Alin Cristian – Păcală și deconstrucția: 3. Farsificarea cotidianului

Povestea distanțării supraomului de subom ne-a fost vândută de un geniu al gândirii ce nu se lasă ușor prins cu păcăleala. Să încercăm totuși isprava, încurajați de exemplul lui Păcală și de credința-i nestrămutată în șansa outsider-ului împotriva celor cu palmares bine stabilit. Să căutăm să surprindem momentul exact în care mâna scriitoare a lui Nietzsche face trecerea de la negru la alb (aluzia la jocul de alba-neagra e intenționată), lăsându-ne cu gura căscată și credința că ni s-a împărtășit o mare taină, de înghițit fără un rumegat prudent și prelungit. Suspiciunea noastră e că în orice supraom pândește timorat subomul și invers, după cum în orice adevăr ce vrea să rămână adevăr oriunde pe lume ar fi rostit—pur și dur, curat ca lacrima, inatacabil ca prestigiul celui ce-l enunță—se ascunde o strașnică păcăleală de denunțat fără întârziere.

În faimosul episod al funambulului din Așa grăit-a Zarathustra („Prolog”, 6), Nietzsche e silit să recurgă la o dedublare euristică a omului spre a-și expune ideea directoare de transvaluare (abandonul vechilor valori în favoarea altora noi, create de supraom c-un rar simț al anticipației). Pe frânghia umanului întinsă, după cum bine știm, peste abis, evoluează nu unul, ci doi acrobați, personificând tendințe contrarii existente în același individ: pe de-o parte, o prudență calculativă, crispată și șovăitoare, echipată sugestiv cu un balansier ajutător, iar pe de alta, o voință de putere riscantă și impetuoasă, însoțită doar de un discurs pronunțat persiflant. Venind din urmă, cel de-al doilea protagonist—„un glumeț pestriț asemănător unui bufon”, scrie Nietzsche—îl acuză pe cel dintâi că-i blochează drumul, mai înainte de a sări, acrobatic și destabilizant, peste el. Supraomul îl surclasează pe subom subminându-i încrederea în fire—mai exact, făcând frânghia comună de sub ei să vibreze în acord cu batjocura lansată. În lupta interioară a individului, câștigă versiunea de sine cea mai rezonantă cu fibra identitară a respectivului. Căci aceasta vibrează neasemenea la diferitele lui glasuri lăuntrice, părând că se scutură de cel mai slab și-l prăvălește în neant. Însăși viața—coarda vocal-existențială a individualității—face departajarea între subom și supraom, ea acordându-și favorul rezonant numai alesului ei. Amestecul nedistinct de unic și oarecare, sau de creator și imitator, din fiecare se scindează de la sine la auzul chemărilor individuante ale firii, ce ne moșesc mai departe în felul devenirii și după ieșirea din pântecul matern.

De remarcat însă că subomul, deși dezinteresat de mari realizări, s-a lansat deja afară din turn, pe frânghie, și fără intervenția celuilalt, ce se miră: „ce cauți tu aici, între turnuri?” Cât e el de slab, subomul și-a învins totuși singur inhibițiile, aventurându-se modic în văzduh. De partea sa, supraomul se simte lucrat de subom, din moment ce îl acuză de obstrucție: „tu blochezi calea unuia mai bun ca tine”. Nesiguranța de sine (amestecul virtual al subomului în viața sa) îl silește pe supraom la competiție; dacă n-ar fi ros de îndoieli apropo de diferența dintre ei, n-ar înscrie-o în piatră, încarcerându-și mental rivalul spre a-l împiedica să mai difere de imaginea atribuită lui: „locul tău e în turn, ar trebui să fii închis în el”. Subomul e pus la punct tocmai fiindcă își bântuie seamănul; el n-are astâmpărul și starea atribuite lui—nu stă unde „trebuie”, mișcă în front, diferă de sine, îndrăznește să iasă din pătrățica sa, surprinde, dezminte; pe scurt, păcălește. Realul joacă feste supraomului, dându-i iluzii și apoi deziluzionându-l. Un soi de Păcală hiperbolic își bate joc de el, un maestru iluzionist (Descartes îl numește geniu rău) îi împiedică percepția să coincidă cu lucrul perceput, prin asta dând cu tifla și negustorilor de adevăruri care „rămân adevăruri oriunde pe lume ar fi rostite”. O stare caracterizată de Heraclit ca, „naturii îi place să se ascundă”; și să se țină de șotii, am adăuga, să-i dea de gol de cei ce pretind a o ține ferm în strânsoarea formulărilor lor conceptuale.

Dintr-odată, Păcală ne apare în toată demnitatea-i metafizică de preot al realului însuși și, prin rebeliunea sa împotriva ordinii existente, de supraom în fașă.

Vasăzică, natura—umană și altminteri—e un Păcală ce-și preface glasul când în supraom, când în subom, când în cuc, când în altă pasăre cântând lugubru pe casa celor prematur edificați, luminați, realizați, ajunși pe cele mai înalte culmi. Un șuvoi confuz de glasuri drenează fundația ființei românești, făcând-o să rezoneze într-un polifonic pandemoniu. Constatarea că totul curge (heracliteanul panta rhei versificat de Eminescu ca „râul este demiurg”) împinge puterea politică să instaureze un regim de simulacru generalizat, menit să împiedice deriva imprevizibilă a lumii pe apele virtualității. Incorigibilul geniu rău ce animă realul e „corijat” prin decret: „și totuși, nu se mișcă!” Împotriva insolențelor lui se ridică o mână de glasuri lezate-n orgoliu, cerând aprioric ascultare fără crâcnire, supunere oarbă. Viziunea lor asupra lumii se substituie ideologic realului tocmai fiindcă posibilitatea de confirmare/infirmare independentă de limbaj lipsește. Asaltată de un real ce nu se lasă dat pe brazdă, clasa politică încearcă să-și apere pretențiile de șefie printr-o simulare cât mai fidelă a controlului asupra lui, ceea ce înseamnă cu un efect de realitate maxim. Trăim rupți de real, într-un ireal realist (simulacru) doar cu aparență de real.

„Totul decurge conform planurilor”, anunță la fiecare buletin de știri cârmuitori versați în păcăleli, sau mai bine zis în contra-păcăleli de explicat crăpăturile ce strică imaginea promovată oficial. Decât să se recunoască incapabili de control asupra realului, ei preferă să acuze opoziția de mașinații subversive, ca și cum nu realul le-ar da serios de furcă, ci doar tertipurile unor rivali pizmași. Într-o lume condusă magistral, pasă-mi-te, de narcisiștii ei manageri, răul nu poate veni decât din direcția unor cârtitori ingrați, ce le refuză celor „mai buni” o binemeritată recunoaștere. Gândirea dizidentă e demonizată, iar indignarea publică redirijată spre ținte „corect” identificate. Astfel, Păcală sfârșește confiscat de tagma păcălitorilor cu state ai obștei—sustras ei pentru a-i fi redat sub formă de… corectitudine politică. Să recunoaștem că o asemenea păcăleală, în măsura în care reușește, atinge totuși un remarcabil nivel de virtuozitate.

Fiindcă realul ne păcălește copios pe toți, unii se simt chemați să-l copieze, scoțându-l din tablou și luându-i locul de neîntrecut înșelător al așteptărilor. Cel uzurpat e îngropat de mântuială în uitare și irelevanță—o farsă metafizică de proporții, o închidere a gurii transcendente, din care diversitatea mondenă a glasurilor și sugestiilor provine. Dar orice păcălitor își are păcălitorul—și dacă nu în prezent, atunci încă de venit, de (re)adus pe lume cu sacadate contracții ale diafragmei și intercostalilor. Prin râsu-i lansat în eter, obștea se opintește matern să-l renască pe Păcală într-o versiune mai competitivă, în stare să-și eludeze confiscarea. A slobozi hohote olimpiene, complet nepăsătoare la eventuala lor incorectitudine politică, înseamnă a-l slobozi incipient, simbolic, din gheara acaparatorilor săi pe vechiul nostru tovarăș din copilărie. El e pentru români ceea ce Pied Piper, fluierarul din Hamelin, e pentru alte tradiții, mai exact cel capabil să dea tonul la marșul de ieșire a tomnaticilor copii locali de sub muntele de obligații trasate de pretinși adulți ticăloșiți din slăbiciune pentru onoruri, vânduți singuri la mezat, și, ca atare, nedemni de respect.

Prin Păcală, omul mioritic coboară din catedrala-i alpină spre a fluiera în biserică de ieșit în decor, la largul patern al neamului, unde preoți sunt doar munții mari; de reacordare a traiului autohton la matricea lui virtuală, alcătuită din multiple voci aduse fraudulos la unison în numele Tatălui de diverși tătâni vitregi. A râde batjocoritor de acești ventriloci devine o formă de igienă socială, înțeleasă ca lepădare de un cod civic expirat în favoarea altuia nou, vestit prin cutremure de brăcinar ușor de declanșat și îndurat pentru cei învățați cu ele. Administrată homeopatic celor predispuși la megalomanie, farsa usturătoare promite să împiedice izbucnirile lor cele mai aprige, de psihopați ajunși la putere. Purjarea terapeutică de conflictualul acumulat în individ presupune ușoare exerciții de deriziune sub mușcătoarea baghetă a unui virtuoz ca Păcală. Mai întâi, această sănătoasă practică strămoșească trebuie însă renormalizată. În fond, râsul de lume e o inoculare a ei cu vaccin împotriva aerelor de tătâne dur dar iubitor, și totodată o pacificare a agitatului mediu social prin defulare simbolică moderată, astfel încât refulările să nu irumpă catastrofic în violență fizică organizată militar și dirijată politic.

Luați peste picior la tot pasul, cu reputația bine boțită, tiranii potențiali trebuie deprinși să își rabde stoic umilirea și să renunțe aprioric la fantasmele de vindicație—motivul pentru care, în armată, înainte de a primi muniție de luptă, noii recruți sunt supuși la așa-numita perioadă, când se dă literalmente de pământ cu ei spre a le inculca alte reflexe sociale. Analog, puterea politică nu trebuie acordată efectiv până ce candidatul nu dovedește o capacitate satisfăcătoare de a face față cu seninătate susținutelor tăvăleli prin praf. Să nu uităm că democrația e un dar făcut obștei de comandanții ei militari, și că a înmâna puterea politică unui civil netrecut prin furcile caudine ale perioadei de instrucție, adică nedezbărat de fantasmele de intangibilitate și inviolabilitate ale civiliei, expune nesăbuit la excese din partea lui. Cei cu psihic prea labil pentru asumarea puterii—țăndăroși, după Amza Pellea—trebuie ajutați să clacheze înainte de învestitură.

Prieten mi-e Platon, dar mai prieten Păcală—mai apropiat, cunoscut mai de mic, cum zice Cătălina. Toleranța la diversitatea socială trebuie să fie ecoul toleranței la diversitatea de glasuri a sinelui, inclusiv cele disonante, non-conformiste, de ținut la respect tocmai respectul propovăduit de „știutori” cu fală. A-și asculta sinele înseamnă pentru individ a-și pleca urechea și spre Păcală cel neascultător de alții, oricât s-ar dovedi de exorbitantă împărtășania cu el. Deșteptarea dintr-un somn de moarte începe cu destuparea urechilor astupate în prealabil limitator, handicapant, de cei ce pretind că ne vor binele. Căci fundația unei existențe comunitare e pragul ei de insensibilitate indusă social, inculcată, cultivată prin educație—limita dincolo de care începe marea indiferență. Omul e edificat de alții mai înainte de a prelua el însuși lucrarea și a o continua ca auto-edificare, iar cârmuirea nu face excepție. Ca un duș rece și fortifiant, bătaia de joc zilnică la adresa elitelor are șanse să prevină inebrierea lor cu o fantasmată învestitură divină, garantă a intangibilității și inviolabilității. Diferența socială nu e acceptabilă decât cu condiția permanentei ei reacordări la o realitate schimbătoare prin intermediul bășcăliei—împroșcarea cu hohote a celor ce consideră că au o reputație de apărat altfel decât prin înnoite probe efective de măiestrie.

Respectul de semeni e bun, dar cu măsură. Acordat în exces, el naște acei monștri de care ne lovim zilnic—euri hipertrofiate prin inflația nesănătoasă cu urale și ovații. Ca specie de somn al rațiunii, aprobarea necritică hrănește fatidic apetitul de confirmare și recunoaștere al celor mai vulnerabili dintre noi la amăgirile superbiei. Invers, repetate palme simbolice în obrazele excesiv cinstite ale potentaților promit să țină la distanță și psihiatrul, și dictatura, deoarece megalomanii își alimentează iluzia grandorii cu netulburatul feedback pozitiv al unor mase îndobitocite de atât păstorit. Mici bătăi de joc deflaționiste în stil Păcală previn marile bătăi cu patul armei din partea forțelor de represiune. În organismul social, anticorpii ce împiedică instalarea maniei grandorii în ceea ce are ea mai viral și mai nociv sunt zeflemeaua, huiduiala și fluierătura, adică sfânta treime profană a convivialității.

„Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”, suna acum cincizeci de ani descrierea păcalo-dramei românești. Astăzi, lucrurile (nu) s-au schimbat: „ei se fac că ne păstoresc cu grijă părintească, noi ne facem că behăim blând și ovin”. Cât de blajină e de fapt mulțimea învățată cu coțcăriile rămâne de văzut. În tot cazul, pe gura noastră de rai s-au mai pomenit lupi deghizați în oi, ca dealtfel și ciobani ciuruiți atroce de turma dezîmblânzită; drama omului mioritic nu-i deloc încheiată, iar revanșa lui cea mai de pomină—isprava isprăvilor—e încă de venit.

Simțind solipsismul ce cangrenează cartezianul „cuget, deci exist”, Păcală îi dă ca replică o bufnitură tacită, ce va să zică, „iau peste picior pe alții, deci exist social”; mai în glumă, mai în serios… Dar, astfel abordat, hâtrul ne apare ca o necesitate universală, în detrimentul specificului lui românesc. Acolo unde drama mioritică se îngreunează de accentele ei cele mai tragice, Păcală introduce o ușurință compensatorie, un moment antigravitațional în sprijinul celor copleșiți de ea. Așa cum cimitirul vesel de la Săpânța memorializează aspecte hilare din viața îngropaților, hâtrul pune umărul la repetabila povară a românescului, cu fentele lui suspendând iarăși în incertitudine cele mai serioase decizii ce ne fondează existența. Tabuurile de neatins sunt atinse sacrileg, jocul întrebărilor fundamentale e reluat tacit: ce e omul mioritic? Cât de rezonabile îi sunt așteptările? Cât (se) poate el cunoaște? Ce s-ar cuveni să facă el? Deloc în ultimul rând, cât e el de capabil să reziste la tăvăleala prin socius fără a-și pierde omenia și a-și da în peticul cel mai bestial? Altfel spus, cât știe el de glumă? Elitele lui aspirante trebuie confruntate pedagogic cu proba renașterii de sub propria imagine calcinată de oprobriu: numai îngropată consecvent în cenușa-i imagistică pasărea cu adevărat rară se distinge de cioara vopsită.

Dacă meșterul Manole își asuma copleșitoarea responsabilitate a creației artistice intrând într-un pact nescris cu puterile destrămării (luând o viață omenească spre a da viață capodoperei sale), meșterul Păcală ciulește urechea în jos, trăgând afară din pământ ceea ce temelia existenței românești a închis în cea mai apăsătoare tăcere. Glasul Anei—„armătura” ultimă a edificiului ce ne adăpostește trecerea prin lume—e scos astfel din fundație și readus în auz/atenție de un spirit atât de viu că pare capabil să răzbată dincolo de prăpastia dintre tărâmuri și să ne refacă legătura întreruptă cu pierderea ce ne ancorează în fluxul real¹. O ispravă inconfundabil de orfică, ce însă compromite pactul cu puterile chtonice pacificate doar cu condiția trecerii în absență a dătătoarei de viață/inspirație vieții lui Manole. Păcală ia înapoi vorba acestuia, desfăcând învoiala făcută de el în numele întregii comunități.

Orfeu o pierde pe Euridice dintr-un irepresibil acces de nerăbdare, acolo unde Păcală pare să înțeleagă că învierea morților nu are nevoie de scoaterea lor fizică din morminte atâta timp cât viața lor cea mai exuberantă urcă de la sine în pieptul viilor, izbucnind flamboaiant în înalte turle de hohot doar spre a se nărui apoi fără regret în așteptarea următoarei „zidiri”. Edificare parodică și serioasă pledoarie în favoarea artelor performative, ce trăiesc prin efemere repetiții neidentice, de recreat din memorie in absentia. O trecere de partea frământului profund curmat prin jertfirea Anei și o reafirmare a acordului cu ceea ce el ne scoate destinal în cale, fără distincția dintre bine și rău preluată necritic de la așa-zise autorități în materie. De câte ori râdem cu lacrimi de proasta așezare a lumii, îi dăm glas Anei, mântuind-o astfel profan de exilul ei în subteran. Căci în marea patriarhie a bășcăliei viii și morții sunt prinși în cordiale schimburi conviviale, împrumutându-și solidar unii altora când glasurile, când trupurile.

Fântâna „lină cu apă puțină” din balada meșterului Manole țâșnește artezian în văzduh cu fiecare nou renghi al lui Păcală și celor din tagma sa—idee magistral ilustrată de Geo Saizescu în filmul deja amintit, ce ne întărește bănuiala că o imagine poate spune mai mult ca mii de cuvinte. Totul ca și cum, fără valuri de hohote destabilizante, acea arcă a salvării ce ne poartă în pântecele ei (cultura română) s-ar putea crede deja ajunsă la un liman solid, imposibil de pierdut iar și, cum se întâmplă cu cele nepieritoare, luat drept garantat, nedemn de noi griji. Din dragoste de semeni, hâtrul stârnește valuri de nesiguranță vitală, amintindu-ne astfel că numai ceea ce se poate pierde are valoare și că, odată cu periclitarea, lupta pentru salvarea lucrului periclitat își recapătă sensul. Ca metodă de testare a construcțiilor sociale, atacarea lor fie declanșează luarea alertă de măsuri, fie dă de înțeles că dezafectarea a avut deja loc în felul indiferenței instalate cu rigoare mortuară; că, adică, înăuntru nu mai locuiește efectiv nimeni, că respectivul edificiu a fost de facto părăsit.

Păcală administrează resuscitarea cardio-pulmonară celor loviți de conformismul cel mai rigid și mai cadaveric. Suprastructurile de fildeș ale arcei în care plutim trebuie zguduite strașnic pentru ca locatarii lor să (re)intre, de nevoie dacă nu de voie, în contact cu stihia. Fiindcă pentru semeni fiecare din noi e, mai înainte de orice altceva, omul din gabie, însărcinat să repereze din timp și să anunțe cât mai spumos următorul mare val în curs de venire asupră-ne—dinafară, sau dinăuntru. Izbitura lui e fudulie, vestirea-i temelie. De felul cum dăm celor din jur cea mai banală știre—că valul negru de care vorbește Homer e deja în drum spre noi—depinde decisiv răspunsul lor; învățați să ia totul în zeflemea, sensibilizați la scânteia de nemurire ce-i locuiește, ei ar putea primi vestea inevitabilului c-o seninătate ce, la rându-i, înseninează mai departe. Frica de moarte ne-ar apărea atunci ca instinct transformat în instrument de control social, uzat abuziv până ce și-a pierdut funcționalitatea și, în consecință, bun de casat.

Și-om ieși în larg râzând…

Note:

1. Ana lui Manole este ancora noastră de furtună în vâltoarea devenirii: mai suntem pentru că ea ne este, ar zice Nichita Stănescu cel din „Starea pe loc”.

A consemnat pentru dumneavoastră prof. dr. univ. Alin Cristian.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!