Istoria Bucureștiului – Casa Ilie Niculescu-Dorobanțu, perla neogotică a arhitectului Grigore Cerchez

Construită în perioada 1910-1913 și combinând stilul neogotic cu cel neorenascentist francez, Casa Ilie Niculescu-Dorobanțu este, alături de „Aşezământul Brătianu”, unul dintre cele mai importante ansambluri arhitectonice care poartă amprenta liderilor liberali din familia Brătianu.

Imobilul, situat pe strada Gheorghe Manu nr.9 (fostă strada Verde, fostă Lemnea), a fost realizat după planurile arhitectului Grigore Cerchez (5 octombrie 1850 – 14 mai 1927) la inițiativa Tațianei Niculescu-Dorobanţu, una dintre cele patru fiice ale lui Ion C. Brătianu, și reproduce la o scară mai mică o aripă a Château de Blois, reședința regală a lui Louis al XII-lea de pe Valea Loarei.

Clădirea impresionează prin: zidăria din cărămidă aparentă în diferite nuanțe de roșu, ferestrele ample cu menouri sculptate în piatră, elementele constructive precum cornișele și turnurile, dar și prin elementele decorative precum vitraliile și detaliile traforate ale teraselor și ferestrelor care amintesc de catedralele gotice dar și de reședințele nobiliare din vestul Europei.

O reședință somptuoasă menită să reprezinte elita francofilă din București

Grigore Cerchez

Imobilul de pe strada Gheorghe Manu nr. 9 a primit autorizația de construcție pe 3 iunie 1910, iar planurile arhitectului Grigore Cerchez (Cerkez) cuprindeau o clădire impozantă a cărei suprafață se întinde pe 668,29 m² și care este formată din demisol, parter, mezanin și etaj. Terenul pe care avea să fie realizată rezidența fusese primit drept zestre de Tațiana Brătianu în 1900, la momentul căsătoriei ei cu Ilie Iorgu Niculescu-Dorobanțu, fost prefect de Ilfov și unul dintre cei mai importanți oameni politici ai vremii.

Trebuie spus că, în perioada antebelică și în primii ani ai interbelicului, strada Lemnea (actuala stradă Gheorghe Manu) se afla la periferia nordică a Capitalei într-una dintre cele mai selecte zone rezidențiale; în proximitate fiind situate și alte rezidențe cunoscute, precum Casa lui Spiru Haret (parțial demolată în 2014), Palatul Ghica sau Casa Henri Coandă. Însă, pentru Ilie și Tațiana, iubitori ai luxului dar și ai culturii franceze, viitoarea locuință a familiei Niculescu-Dorobanțu trebuia să „fie perfectă” și să se impună ca una dintre cele mai grandioase dar și elegante clădiri din Bucureștiul acelei epoci.

Previous Next

De altfel, după cum reiese din corespondența către Măriuţa Pillat (mama poetului Ion Pillat), încă din momentul realizării primelor schițe arhitecturale, în mai 1910, Tațiana îi spunea surorii ei:

„Nu mă pot pronunța încă, dar, cred că vom avea o casă foarte frumoasă în stil Louis XII, cu piatră sculptată şi brique aparentă”.

Doi ani mai târziu, la 25 septembrie 1913, aflată în vizită pe Valea Loarei, aceeași Tațiana avea să îi scrie surorii ei mai mari, Sabina Cantacuzino, că:

„De castelele de pe Loire nu îţi mai vorbesc, sunt orbită de atâtea frumuseţi şi foarte mândră am constatat că, fără comparaţie posibilă cu acestea, casa mea este foarte frumoasă. Din păcate, din cauza străzii înguste, palatul (n.r. meu) pare înghesuit.”

Previous Next

Planul reședinței Niculescu – Dorobanțu este unul neregulat, fiind formată dintr-un „corp de clădire cu 2,3 și 4 caturi, de zid masiv, acoperită cu țiglă” ce cuprinde nu mai puțin de 41 de camere și 5 băi. Conform celor de la Revista Arhitectura, structura inițială a clădirii avea la demisol o sufragerie și un office de vară, bucătărie, pivniță, cămară, oficiu și camere ale slugilor. Spre stradă, la parter, era anticamera şi biroul, un hall mare, iar spre grădină, salonul, florăria şi sufrageria, apoi oficiul, cămara, camerele slugilor şi o baie. Vestibulul parterului, luminat de ferestre cu vitralii, este decorat original cu sculpturi, pentru a mări spațiul, are două scări. La etaj, spre stradă, erau sala de studiu şi biblioteca, apoi un salon cu ferestre ample în stil neogotic, iar spre grădină, odaia doamnei şi cea a domnului, amândouă aveau o baie comună şi acces pe terasă. Din odaia doamnei se intra în odaia copilului, apoi urma camera guvernantei, o baie şi scara de serviciu.

Și în ceea ce privește alegerea decorațiunilor interioare și a mobilierului, Tațiana avea să se orienteze spre obiectele luxoase de factură istorică. Covoare și tapiserii cu elemente maure aduse din Spania, mobilă din lemn masiv realizată în stil renascentist sau gotic târziu, statuete și sculpturi cumpărate din anticariatele din Paris și München, împodobeau încăperile și saloanele „palatului” care se transforma treptat într-o cochetă galerie de artă decorativă. De altfel, până la debutul Primului Război Mondial, corespondența doamnei Niculescu-Dorobanțu către surorile ei va fi dominată de cereri în ceea ce privește adresele celor mai importanți anticari din Europa.

Ulterior, după prima conflagrație mondială, averea lui Ilie Niculescu-Dorobanțu avea să se reducă considerabil și odată cu ea și achizițiile Tațianei. La finalul anului 1920 s-a ajuns chiar în situația în care imobilul risca să fie vândut către Maurice Blank, însă soții Niculescu-Dorobanțu au refuzat o ofertă de peste 15 milioane de lei.

În perioada interbelică o parte a clădirii a fost transformată de Ilie, pe atunci șeful organizației liberale Ilfov, în sediul PNL, iar după moartea unicului copil și a soției, imobilul a fost lăsat moștenire prin testament Așezământului Ion C. Brătianu, cu scopul de a fi transformat în Muzeul „Ilie, Tațiana și Ion Niculescu-Dorobanțu”, lucru care nu avea să se petreacă vreodată. În însemnările nepotului său, Nicolae Pillat (fratele poetului Ion Pillat), se precizează că Ilie Niculescu-Dorobanțu a murit în 1943, locuind retras și singur într-un apartament pe care și-l amenajase la demisolul clădirii după ce imobilul fusese afectat de cutremurul din 1940.

Concept și autor pagină, prezentare grafică și colaj foto: Arh. Cireșica Micu

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!