încet să adune mașini. Tineri cu rucsace, corturi, bocanci legați de ghiozdane, ochelari de soare și pălării pe cap începeau încet să meargă spre intrarea în festival. Acolo, arătau biletele și primeau o brățară, pe care scria, spre amuzamentul tuturor „#MĂĂĂI”, căci acest strigăt a devenit, în urmă cu câțiva ani, emblematic pentru MOX. Cineva dă tonul, iar alții îi răspund și așa se creează o conexiune.
După ce brățările au fost puse pe mâini, oamenii s-au urcat în microbuze, fiindcă drumul e unul lung până la poiană. Dar microbuzele nu puteau ajunge chiar până sus, așadar drumeții erau lăsați undeva la zece minute de festival, iar restul drumului trebuia parcurs pe jos, pe potecă, prin pădure. Da, bagajele erau grele, din loc în loc se mai făceau pauze, dar era veselie, râsete, iar în momentul în care ieșeau din pădure și intrau în festival uitau de orice greutate. La fel s-a întâmplat și vineri și sâmbătă și așa s-au adunat 3500 de iubitori de munte, muzică și atmosferă bună.
Au fost cinci ani de pauză, dar MOX și-a revenit. Unii s-au întors, alții au venit pentru prima dată. Dar a fost promisiunea unui nou început.
„Au fost cinci ani de pauză, dar mă bucur că am reluat festivalul. Ne-am primit răsplata pentru toată munca din ultimul an. Oamenii s-au bucurat, fiecare în felul său. Unii au dansat, alții au stat în hamace, au vorbit cu prietenii pe care îi aveau sau pe care și i-au făcut acolo. Fiindcă MOX nu este doar despre muzică, ci despre întreaga experiență a unui festival organizat în vârf de munte. Așadar, am încheiat cu succes cea de-a noua ediție MOX și începem să ne pregătim de cea de-a zecea, care va fi, cu siguranță, una spectaculoasă. A fost o revenire frumoasă, abia așteptăm următoarea ediție!”, a spus Marius Bugeac, organizator MOX.
Ediția cu numărul zece va avea loc tot la începutul lunii iulie, în același loc, iar pentru cei mai entuziasmați, care vor să își asigure locul în festival, zilele următoare se vor pune în vânzare biletele la preț special, pe musicoutdoorexperience.ro.
Așadar, până anul viitor, ne putem bucura de pozele și filmările, care vor fi postate treptat pe conturile de social media Music Outdoor Experience.
Despre Music Outdoor Experience
Music Outdoor Experience, un eveniment ce se desfășoară într-un loc ce îți taie respirația, este primul festival cu obiectiv turistic din România ce și-a propus să combine un festival de muzică electronică cu o excursie de relaxare la munte, corturi, hamace, leagăne, ateliere, waterslide, biciclete, apusuri la 1000+ m altitudine, competiții, aer curat, distracție și voie bună, și asta a și făcut. Festivalul a crescut ca o comunitate și a devenit un loc din care nu ai cum să pleci fără să cunoști oameni noi, poate chiar să îți faci prieteni noi. O vacanță de 4 zile în care să uiți de toate problemele, în care să-ți lași toate bagajele acasă și să te relaxezi alături de prieteni și oameni frumoși, un loc în care să te bucuri de o bibliotecă în aer liber, de un cinematograf între brazi sub un cer plin de stele, de un tobogan de apă, de leagăne, de hamace, ateliere de creație, competiții și binențeles, de 3 nopți de muzică. Este exact cum spune numele, o experiență.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2025/07/MOX2025.jpg7501000Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2025/05/romania-culturala-logo-2.pngPatrick Matis2025-07-09 09:32:272025-07-09 09:32:27Peste 3500 de oameni au participat la MOX 2025. Marius Bugeac: „A fost o revenire frumoasă, abia așteptăm următoarea ediție!”
Motto: „El preface în nimic pe căpetenii; pe judecătorii pământului îi nimicește” (Isaia 40:23)
„El (Dumnezeu) este Cel Care schimbă timpurile și ceasurile” (Daniel 2:21)
„Cine spune: ‘Îl iubesc pe Dumnezeu’, și-l urăște pe fratele său, mincinos este.” (Ioan 4:20)
Ilinca Samira Locusteanu: Într-un studiu recent referitor la declinul etnodemografic (și nu numai) al popoarelor europene, ați indicat între cauzele acestuia și ceea ce ați denumit „eșecul clasei politice în fața ideii de Neam”. Vă propun să explicitați. Chestiunea este încă mai relevantă în contextul revenirii președintelui Donald Trump la Casa Albă.
Ilie Bădescu: Remarca ta este corectă. Cred că te referi la două aspecte, legate indubitabil între ele. Primul: care sunt efectele de scară ale revenirii președintelui Trump în fruntea statului-continent și, de fapt, la cârma unei puteri care deocamdată poate influența direcția în care se va mișca lumea, nu doar America în perioada următoare?
A doua parte a întrebării este încă mai gravă, căci ne privește și ar suna cam așa: este clasa politică românească în stare să-și asume direcția valului sau va fi strivită de forța planetară a noului val și astfel va expune țara unor primejdii foarte mari?
Să tâlcuim, succint. Revenirea lui Trump la Casa Albă nu înseamnă o chestiune strict americană și nici o simplă înlocuire de regim în America și, prin efecte, în alte părți ale lumii. Revenirea lui Trump înseamnă o restaurare a axului de gravitație a lumii prin efectul convergent a ceea ce s-ar cuveni poate să denumim, cu termenul lovinescian, sincronism american. De ce american și nu european?
Pentru că spre deosebire de sincronismul nivelator occidental, pe care l-a teoretizat Lovinescu, sincronismul american este, cum ar zice Blaga, unul catalitic, adică unul care impulsionează societățile, națiunile lumii să se auto-dezvolte pentru a se armoniza cu restul lumii, adică pentru a deveni factori ai armoniei planetare și nu ai dizarmoniei.
Calea este, deci, auto-dezvoltarea, suveranitatea, patriotismul elitelor guvernante, nu stilul oligarhic de guvernare și/sau subalternismul conducătorilor (imitația slugarnică și deci mersul în genunchi asociat cu disprețul și adesea ponegrirea propriului popor).
Transformarea provocată de revenirea lui Trump seamănă cu o reconquistă, adică o mișcare restauratoare a unei ordini legitime, bazată pe respectul celuilalt, dacă acela se respectă el însuși, pe dialog, dacă acela are capacitatea dialogului, pe o nouă competiție, bazată pe capacitatea elitelor de a dezvolta avuția și deci bunăstarea popoarelor din care fac parte, din mediul cărora s-au ridicat etc.
Acesta este noul suveranism
În temeiul acestuia, chemarea lui Trump către poporul american are un specific extraordinar: pe măsură ce se propagă în lume își modifică adresantul, astfel că „Make America Great Again!” (MAGA) se propagă la scara lumii prin transfigurare, încât, de pildă, la București se aude așa: „Să facem România din nou puternică, măreață!”. Și tot așa, spre toate națiunile lumii. Chemarea lui Trump este una la cea mai mare horă a omenirii, hora popoarelor, a neamurilor energizate prin întoarcerea cu fața la Dumnezeu, la familie, la normalitate și cu fața spre propriile popoare, nu spre stăpânii diverselor porți.
Cu aceste considerații, desigur, eseistice, aș reveni la prima parte a întrebării tale, ca să căutăm răspuns în lumina celor deja precizate.
Este clasa politică românească a momentului capabilă să intre în marea horă a popoarelor, așa cum i-o cere spiritul veacului, adică noul sincronism, cel american (formulat sintetic de chemarea lui Donald Trump), bazat nu pe nivelare și deci pe subalternizarea popoarelor, ci pe coexistența succesiunilor, cum sună ideea aprofundată pentru zilele acestea de economistul român, Academicianul Tudorel Postolache. Acuratețea răspunsului la întrebarea ta vine de la puterea și acuratețea constatărilor.
Nu este nevoie de prea multă teorie. Realitatea vorbește de la sine. Răspunsul nu poate ocoli adevărul multelor slăbiciuni ale clasei politice românești care se află în acest moment, și deci vremelnic, la cârma poporului român. Prima constatare pe care o poate face oricine privește adevărul în față se referă la alunecarea mai tuturor guvernărilor de până acum spre formula oligarhică, adică spre o guvernare circulară, după modelul „pleacă-ai noștri, vin ai noștri” (cu aceleași impulsuri egoiste, aceleași apucături, aceeași iresponsabilă frivolitate în fața gravității chestiunilor și a comandamentului istoric indus de înfricoșătoarea condiție de a fi la cârma unui popor).
În programele reformatoare, noua „elită politică” a optat pentru o incontinentă reformă de sus în jos, de la țara legală la țara reală, ignorând societatea în concretețea ei, arătându-se frigidă la dinamica interesului național de lung termen, etalând o gravă carență vizionară.
Parlamentul politic nu și-a putut asuma funcția de „casă a neamului”. Guvernanții au optat pentru o reformă de tipar oligarhic, adică au făcut legi prea puține pentru popor, și prea multe pentru interesele celor care se află în spatele „fabricii de legi” (cei dinlăuntru și cei din afară, care au influențat prin imixtiune legiferarea și, deci, „reformele” tranziției).
În al treilea rând și, deci, a treia cauză a eșecurilor elitei politice derivă dintr-un redus simțământ patriotic, o nedezvoltată sensibilitate națională, fiind compusă din prea puțini patrioți fervenți, în toate dezbaterile politice, lipsind aproape cu totul referirile la „țară”, „popor”, „neam”, cultură etc.
Al patrulea posibil factor al eșecului clasei politice este mariajul ei cu o intelectualitate care etalează o sensibilitate mediocră, specializată în zeflemea și înclinația spre rapida ponegrire a poporului, batjocorind cu obrăznicie orice act de cuviincioasă prețuire a românismului ca mod de viață și deci ca unghi al spiritualității universale. Această viziune creolă strică în mod cert conștiințele tinerilor.
Al cincilea factor al eșecului răsunător al clasei politice este „opțiunea fanariotă”, adică propensiunea spontană spre formula statului hiperfiscalist, cu multe poliții fiscale care, finalmente, ucid inițiativa capitalistă. Aparatul executiv al statului român, spre marea primejdie a statalității însăși, a devenit aproape exclusiv o „centrală fiscală” de tip fanariot. Fanariotismul este calea a treia: nu este nici colectivism, nici capitalism, este pur și simplu stat al beneficiilor, al clientelei, al mafiilor, al viziratelor.
Al șaselea factor al eșecului politic pare să țină de lipsa profunzimii sufletești atestată, între altele, de penibila degenerare a sentimentului patriotic, de neam și de credință, care induce o primejdioasă împietrire a inimii. Arareori vezi un om politic însemnat în pridvorul bisericii.
Oamenii fără de credință ratează exercițiul funcțiilor care țin de regiunea prefrontalului unde este localizată latența sacrului, capacitatea de cernere a influențelor și deci a deciziei responsabile. Lipsindu-se de șansa prezervării memoriei ontologice, adică a amintirii de Dumnezeu, omul își pierde întregitatea și puterea înălțării de sub domnia inferiorului.
Prea multe defecte și prea puțină putere sufletească, în vreme ce patima, viciile, trufia, lăcomia, analfabetismul funcțional etc. ating proporții grotești.
Într-un cuvânt, o „elită” cu mari neputințe, prea mari ca să mai poată folosi ceva din bruma ei de energie și pentru alții. Fără de reformă morală adâncă, fără de înduhovnicire, fără disponibilitatea de slujire jertfelnică a celor peste care se cred îndreptățite să guverneze, asemenea elite vor deveni primejdii pentru popoarele peste care superfetează.
– Cum arată, în viziunea sociologului spiritualist (promotor al sociologiei noologice sau, cu termenul lui Sombart, al noosociologiei) raportul nostru cu lumea? Ce riscuri întrevedeți? Ce șanse?
– Raportul nostru cu lumea depinde de capacitatea de a ne autoorganiza interior și de a recepta cu puteri sufletești organizate influențele și raportările lumii la noi. Capacitatea de autoorganizare interioară a vieții unui popor este atestată de ceea ce economistul român, tocmai citat, denumește afirmarea „proprietății identitare”.
În viziunea academicianului Tudorel Postolache, proprietatea identitară este „forma cea mai înaltă de exprimare a proprietății” și desemnează dreptul de a dispune în mod liber de patrimoniul universal, de limbă și cultură, de biosul tău, de capitalul genealogic la care ai acces prin apartenența de neam și, la urma urmei, de avuția proprie, inclusiv de rezultatele muncii tale.
Toate inițiativele noastre ca stat ar fi necesar să pornească de la acest principiu al proprietății identitare și de la corelativul acestuia, pe care l-au promovat și liberalii și țărăniștii în perioada interbelică, și anume cel al „proprietății de muncă”.
Munca este nu doar un mijloc, ci și subiect de proprietate, are îndreptățirea sa la titluri proprietare, or întreaga reformă care s-a făcut în acești 30 de ani a ignorat ori a disprețuit sistematic proprietatea de muncă, desconsiderând proprietatea muncii țărănești și a muncii naționale, în așa fel încât privatizările s-au făcut fără ca acest „proprietar”, care este munca națională, munca țărănească, ori cea corporativă (din sfera corporațiilor naționale), să fi fost în vreun fel, implicat, consultat.
De tratamentul pe care-l aplici muncii ca „subiect de proprietate” depinde foarte mult și calitatea noastră de subiect politic în context european, fiindcă deteritorializarea unora dintre funcțiile statelor naționale în Europa poate să conducă la diluarea proprietății identitare.
Românii rămân ceea ce sunt, identitar vorbind, și vor fi astfel dacă vor ști să se afirme în continuare ca români, adică dacă vor continua să-și valorifice capitalul identitar, să-și promoveze dreptul la proprietatea identitară pe care niciun regim, niciun sistem, deci nici sistemul UE, n-au îndreptățirea să-l conteste decât cu prețul distrugerii substructurale și al declanșării procesului de autodistrugere.
Europa se distinge de alte civilizații prin aceea că a știut să cultive o formă nouă de identificare bazată pe respectul diversității, pe unitate în diversitate.
Noi este necesar să știm să ne cultivăm identitatea, să ne apărăm și să ne dezvoltăm proprietatea identitară pentru ca astfel să intrăm, în sinergie cu celelalte popoare europene, într-o Europă a națiunilor, a culturilor și a spiritualităților naționale.
Fără această trăsătură, Europa se dez-europenizează și alunecă inevitabil într-un ciclu al autodistrugerii. Proprietatea identitară prezintă o particularitate: este în același timp și în deplinătatea funcțiilor sale atât o parte a forței normale cât și a forței extraordinare a statelor.
Cu suportul ei, statele poartă lupta și câștigă victoria.
Când această proprietate este anihilată, statele sunt ca și moarte, spectre care amintesc de o identitate etno-politică ca și apusă, istovită și nimic mai mult. În plus, popoarele aflate în această disposesie sunt nevoite să poarte pe umeri povara insuportabilă a unei uriașe „făpturi” decedate. Un tablou straniu, dar verosimil.
– Într-un studiu provocator ați enunțat ideea că funcția cetății de apărare a unui popor în fața noilor agresiuni revine muncii organizate. Aceasta este fortăreața de apărare a unui popor. Dacă aceasta slăbește, poporul se va expune unor primejdii desființătoare. V-aș propune să vă referiți în dialogul următor la această chestiune.
– Așa vom face. Puterea defensivă și afirmativă a unui popor depinde, într-adevăr, de puterea defensivă și afirmativă a muncii naționale. Acest concept este unul pivot pentru o economie umanistă, cum a fost denumită în cadrul unei noi paradigme a științei economice lansată de Academia Regală a Spaniei și asumată de un economist român, membru al acelei Academii și totodată membru corespondent al Academiei Române, profesorul Ioan-Franc Valeriu. Voi aprofunda tema în dialogul următor.
Ilie Bădescu este un sociolog și geopolitician român, membru corespondent al Academiei Române în cadrul Secției de Științe Economice, Juridice și Sociologie, doctor în sociologie, profesor universitar și fost șef al catedrei de sociologie al Universității din București.
Dialog între Ilinca Samira Locusteanu și prof. dr. Ilie Bădescu.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2024/04/163916375_124304613039444_7398895035613636638_n.jpg958958Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2025/05/romania-culturala-logo-2.pngPatrick Matis2025-07-09 09:23:432025-07-09 09:23:43Ilie Bădescu – Eșecul clasei politice în fața ideii de neam (interviu realizat de Ilinca Samira Locusteanu)
Ne tot preocupă tot ce înseamnă politica. Vrem să vedem unde, la minut și secundă sau la centimentru și milimetru, am greșit. Ce-am făcut să merităm toate acestea? Cum de am ajuns ca unii, cu psihologie perversă, cu probleme psihiatrice dovedite și documentate, să ne „conducă”, să ne „guverneze”? Noi, care eram popor milenar cu un geniu ce ne-a adus renumele reconstruind lumea, refăcând de la zero tot eșafodajul structurii civilizaționale europene în acele timpuri antice și clasice de mai târziu. Practic, străbunii noștri, geți și daci de-o potrivă, puteau reface fizionomia întregii Europe oricând doreau și tot rămâneau „marii anonimi ai istoriei”. Iar acum avem un popor chinuit, cu reminiscențe ancestrale de atunci, cu puține valori sufletești, și acestea foarte șubrede, care se luptă să existe, mai bine spus să subziste, dus de nas de călăii săi care-l și exploatează aparent veșnic. Din ce am fost, în ce am ajuns observăm că marea afacere numită „politică” ne-a secătuit de puteri. Dar oare mai putem? Mai avem vlagă?
S-a spus recent că România astăzi este condusă de patocrație, adică de puterea celor bolnavi (psihic, evident). Noi am intuit acest lucru, numai nu l-am numit astfel, dar știam că această mascaradă a Jocurilor Foamei de România este realizată de ultrapsihopați, de un nivel de perversitate ce nu-l vom putea noi atinge vreodată. Sau oare l-om atinge cândva? Oare ne merităm asemenea soartă?
Românul simplu nu mai este regele neîncoronat al țării lui. El este ciuca bătăilor acestor călăi exploatatori care în zeflemea (deși cu aere de seriozitate) spun că sunt pregătiți să sufere împreună cu noi, în timp ce-și dau sinecuri, își revendică sau retrocedează proprietăți pe ascuns, își extrag fonduri și sume uriașe de bani, iar pe altele, din monetarul public, le donează către cei cărora le urează Slavă. Toate acestea într-un timp alarmant de scurt, ca și când ar fi dat ultima gaură după urma căreia au să se îmbogățească în vecii vecilor. Dar istoria ne-a arătat că atunci când se întâmplă acest lucru fără ca aceștia să fie atenți, întotdeauna sunt și ei furați la rândul lor. Un joc perpetuu în care fiecare prăduiește pe fiecare. Când se va opri? Când nu va mai fi nimic de prăduit sau când se vor secătui între ei. Și atunci totul se reduce la deșertăciune.
Astăzi, așa-numiții politicieni, mari afaceriști ce sunt ai „politicilor publice”, escroci și tâlhari care n-au de-a face nimic cu arta guvernării popoarelor, nici măcar cu arta distribuirii resurselor, nu sunt oameni de cultură cum erau odinioară înainte să degenereze sau să fie înlocuiți de către degenerați. Astăzi, cu cât sunt mai proști, mai ignoranți, inconștienți, analfabeți funcționali, incompetenți și gata oricând să încalce legea omenească, cu atât ei ajung repede urcați în această carieră mizerabilă a scursurilor cu aparente aspecte umane, acolo unde păpușarii lor îi manevrează ca să aibă ce să devalizeze și să prăduiască din avuția poporului. Monștrii îmbrăcați la costum ce emană cele mai sinistre energii posibile.
Dacă politica este arta guvernării popoarelor, este lesne de înțeles că oamenii politici ar trebui să fie artiști în a guverna popoarele, cu baza în propria lor guvernare, iar cultura artei lor reflectă propriul lor suflet. Aveam și noi odinioară astfel de oameni care erau adevărați culturali, oameni de cultură aleasă, rafinată, de o noblețe și o bună manieră de a fi, oameni cu lucrări la activ, cu un portfoliu de scrieri uriașe calitativ, adesea și cantitativ, care au rămas în istorie și încă sunt studiați în universitățile din lume. Dar nu și în universitățile noastre, căci astăzi se leapădă de ei. De la un genial Eminescu, ce avea o conștiință uriașă, până la un Iorga, Brătianu, Madgearu, Manoilescu, Stoica, Popovici, Gafencu, Mladenatz, Goga, Blaga, desigur și Alecsandri, care azi sunt considerați ca având „idei extremiste” de către obsedații patocrați ai acestor vremuri de tenebre. Sunt considerați până la teroriști, distrugători de societate de acești blestemați degenerați abisali ai funcțiilor publice de rang înalt, deturnători ai valorilor și demnităților profesionale și umane. Cum au ajuns aceștia ca, în scurt timp, să acapareze o țară, un stat, un neam, o cultură și, în căruța lor mortuară, să le ducă morbid spre neant și marea distrugere? Unde este inima lor? Dar oare nu cumva e moartă demult și noi doar vedem un spectacol trist al mecanicelor păpuși infernale ce ne vor asasina fatal în curând? Și cu cine și cum ne apărăm de ele, dacă aproape că nu mai putem? Că doar nu am făcut istorie iar pentru că putem, ci pentru că nu mai putem. A face istorie nu înseamnă a o scrie, ci a o creea, a o naște.
Dezbaterile publice dintre marii oameni de cultură din politica românească de acum 100-200 de ani erau un deliciu pentru cei ce doreau a învăța de la aceste elite. Au făurit o țară și un stat pe care azi încă îl mai considerăm în pofida cangrenelor uriașe interioare care le-au făcut să putrezească pe interior. Nu suntem de lăsat, am fost mari cândva. A ne aminti de vechile cutume, de gânditorii noștri din trecut care, nu doar că au făcut istorie, dar au rămas în conștientul colectiv ca schimbători de vremuri și lumi, de paradigme și sisteme. S-au opus mersului lumii? Au pactizat cu marii monștrii ce-și rezervau numele de imperii pentru dăinuirea noastră a tuturor? Oare au trecut puntea, pactizând cu acești diavoli? Sau au dansat cu diavolul conducând jocul ca noi încă să avem o țară? Căci nici unul dintre imperii nu au avut interesul ca noi să dăinuim, să prosperăm, să avem bunăstare, să fim fericiți. A fost și este un joc al intereselor personale extrapolate la nivel național, regal sau imperial, apoi transnațional. Și asta de mai bine de 2000 de ani. Jocul a fost pe resurse și pe hegemonia, dominația asupra lor.
Ce i-a făcut pe ei, pe ai noștri mari, să dispară din peisajul geografic și geopolitic al României? Răspunsul nu întârzie să apară: TRĂDAREA! Istoria nu a fost scrisă de învingători, ci de trădători. Iar noi ceștiălalți care am îndurat-o, uneori am învins, am dăinuit, nu ne-au murit caii când au vrut câinii, nu am scris-o, doar am ars hârtiile cu ea consemnată pentru ca focul cel adevărat să ardă falnic și să șocheze pe toți. Nu au putut suporta faptul că ne-am opus. Și nu ne-au uitat, motiv pentru care ne-au jurat atâta răzbunare. Noi doar am vrut să fim lăsați în pace să trăim, motiv pentru care nici nu suntem cuceritori de lume într-un mod cotropitor, expansionist, nici măcar ecumenic, ci suntem stăruitori în lume, dăinuitori cu toată ființa noastră. Și prin asta am arătat puterea noastră ca o stâncă de neclintit.
Omul simplu de la țară a fost, este și va fi baza noastră sufletească, spirituală și filozofică. Acolo, în sânul țării, în mijlocul naturii, în veșnicia satului și vetrei strămoșești – chiar dacă azi aceasta ar suna desuet, poate chiar stupid, datorită tendinței de concentrare a societății la oraș – eram noi înșine, om cu om, sub auspiciul naturii care ne oferea toată baza trăirii materiale și imateriale. Nu aveam nevoie de nimic din afară pentru că aveam totul la noi în țară. În scurtele momente de pauze între suferințe, ne ofeream luxul să ne dezvoltăm, inclusiv industrial, în cele din urmă. Dintr-o căruță de țărani care-am ținut în șah imperiile, am izvorât genii care au revoluționat lumea în toate domeniile de activitate umană în modul cel mai genial și unic posibil. Dacă până și faptul de a fi singura țară care, în anii ’80 ai secolului trecut, ne-am plătit toată datoria la fondul monetar internațional, lucru care și azi se studiază în cele mai renumite universități economice din SUA, e clar. Dar, pentru asta noi trăim, nu doar pentru a ne aminti frumosul trecut, nu pentru a ne plânge de milă și a ne învinovăți sau a ne autodesconsidera pentru greșelile dramatice și tragice din același trecut pe care le-am îndurat, ci pentru a ne reclădi. Nu cu și din prostie ne reclădim, ci din simpla genialitate românească, din noblețea sufletului nostru, indiferent cât ar suna acest lucru utopic, prea idealist și visător. Aceasta este politica românească autentică, cea sufletească, pentru care ne vor pomeni neamurile în veac. Până acum câteva luni eram cea mai importantă și mai urmărită țară și popor din lume, după stârnirea acelui precedent al anulării alegerilor care s-au desfășurat corect democratic până la punctul în care ele ne-au fost furate. Noi, prin voința noastră clar exprimată la vot i-am forțat să ne oprească și să falsifice tot procesul pentru a-și instala patocrații lor.
Această patocrație se manifestă după cum urmează prin:
Selecția Negativă: Indivizii cu tulburări de personalitate sunt promovați în poziții de putere, în timp ce persoanele normale sunt marginalizate.
Manipularea Realității: Distorsionarea sistematică a adevărului prin propagandă, dezinformare și controlul narativului public.
Dublul Standard: Aplicarea diferențiată a legilor și normelor sociale în funcție de loialitatea față de sistem.
Paralogisme: Utilizarea unei logici distorsionate care pare plauzibilă la suprafață, dar este fundamental defectuoasă.
Paranoia Instituțională: Crearea unei atmosfere de suspiciune constantă și percepția de amenințări externe permanente.
Degradarea Morală: Erodarea treptată a valorilor etice și morale în societate, normalizarea comportamentului antisocial.
Ce interesant este acest termen care provine de la psihologul polonez, Andrew M. Łobaczewski! În lucrarea sa „Ponérologie Politică” (1984), bazată pe experiențele din regimurile totalitare, el a descris această unică formă, poate și ultimă, de „crație” care dăinuie lumea politică de azi și explică perfect ce ni se întâmplă nouă, românilor.
Vi se par cunoscute? Toate acestea sunt manifestări ale totalitarismului degradant și degradat, cu obsesia de a biciui umanitatea în mod perpetuu. Din ce dorință? Din setea de control și de glorificare a propriului ego, poate? Însă, toate aceste patologii diabolice sunt din propria autoexploatare abuzivă. Autoabuzul aplicat pe propriile lor piei, asupra propriilor lor conștiințe anulate și adormite profund, și-a lăsat aprenta ca o Golgotă și asupra noastră. Dar, la aceste cote patocratice s-a ajuns azi în România, iar trezirea noastră-n conștiință ne va duce la momentul istoric următor: lepădarea de patocrați și învingerea lor prin stăruința noastră fără violență și nerecunoașterea lor ca și conducători în această țară, iar apoi respingerea autorității lor prin a nu ne mai supune. Există și măsuri practice pe care le putem aplica.
Există această bază sufletească, naturală, firească a noastră, traiul la țară, oricât de mult este detestat de rătăciții corporațiilor de astăzi. Acesta ar trebui să fie cel care să ne dea tot ce avem nevoie. Mai există și o bază materială pe care ne-o putem asigura doar prin cooperare unii cu alții, și noi toți cu Dumnezeu, căci nu trăim singuri în lume și nu trăim izolați. A știi că El există și că guvernează acest scenariu cosmic în care ne mișcăm, este fundamental. Apoi, aplicarea pasului următor, prin care dăm lovitura de grație sistemului, aplicând corecția inteligentă a patocratului de serviciu, ateu și disprețuitor de valori umane, pătrundem în adâncul călcâiului lui Ahile al acestui Monolit patocratic creându-i o breșă fatală acolo unde nu stă de veghe asupra sieși, exact în frica de masele de români hotărâte la unison strigându-și pașnic libertatea. Apoi, le dăm cu democrația în cap aplicând metodele democratice reale și trăgându-i la răspundere, obligându-i să fie responsabili în societate. Acestea se fac cu educație și organizare a fiecaruia dintre noi pe familii, pe comunități de lucru. Nu vor putea rezista unei asemenea forțe a persuasiunii fără violență pentru că nu conține germenii patologici ai răzbunării pe care ei îi au, ca ochi pentru ochi și dintre pentru dinte, ci conține dreptatea cea pe care ne-o clamăm și ne-o vom clama cu stăruință, nu cu încăpățânarea pe care ei o au și cu care se mufează și se înșurubează la resurse precum căpușele. Victoria normalității asupra patocrației este apoi sigură. Lumea, după cum vedem, se schimbă, iar popoarele se emancipează pentru că se trezesc în conștiința lor față de șarlatania globalistă patocrată a controlului asupra lumii. Este inevitabil destinul.
Dar ei își au și adepții lor, încă, care-i susțin. Ei fac munca de validare a patocraților ca și unică autoritate peste care ei spun că nu putem trece. Dar autoritatea nu sunt ei și nu ei ne spun ce și cum să gândim și să vorbim. Nu pot ei aresta și sugruma câți cocoși facem noi să cânte în zorii dimineții. A face exact contrariul propagandei lor, a spune adevărul în număr cât mai mare este indispensabilă.
Politica ar trebui să fie o cultură, dar o cultură a bunului simț, a omului bun stăpân al casei ce știe a drămui valorile casei sale. Oamenii noștri politici din trecut erau de-o cultură vastă și debordantă, dar erau ancorați în elementul divin, în Dumnezeu, în puterea credinței și venerației față de El. De aici izvora respectul lor față de fratele lor omul. Nu-L batjocoreau cum fac acești patocrați astăzi. Știau că buna guvernare vine din sufletul uman față de sufletul uman, așa cum Sufletul Divin guvernează din profunzimi fiecare aspect animic pe care-l avem, nu altfel. Așa cum ne-a iubit și ne iubește Hristos, așa ne iubim aproapele, nu-i așa? Nu rațiunea construiește și dezvoltă lumi și culturi, ci invers, cultura și lumea normală construiește rațiunea ca și consecință. Firescul și lucidul gândirii place umanului, iar nu patologicul fanteziilor obsedante ce naște monștrii la fiece colț de stradă.
Cultura politică românească ne spune următoarele, că de la Lucian Blaga am învățat că veșnicia s-a născut la sat, și la sat ne vom întoarce. De la Ernest Bernea am învățat să ne întoarcem la simplitate și la eternul vieții simple. De la Noica am învățat despre noblețea sufletului românesc. De la Virgil Madgearu, despre mica gospodărie ca trai românesc autentic și viitor economic. De la Mihail Manoilescu despre a ne folosi noi singuri propriile resurse și a le proteja, așa cum protejăm pământul. De la Gheorghe Brătianu am învățat că este un miracol și o enigmă poporul român. De la Mihai Eminescu am învățat ce este acela statul organic, clădit de români pentru români, așa cum americanii și-l clădesc pe al lor pentru americani ș.a.m.d. Iar de la Aureliu Popovici, despre naționalismul democratic românesc normal și firesc, ca opus al patocrației ce azi ne domină. De la Nicolae Iorga am aflat despre originile noastre străvechi ca popor cu străbuni aici pe plaiurile carpatine. Și mai avem multe de vorbit despre toți acești titani ai culturii și politicii, ai economiei românești.
Știința lor ne va ocroti în veci, chiar dacă acum se pare că România este pierdută. Germenul „grăuntelui de grâu” românesc latent din conștiințele noastre nu piere pentru că țara nu piere fără ca aceasta să fie distrusă de Creatorul său, iar El încă are un plan cu noi. Nu noi avem ultimul cuvânt, dar se cuvine să avem un cuvânt, din răspunderea de străjeri ai acestor meleaguri în care ne aflăm și din care venim. Chiar dacă poate unii suntem inveninați de fatalism, alții suntem îmbătați de optimism că încă ne mai putem ridica.
Patocrația va muri ca orice cancer social și sociopatic. Nu are cum să dăinuiască. După ce nu va mai avea cu ce se îmbuiba și își va ataca propriul popor, și deja o face, își va semna sentința la moarte. Fiecare patocrat nu are respect față de sine, iar ca și consecință și corolar, emană lipsă de respect și dispreț față de ceilalți din jur, chiar dacă se chinuie să arate că-i pasă folosind chiar și limbajul de lemn. Dar trădează, în cele din urmă, răutatea, disprețul, greața și nepăsarea pe care o are față de ființa umană. Asemenea sălbăticie nu are cum să reziste. Curând va părăsi România.
Avem încredere că orice golgotă își are propriul sfârșit, fie prin moartea totală și absolută a societății noastre, fie prin moartea patocrației, iar renașterea noastră. Dar a educa și a cultiva generațiile azi e esențial pentru supraviețuirea țesutului societal în timpul acestei apocalipse a patocrației. Iar asta se face doar în familii, care construiesc și vor construi comunități românești autentice. Deja o facem, chiar dacă trecem prin iureșul acestei golgote. Puțin câte puțin în „catacombele” noastre înșine. Vom birui doar dacă mergem ferm împotriva acestor curente bolnave.
Aveți nădejde fraților, că cei care ne-am aliniat cu normalul, firescul, naturalul, vom avea sorți de izbândă. Ceea ce semănăm, aia culegem, iar acum semănăm Iubire.
Așadar, să fim uniți într-un gând, într-un sentiment și într-o faptă, și să cooperăm unul cu celălalt, și noi toți cu Dumnezeu.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2025/06/jkshfbkjfahjs-scaled.jpg13732400Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2025/05/romania-culturala-logo-2.pngPatrick Matis2025-07-09 07:32:542025-07-09 04:01:32Patrick Matiș – Ce are cultura cu politica? TOTUL!
