Mihaela Fășie Cudalbu – Un Orfeu moldav în Canada – George Enescu

De-a lungul istoriei României, un artist de excepție și-a dedicat întreaga activitate întru consolidarea unei adevărate școli muzicale, elevând-o la dimensiuni comparabile cu a oricărei școli europene: George Enescu. Anul 2025 marchează o piatră de hotar în istoria muzicii culte românești, prin celebrarea (sau mai precis comemorarea!) celor 70 de ani de la trecerea în neființă în mai 1955 a celui mai complex muzician al României, cinci într-unul, cum fusese definit sugestiv pentru pluridimensionalitatea personalității artistice (compozitor, violonist, pianist, dirijor și pedagog).

George Enescu se năștea la data de 19 august 1881 fiind al optulea copil, și unicul care a supraviețuit, al lui Costache Enescu și al Mariei Cosmovici. Orizontul muzical al tânărului Enescu se prevedea încă de la vârsta de cinci ani când compunea primele creații scurte pentru vioară și pian. Calea afirmării i-a fost netezită prin învățăturile și exemplul predecesorilor, printre ei, Eduard Caudella devenind primul mentor. La doar șapte ani era cel mai tânăr student acceptat la cursurile Conservatorului de la Viena după violonistul Fritz Kreisler. La 10 ani George Enescu era invitat de însuși împăratul Austriei, Franz Joseph, să cânte într-un recital privat, ajungând apoi a-l cunoștea pe Johannes Brahms în casa profesorului său Joseph Helmesverger. De la Viena la Paris, saltul nu a fost prea mare, adolescentul de numai 14 ani cunoscându-i acolo pe coloșii muzicii moderne ai primei jumătăți ai secolului XX: profesorii săi Jules Massenet și Gabriel Fauré, ori colegii Claude Debussy și Maurice Ravel.

Cariera sa interpretativă lua curând avânt în special datorită aparițiilor în calitate de violonist concertist și dirijor atât în Europa cât și în Statele Unite, unde conducea, în 1923 la concertul de la Carneggie Hall, recunoscuta orchestră Philadelphia. Aparițiile ca violonist deveniseră un modus vivendi, compozitorul afirmând mai în glumă, mai în serios: „Violina îmi asigura existența, trăiesc din ea, trăiesc cu ea, ca un bărbat cu o femeie bogată, pe care n-o iubește, care însă îl întreține”. Faima violonistică este secondată de cea pianistică, marele pianist Alfred Cortot însuși afirmând: „…extraordinar, cântă mai bine decât mine”. În completarea triadei interpretative, George Enescu începe prin a-și dirija propriile lucrări în concerte în marile săli europene sau la Ateneul Român. Aborda apoi întregul repertoriu clasic și modern, cu predilecție către compozițiile autohtone, creații de Mihail Jora, Marțian Negrea ori Constantin Silvesti fiind redate lumii cu o artă intrepretativă care a subjugat toate marile orchestre. „George Enescu are darul să deschidă largi ferestre luminii într-o galerie de tablouri ce stăteau până la el nedeslușite, dar nu chiar în întuneric”, afirma muzicologul Emaniol Ciomac.

Enescu la Montreal 1933

Dar pentru că acest portret este dedicat aparițiilor genialului nostru muzician în Canada, este interesant a merge pe urmele sale în acea parte a continentului nord-american mai puțin cunoscută publicului român. Conform revistei româno-canadiene Pagini Românești, prima apariție a lui George Enescu în Canada se petrecea la Montreal, under susținea un recital la hotelul Mont Royal pe data de 9 februarie 1933. „Era un Enesco insuficient cunoscut publicului din Montreal, afirma publicația amintită, invitat să cânte de către Facultatea de Muzică a Universității McGill. Presa din Quebec simte nevoia să explice cititorilor cine este acest Enescu, amintind studiile sale și faptul că era violonistul preferat al reginei Carmen Sylva, mai populară decât el în acel moment.” (https://paginiromanesti.ca/2019/09/17/enescu-concertele-sale-montreal-scria-presa-quebec-despre-compozitorul-roman/). 

The Globe 16 ianuarie 1937

La doar patru ani de la recitalul in Montreal, articole apărute în diverse publicații canadiene (majoritatea toronteze) semnalează primul recital susținut în calitatea de violonist pe data de 11 ianuarie 1937 la Hart House Theatre, The Women’s Musical Club al orașului Toronto. (https://georgemotoc.com/2019/09/15/george-enescu-and-toronto/). Mai mult decât un simplu club, acest grup format în 1898 de un grup de femei-muzicieni sau iubitoare de muzică își dedicau pasiunea pentru arta sonoră și timpul către recunoașterea meritelor unor muzicieni altfel necunoscuți canadienilor. Prin intermediul fondurilor clădite în deja 127 de ani de existență, The Women’s Musical Club continuă și azi să sponsorizeze concerte, recitaluri, ori să acorde prin concurs o bursă anuală unui tânăr intrepret. George Enescu avea deja o carieră interpretativă de excepție și era un interpret matur (împlinise deja 55 de ani) când a primit ovațiile publicului din Toronto în acea friguroasă seară de ianuarie pentru interpretarea unor piese de Mozart, Bach sau mai puțin cunoscutul compozitor francez Guillaume Lekeu. Revista The Globe and Mail din ediția 16 ianuarie 1937 declara: „…Este un mare interpret care… încarcă muzica de o urgență emoțională, un impuls ardent și o atracție personală palpitantă… Este într-adevăr extraordinar prin presiunea emoțiilor pe care le varsă în orice cântă, astfel că poți părăsi sala extenuat emoțional dar impresionat…”. Nici o lună mai târziu George Enescu apărea din nou – alături de Toronto Symphony Orchestra (pe atunci un organism încă tânăr, abea înființat în 1923) într-o explozivă seară de 9 februarie 1937 la Massey Hall din Toronto – în tripla postură de violonist (în Concertul pentru vioară și orchestră de J. Brahms), compozitor (concertul includea Rapsodia Română Nr. 1) și dirijor. Impresia produsă de marele nostru muzician pe tărâmuri canadiene i-a oferit trei ani mai târziu un contract ca dirijor al aceleiași orchestre toronteze. Din păcate norii celui de-al doilea război  mondial care s-au abătut și asupra României, au împiedicat plecarea în Canada, ori în orice altă parte a lumii. Revista toronteză… semnala: „George Enesco, violonist, compozitor și dirijor faimos, care ar fi trebuit să conducă Toronto Symphony în această stagiune, nu este capabil să își îndeplinească angajamentul deoarece nu poate obține pașaport care să-i permită să părăsească România”. Revista cita scurtul mesaj trimis prin cablu de Enescu, amintind că apariția sa ca dirijor „era așteptată cu nerăbdare de iubitorii de muzică.”

The Globe & Mail, Toronto, 6 februarie 1937

Începutul celei de-a doua conflagrații mondiale îl află pe George Enescu concertând în inima Micului Paris; cu propriul cvartet de coarde alături de Constantin Bobescu (vioara a doua), Alexandru Rădulescu (violă) și Theodor Lupu  (violoncel), la Ateneul Român atât ca solist cât și dirijor, ori în recitaluri la sala Dalles or Sala ARO. Alături de soția sa Maruca, prințesa Cantacuzino, prietena și confidenta Reginei României, muzicianul se mutase încă din 1939 în micul apartament din strada Lahovary, în serate dedicate muzicii române. „La aceste întâlniri muzicale, Maruca stabilise anumite reguli. Nu se fuma. În timpul audiției era o liniște perfectă. În casă erau prezente pentru aceste întâlniri muzicale circa 15-20 persoane. Nu se afișa programul, aveai impresia improvizației. Uneori se auzea vocea Marucăi la începutul ședinței: Pinx, La grande Alexandre. Se referea la Sonata pentru vioară și pian nr. 10 de Beethoven.” (Ilie Kogălniceanu –Editura Minerva, București, 1996). „La concertul omagial dedicat împlinirii a 60 de ani, Enescu e sărbătorit la Sala Ateneului pe 17 octombrie 1941 într-un concert dedicat exclusiv muzicii sale și deschis de o elogioasă cuvântare a compozitorului și prietenului Mihaela Jora astfel; Rareori se întâmplă… să răsară câte o ființă care să întrunească… atât darurile hărăzite de natură cât și pe acelea pe care omul le făurește el însuși, prin dorința și voința nestrămutate de a atinge, pe cât îi e cu putință, perfecțuinea. Acești oameni excepționali nu se întâlnesc, desigur, pe toate cărările… A fost un M. Kogălniceanu, a fost un Titu Maiorescu, a fost un Nicolae Iorga, un Eminescu, un Luchian. Azi este George Enescu.” (https://www.georgeenescu.ro/expozitii-temporare_doc_1984_george-enescu-in-timpul-celui-de-al-doilea-razboi-mondial_pg_0.htm). În 1942 își omagia colegul de breaslă Mihail Jora la împlinirea a 50 de ani, interpretându-i la Sala Fundației Dalles pe 19 februarie Suita mică pentru vioară și pian alături de un alt gigant al muzicii române, Constantin Silvestri. Alte nenumărate afișe și programe de sală îl identifică pe marele muzician român în prim planul al activității muzicale a Micului Paris până înclusiv în 1945.

Cronica Marcel Valois (Montreal – 1946)

Autoexilat în 1946, George Enescu nu mai revine în țară (deși intens curtat de autoritățile comuniste instalate după război) dar își continuă activitatea muzicală, inclusiv turneele pe mapamond. Astfel că anul 1946 îl află din nou la Montreal, Canada, de data aceast ca dirijor la pupitrul orchestrei simfonice a orașului, într-un concert fulminant semnalat de cotidianul La Presse ca un mare success.

Activitatea marelui nostru muzician este completată de cea a profesorului-mentor care a lăsat moștenire câteva dintre cele mai importante producții pedagogice; au studiat cu el, l-au venerat și au lăsat istoriei amintirile lecțiilor cu el, câțiva dintre cei mai importanți instrumentiști ai lumii: violoniștii Yehudi Menuhin și Henryk Scherring, ori propriul său fin, regretatul pianist Dinu Lipatti. Și totuși, interpretul nu poate trece înainea creatorului, „îngerul înaintea lui Dumnezeu”, cum Enescu afirma în Mes souvernirs. Debutând cu evocatoarea de plaiuri moldovene Poemă Română, trecând prin viziunile liric-epice ale celor două Rapsodii Române, cele trei Simfonii, ori stilistica originală a Sonatei a treia în caracter popular românesc sau istoricul final al poemului Vox Maris, Enescu demonstrează mare dragoste pentru țară. Peste toate, unica operă Oedip, luminează un destin care, asemenea celui ai eroului său, este învins de Om.

George Enescu a rămas în istorie ca unul dintre cei mai adevărați patrioți și cel mai măreț muzician român; după moartea sa, prințesa Maruca a donat României Palatul Cantacuzino, devenit muzeu și gazdă a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor Români, edificiu care îi poartă și azi numele, și al cărui membru onorific este și până azi. În cinstea lui, Filarmonica bucureșteană îi poartă numele încă din 1953. Este larg recunoscut festivalul care încă din 1958 îi este dedicat și îi poartă numele, un festival intrat printre cele mai importante evenimente muzicale internaționale, atrăgând cu fiecare ediție pe cei mai importanți interpreți ai lumii și cele mai valoroase orchestre. Iar ca o replică (ori ecou) a festivalului bucureștean, anul 2019 aducea în Canada interpreți de valoare în cadrul Festivalului George Enescu organizat sub patronajul Ambasadei Române la Ottawa. Muzicieni canadieni s-au reunit atunci pentru a onora memoria lui și marile-i realizări componistice; Jonathan Crow (concermaistru pentru Toronto Symphony Orchestra), pianistul Michael Berkovsky, sau violinistul Conrad Chow, alături de artiști români veniți  din țară, ca violonistul Alexandru Tomescu. (https://tradicious.ca/george-enescu-festival-2019-will-take-place-in-five-countries-at-the-same-time/).

A consemnat pentru dumneavoastră de la Toronto,

Mihaela Cudalbu

Muzicolog și Profesor de Muzică

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!