Se spune că de pe crucea pe care era răstignit Iisus vedea cu ultimile-i zvâcniri de viață pământească două lucruri, care pentru lumea de atunci păreau a fi eterne: fortăreața romană Antonia și Templul Iudaic. Și totuși, ele aveau să dispară cu timpul, sub nisipul neiertător al istoriei. Dar nu și privirea ETERNITĂȚII, care pentru o clipă le-a învăluit. Și poate de aceea, după 1714 ani, bătrânul domnitor al Tării Românești, Sfântul Martir Constantin Brâncoveanu, avea să vadă din locul execuției sale publice și a copiilor lui, aranjată de sultan să fie tocmai de ziua Adormirii Maicii Domnului, ca un afront adus întregii Creștinătăți, și în același timp, chiar de ziua lui de naștere, când împlinea 60 de ani, să fie ca o suliță înfiptă în inima lui de OM, avea să vadă ALTCEVA. Vedea bătrânul domn al Țării Românești, asemenea Mântuitorului Iisus, țintuit pe cruce, tot niște lucruri care și atunci, în vremea aceea cumplit de tragică pentru condiția umană păreau eterne. Vedea pe sultanul Ahmed al III-lea, pe sângerosul lui vizir și, mai ales, pe Marile Puteri ale lumii din vremea aceea, Franța, Anglia, Imperiul Habsburgic, Republica Venetia, Imperiul Țarist, înghesuite toate într-un chioșc, adică într-o lojă oficială, din care să poată urmări, excitați de curiozități sangvinice, sinistrul spectacol. Și mai vedea bătrânul domnitor si mulțimea aia adusă și strânsă la ordin, spre a vedea puterea nemăsurată a stăpânului lor, sultanul. Dar toți aceștia nu aveau de unde să știe că, de dincolo de ei, bătrânul domnitor valah VEDEA ceea ce niciunul dintre ei nu putea să vadă. Vedea Chipul lui Iisus, care la rândul Lui îl privea. Și de aceea, spre mirarea tuturor, a putut întoarce atât de firesc spatele istoriei, adresându-se fiilor săi cu aceea putere pe care numai sfinții o au în fața morții: „Iar toate avuțiile și tot ce-am avut, am pierdut!… Să nu ne pierdem SUFLETELE!… Stați tare și bărbătește, dragii mei!… Să nu băgați seama la moarte! Priviți la Hristos, Mântuitorul nostru, cât a răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară a murit! Credeți tare întru aceasta și nu vă mișcați, nu vă clintiți din credința voastră pentru viața și lumea aceasta!”. Și spunându-le aceastea, cei din loja oficială, Marile Puteri, sultanul, vizirul sângeros, care ordonase totul, precum și mulțimea imensă venită să asiste la cumplitul supliciu, nu au putut vedea cu ochii lor lumești, cum bătrânul domnitor român, își luase fiii, ca să se arunce în ABSOLUTUL credinței neamului lui și astfel să devină ICOANĂ!

Dar noi astăzi, popor român, ridicat oare a câta oară în istoria noastră pe cruce, ce vedem? Speriați de supliciu, la care am fost supuși cu același cinism ca și înainte, cu ochii paralizați de frica mai Marilor Lumii, rămași parcă la fel, cu aceeași privire impasibilă în chioșcul ăla făcut de sultan, nu vedem decât cu ochii lumești interesul strict personal, alergând laș și fără scrupule după oportunități de moment, omorându-ne trecutul demn al neamului, prin nepăsare și sufocând orice perspectivă de viitor pentru copiii noștri, am ajuns un neam de veșnic adaptați, ce refuză orice CHEMARE spre desăvârșire! Dar nu vedem și din cauza aceasta, cum rând pe rând, în piața publică a noii lumi ni se decapitează COPIII noștri cei mai dragi:… CREDINȚA neamului, TRADIȚIA poporului, MILA sufletească… INOCENȚA copiilor noștri. Și toate în uralele semenilor noștri, adunați în tribuna noii Golgote. Amețiți de drogul noilor ideologii, adormiți de bunăstarea de o clipă întinsă ca o momeală, anesteziați de „fericirea” unei lumi fără de Dumnezeu, fericiți în sfârșit că nu mai există ierarhii, reguli, morală și rușine. Cu tineri ce aleargă bezmetici dintr-o „libertate” în alta, înecându-se inconștienți, rând pe rând sau toți deodată în oceanul depravat al libertinajului pus la dispoziție de forțele oculte ca un sinistru litoral al unei veșnice SINUCIDERI.

Cu numele de ȚARĂ, de MAMĂ și de TATĂ aruncate la coșul de gunoi al istoriei, acceptând să ni se „redefinească” totul, identitatea biologică, sexuală, națională, etnică, ideea sfântă de familie și câte altele ce sunt repere ale existenței noastre, trăim devertebrați în ACVARIUL toxic și lipsit de oxigen al sinistrei poliltici corecte. Fericiți de noua fortăreață Antonia a noului imperiu, în fața căruia îngenunchiem fără scrupule, căci doar ea ne promite să ne apere, înrobindu-ne și aruncându-ne tinerii în războaie ce nu sunt ale noastre, ne ducem restul de viață încătușată, nu cu ochii spre Cerul care veșnic ne-a eliberat, ci închinându-ne la noul „templu” cu zeii născuți morți. „Fericiți” de lumea cea nouă plină de grupe sanguine ce nu ne mai aparțin, închinători cu spatele la Dumnezeul cel Adevărat, dar cu fața spre forța satanică ce invizibil, zi de zi, ne fură până și aerul sufletesc, toți acești dezertori ai firii creștine se vor înrobi, orbiți de strălucirea pietrelor false, vândute ca jiuvaieruri noului templu, cel al promisiunii, neștiind că este clădit pe nisipul pervers al MARII DEZNĂDEJDI ce va să vină. Și atunci, voi toți aceștia ce acum stați fericiți și confortabili în tribunele puse la dispoziție ca să aplaudați noua Golgotă a acestui neam, atunci când veți ajunge în pustia DEZNĂDEJDII ce vă așteaptă, ATUNCI numai, veți fi priviți de dincolo nu de alți ochi lumești, ci de OCHII ÎNLĂCRIMAȚI ai părinților voștri și ai strămoșilor voștri ce nu mai sunt și, mai ales, de INIMILE sfinților și martirilor acestui neam care n-au încetat niciodată să bată întru veșnica noastră Dăinuire, dar pe care voi, „popor” veșnic adaptat, le-ați lăsat din lașitate, oportunism sau frică să fie călcate în picioare de legi fără de Dumnezeu, venite din ținuturile sterpe ale unui rău absolut.

Și tocmai de aceea, în fața acestei „lumi” care vine, eu n-am să cobor de pe CRUCEA neamului meu și, privind neclintit spre Chipul Celui ce ne-a ocrotit tot timpul neamul de istoria nefastă ce ne-a înconjurat, de acolo, de pe CRUCE, am să-i strig călăului, cu care voi solidarizați, am să-i strig precum Matei, fiul cel mic al Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu, care în fața gâdelui neîndurător, a sultanului și a Marilor Puteri indiferente, desprinzându-se din brațele tatălui său, a strigat din tot sufletul lui de copil nevinovat și din toată inima lui ÎNSFIINȚITĂ de atâta nedreptate: „Lovește, vreau să mor creștin!”.

A consemnat pentru dumneavoastră Dan Puric.