Alin Cristian – Mișcătoarele nisipuri: Rezonanțe gnostice în imnul național

Vasăzică, ni s-a băgat pumnul în gură… Ei, ce ne-ar mai rămâne acum de făcut decât să-l înghițim vitejește? Asta însemnând cu fulgi cu tot; după cum urmează.

Artele marțiale ale gândirii dialectice recomandă ca pumnul să fie nu respins, ci absorbit cât mai primitor în măruntaiele victimei—condus pe traiectoria divergentă a pierzaniei către acel punct unde ființa adăpostește în sine neființa. E vorba de forțele descompunerii, aflate la purtător sub formă de sucuri gastrice. Cine își mănâncă, dar mai ales rumegă, bătaia cu adâncă înțelegere sfârșește prin a deveni o capcană pentru bătăuș și a-l trage pe acesta după sine în jos, spre stratul bazal unde domnește fragmentarea nedistinctă. Cu alte cuvinte, în mișcătoarele nisipuri din care provenim și de care suntem încă legați ombilical la un anumit nivel— praful și pulberea cosmică rebele însă la ordinea cosmosului.

Abia transformat în ruine de bombardamentele inamice Stalingradul a reușit să-și înghită și o bună parte din agresori, răsturnând astfel balanța războiului în favoarea apărătorilor săi, mai învățați cu labirintul de moloz ca intrușii. „Pumnul” băgat în gura opoziției crează noi „guri” în adâncul ei—fisuri, crevase, fracturi, răni deschise rânjind infinit de vorace, deși totodată discret, la agresor. Trebuie remarcat că fundația unei noi epoci nu ține decât atât cât îi permite coborârea viilor în străfundurile ei spre a obține din partea atemporalului favorul efemer al neclintirii. Sub orice temelie (limită) se cască nenumărate și infinitezimale guri ale nelimitatului, cu insațiabilul lui apetit de limitat. Bunăvestirea de gust gnostic e că toată viața rămânem înfășurați placentar în aceste fine nisipuri cârtitoare¹.

Și, apropo de străfunduri, e cazul să ne întrebăm cine glăsuiește într-un glas omenesc. Ce identitate are o voce, din adâncul căreia răsună un gol ce o precede fără însă a o limita? „Fundul” pieptului ce intonează un imn prelungește de fapt o absență mai adâncă, prin care se manifestă o alta, lipsită și ea de fund, adică aprofundând un gol cu altul, iarăși și iarăși, la nesfârșit. Structura alveolară din interiorul organismului (sacii pulmonari) reproduce o alta, deasemeni alveolară, din exteriorul lui; precum în piept, așa și în afara lui, s-ar putea spune. Noțiunea de străfund exprimă tocmai absența de fund, de limită, de temei care să confere o identitate specifică—imposibilitatea tranșării nete în continuum-ul social al unei tradiții. Unde prin cei prezenți răsună alții, duși, ce la vremea lor au dat glas aceleiași cavernoase galerii de absențe înșirate genealogic pe firul vieții și al morții. Iar națiunea e însăși stratificarea abisală a suportului existențial individual; ea desparte și totodată unește temporalul de atemporal, ascendența de descendență, realul de imaginar, spusul de nespus, etc. Cordonul ombilical al viilor se pierde în mișcătoarele nisipuri ale neființei, fără a dispărea însă complet.

Întrebarea de mai sus nu e retorică. O nație care își cântă sieși de deșteptare nu-i deloc un lucru de la sine înțeles. Cine deșteaptă pe cine? Și prin glasul cui? Și cu ce mesaj anume? Fiindcă sensul, ca orice limită, desparte și unește de nonsens, ce nu-i nici măcar adunat cât de cât laolaltă între niște margini, ci „este” o multitudine anarhică și confuză— praf și pulbere, oale și ulcele. Ca și cum n-ar fi, deși nu un nimic absolut; mai degrabă duh, rămășiță, rest indestructibil, urmă.

Ce vrea de fapt să spună textul lui Andrei Mureșanu, pe care-l cântăm de auto-deșteptare, umflându-ne în pene ca pentru a ocupa de circumstanță un loc mai vast, acordat nouă fără însă a fi fost luat în primire cum se cuvine? De parcă expansiunea deplină a românimii pe locul hărăzit ei n-ar putea avea loc fără o înțelegere pe măsură, iar res cogitans n-ar fi decât extensie a sinelui dincolo de sine, adică spațializare, autodepășire, creștere peste orizontul comun de înțelegere. Cu convingerea că întrebarea e forma de luare în primire potrivită cugetului —la Heidegger, pietatea sa— , suspiciunea noastră vizează relația textului cu intenția auctorială. Bănuim că imnul național spune mai mult, și cu totul altceva, decât vrea și poate să spună autorul versurilor.

Am învățat cu toții la școală că „Deșteaptă-te, române!” vorbește de trezirea neamului din fatidica-i letargie printr-o inoculare cu patos revoluționar pașoptist— mai exact, cu imaginea unor brațe armate și unui foc strămoșesc în vine, după formularea autorului. Revoluția pașoptistă avea să schimbe doar ordinea, nu și metodele de luptă. Conform unei lungi tradiții spirituale provenite din Orient, luptând pentru o versiune sau alta de lume nu facem decât să ne legăm și mai strașnic de ea. Celor ce se bat pentru schimbarea lumii li se opun mult mai radical niște luptători îndârjiți să o nege în totalitate, indiferent de organizarea ei internă. Sub forma ab-negației, negația e silită să facă o voltă la o sută optzeci de grade, ca urmare devenind re-voltă împotriva sinelui ahtiat de control și consum. Insurecția gnostică urmărește să schimbe însuși gustul (pentru) monden.

Întâmplător sau nu, imnul național al României se deschide cu ideea directoare a gândirii gnostice, și anume, trezirea dintr-un nefast somn indus de moleșitoarele farmece lumești. Care în definitiv sunt și ele o avanpremieră la lucrarea sucurilor gastrice— descompunerea și reintegrarea într-o altă ordine a unor elemente exterioare rebele. Campania de totalizare e în toi; contează mai ales ca nimeni să nu i se sustragă, stând pe margine și judecând după capul lui asimilarea omului de către om. În burdihanul voracelui organism politic, exterioritatea e declarată non-grata, iar în afara lui e deferită unor ventriloci pretins știutori de rosturile și vrerea ei. Nemărginirea e atinsă, pipăită, cântărită în mână, luată în calcul ca orice component al lumii, dată de colo-colo ca orice marfă, în virtutea unei dubioase demiurgii denunțate vehement de gnostici.

În asemenea condiții onto-teo-logice (vitrege, dar deloc noi) e de așteptat ca țintele vizate de monstruosul apetit de asimilare să intre într-o strânsă legătură cu ceea ce, deși aflat de cealaltă parte a limitei cunoscutului, e simțit ca mai apropiat decât conținutul deja existent al nesățiosului organism politic. Decât victimele narcozei oficiale, așadar. E meritul gnosticilor de a fi pus „între paranteze” —nu primii, dar c-o ingeniozitate și înverșunare fără precedent— ceea ce Husserl avea să numească mai târziu atitudine naturală față de lume; de a fi suspendat normalitatea viziunii de ansamblu asupra lumii și vieții într-o circumspecție critică, de a fi suspectat-o de anormalitate cât se poate de serios. Pentru acești însetați de-o libertate cu neputință de satisfăcut în cadrul ordinii cosmice, singurul leac eficace, și nu doar paliativ, constă în renunțarea la lume și reîntoarcerea în domeniul exterior ei, locuit de o divinitate supremă caracterizată de înțelegere și bunăvoință fără meschine precupețeli. Drept dovadă, acel aducător de vești bune din partea ei numit Isus Hristos, ce-i doar unul dintr-o mai lungă serie de mesageri, subliniază gnosticii.

Aparent, același nesațiu de libertate e exprimat și de A. Mureșanu în versul său, „’Viață-n libertate, ori moarte!’ strigă toți”. Însă el înțelege eliberarea invers decât gnosticii, într-un fel ce, după aceștia, trădează tocmai aservirea față de pasiuni lumești de larg consum—afirmare de sine glorioasă, securitate națională, revanșă armată asupra opresorului. Ce nu fac decât să adâncească somnul cel de moarte denunțat inițial, ar obiecta, probabil, un Simon Magul, Bazilide, Marcion, Valentin și ceilalți cantori ai pașnicei răzvrătiri.

Cât de deșteaptă —sofisticată, erudită, profundă, rezonantă cu istoria culturii în ansamblul ei— e deșteptarea pașoptistă, ale cărei ecouri belicoase sunt actualmente redeșteptate prin surle și trâmbițe de producție occidentală? Căci, cu cât lovim mai sălbatic în „barbarii de tirani” vinovați, după Andrei Mureșanu, de adâncirea noastră în nefasta toropeală, cu atât riscăm să ne și prindem mai tenace în mrejele iluziei de eliberare. Să ne cufundăm și mai adânc în somn, așadar, și nicidecum să scăpăm de el. Despicând țeasta și tăind gâtul dușmanilor după logica violenței n-am face decât să ne deschidem somnambulic calea propriei pierzanii înăuntrul lor—în și pe locul lor. De parcă, luându-le locul, le-am lua fără voie și norocul, în cele din urmă pierind tot de un braț înarmat. O „eliberare” la mintea cocoșului n-are cum să ducă mai departe de cotețul lui mental; cine face pe cocoșul are toate șansele să sfârșească asemeni lui, adică înghițit cu fulgi cu tot de lumea pe care aspiră să o domine. Ca orice vulgar potentat, mai devreme sau mai târziu.

Astăzi, după înlăturarea jugului turcesc, a celui burghezo-moșieresc și a celui comunist, e clar că soarta nu ni s-a îmbunătățit în mod deosebit și că libertatea e cel puțin la fel de amenințată ca mai înainte. Poate că problema e interpretarea textului. Să fie de vină glasul² explicitat de imn și, ca atare, înțeles de români mai înainte de-a fi fost ascultat atent? Înțeles ca de la sine înțeles? Să se fi repezit aprigii pașoptiști să imite (iarăși) Occidentul fără a-i fi rumegat bine în prealabil mesajul de pretinsă emancipare? Hm… Și chiar imnul național al României să înece în sonorități solemn-bătăioase un behăit consensual mai degrabă ovin—cedarea la presiuni ideologice, luatul de bun a ceea ce curge pe toate canalele mediatice oficiale, pusul „botului” la un nutreț ideologic provenit direct de pe legendara pajiște cu flori otrăvite? 

Grăitor, imnul îl pomenește numai pe Traian, ca și cum Decebal și-ai săi nemuritori n-ar merita mențiunea de rău ce-au sfârșit— o jenă națională, o creangă uscată a arborelui genealogic autohton de retezat simplu, prin manipulări cosmetice. „Viață-n libertate, ori moarte!” clocotește autorul patriotard, dar complet incapabil să-și ia în primire moștenirea dacică altfel decât printr-o elidare frustă, de ochii veneratei lumi. „Să arătăm în lume” ce viteji suntem preamărind victoriile și pe învingători ca și cum morții n-ar fi decât niște inevitabile erori ale evoluției spiritului? Sună mai urât parcă și decât propaganda contemporană a darwinismului social! E limpede că lumea și judecățile ei sunt orizontul ultim de înțelegere al acestei generații îmbrobodite la cap hegelian (cu un monumental „turban” ideologic de modă occidentală, s-ar putea ironiza). Ea expansionează la scară globală o mentalitate esențialmente rurală, preocupată mai presus de orice de reputația sa în ochii mulțimii³. Și puțin sau deloc receptive la inexpugnabila diversitate, ce amenință din interior orice sinteză—la lucrarea subversivă a dierezei (dispersiei), de care ascultă cei indiferenți la gura lumii.

În imnul național, de care ne umflăm pieptul într-o cuminecătură cu duh, să conteze oare în primul rând intenția autorului, sau ceea ce, fără voia sa, transpare clandestin prin cuvintele lui, venind către noi de dincolo de el și de orizontul de înțelegere al epocii sale? De ce să ne oprim la sensul atribuit textului de Andrei Mureșanu, în loc să tragem cu urechea la un excedent semantic ce-l debordează mănos, sub forma unei viituri aducătoare de… viitor nouă, strâmtoraților, echipajului aflat la anaghie în vâltoarea devenirii pe nava numită Prezent? În noaptea Atlanticului, Columb a zărit luminile de pe Guanahani; în textul imnului național, niște luminofori paraziți semantici se zbat să reziste evicției— excluderea din consensul adoptat necritic de bobor și ulterior doar întărit repetitiv. Să aducă licuricii respectivi vestea ieșirii din tunel? Să sune ei, prin trâmbițe luminoase, de dărâmarea zidurilor unei temnițe a înțelegerii? Curat gnostic! ar exclama Caragiale.

Stabilitatea oricărei edificări —mentale, biologice, sociale, statale— depinde de a temeliei ce o desparte de, și totodată integrează în, contextul mai larg al lucrării. Ar fi, așadar, în interesul încasatorilor de pumni să stabilească o alianță cu forțele de destabilizare ce frămâtă profunzimea exterioară lumii; cu haosul ce circumscrie cosmosul, dacă preferați. Fiindcă puterile de vindecare ale creaturilor își trag seva din el, iar recăpătarea vocii, ca orice regenerare, începe cu solicitarea unei intervenții salutare din sferele mai înalte ale spațiului, guvernate de legi necunoscute printre muritori. Asta în virtutea principiului ermetic „precum în cer, așa și pe Pământ”, ce postulează o legătură mimetică mereu de refăcut între cele două domenii (un re-ligare numit, dealtfel, religie). Care —lucrul cel mai important— nu se limitează la versiunile sale instituționalizate, recunoscute de pretinși știutori ai binelui și adevărului ultim.

De ce rezonanțe gnostice, și nu ceva mai… ortodox? Fiindcă de gnostici ne leagă tocmai apelul la o instanță de judecată mai înaltă, situată dincolo de alternativa bine/rău împinsă cu forța pe gâtul nostru. Refuzăm categoric să ne definim în termenii impuși nouă de „știutorii” oficiali; să le facem jocul leninist („cine nu-i cu noi e împotriva noastră”). Cu elitele manipulatoare e clar că nu putem fi, ceea ce însă nu ne aruncă automat în tabăra opusă lor. Alegem intrarea pe ocolite într-un teritoriu unde lipsește însăși posibilitatea diferențierii nete între bine și rău—în domeniul simulacrului, al schimbărilor imperceptibile de definiție, unde alternativa „ești cu noi, sau contra noastră?” nu mai e aplicabilă decât abuziv. Scoțându-ne dârz persecutorii din zona lor de confort conceptual, îi obligăm la abuzuri care, așa cum arătam mai sus, promit să îi afunde în sinuoasele noastre anfractuozități lăuntrice, cu tot cu fulgii și aerele lor de cocoși.

E meritul gnosticilor, antemergătorii lui Faust, de a fi nuanțat sensul celor petrecute cu și în jurul lui Hristos într-o diversitate uluitoare, deconcertantă. La „pumnul” în gură răspundem în stilul lor, c-un „pumn” în cap năucitor— un labirint de teorii de încețoșat mintea judecătoare până la alienarea-i totală, un nod gordian de oprit furoarea eroică alexandrină din nechibzuitu-i avans. Arma omului de cultură e labirintul conceptual, în care Dedal, ctitorul primei structuri defensive gnoseologice de seamă, a închis eficace monstrul. Declarăm deschisă lucrarea de deconstrucție a falnicului „turban”, sau labirint, sau nod gordian ideologic, apusean.

Faust pactizează cu forțele dierezei—diabolice, după un verdict ce s-ar dori definitiv, fără recurs—pentru a trece puntea dincolo de posibilitățile umanului de rând, afară dintr-o normalitate inculcată oficial. Numele lui înseamnă „cel privilegiat” deoarece, cu eforturile făcute și în special cu riscul asumat prin ieșirea din comun, el își acordă deja statutul de ales mai înainte de a-l primi ca ofertă din partea lui Mefisto. De notat că eroul lui Marlowe și Goethe crede cu religiozitate în sine, fugind de normalizare mai tare ca de dracul. Să fi anticipat el vaccinarea forțată suferită de noi acum câțiva ani? Refuzând pactul cu normalitatea mediocră a semenilor săi, Faust urmează o străveche linie de exploratori ai limitelor umane într-o zonă obscură și bântuită, declarată tabu de puterile veacului fiindcă își acordă privilegiile după capricii idiosincratice, stricătoare de calcule și sfidătoare de ierarhia sanctificată. „Cine nu e cu noi e cu diavolul”, au pontificat mult înaintea lui Lenin arhitecții Inchiziției și ai regretabilului pact dintre biserică și puterea statală⁴.

Răzvrătiții cu pretenții nu pot ignora strălucitul precedent gnostic într-ale subversiunii; pe oceanul de virtualitate în care navigăm, largul guvernator prin valuri uriașe —așa-numitele rogue waves— e aliatul celor încrezători într-un început nou, aproape de la zero. Strict vorbind, resturile naufragiului împiedică acest zero să fie absolut, adică o noțiune matematică imaginară, infirmată de un real istoric recalcitrant la confiscarea-i numerică. Realul se cabrează dinaintea punerii sale în ecuație și, periodic, trimite nărăvașe lovituri de pedeapsă împotriva structurii de ordine clădite oficial. Proiectată și comandată de forurile politice, galera de pretinsă salvare colectivă e pusă la grea încercare de forțe exterioare vizând, între altele, și eliberarea sclavilor aplecați trudnic peste rame—iată o luminoasă revelație gnostică, lansată înspre noi din negura vremii. Naufragiul unei lumi conține mereu și germenii repunerii pe linia de plutire a celor pregătiți pentru răsturnare fie și numai prin tragerea în piept a unui aer mai liber (mai depărtat în spațiu-timp, mai neinfectat de ideologiile prezentului).

De (re)clădirea cu pricina e vorba și într-una din baladele noastre de căpătâi. Ne amintim că mânăstirea Argeșului nu se lasă edificată fără includerea unei jertfe umane în structura-limită a spațiului sacral. Chiar Ana, soția meșterului Manole, e cea coborâtă de vie în cripta zidăriei, la disputata interfață dintre puterile sintezei și ale dierezei. Situarea pe acest avanpost al umanului în inuman o recomandă ca mediator între cele două tărâmuri limitrofe: o eventuală rugă adresată transcendenței de către nedreptățiții de aici ar putea fi transmisă de Ana mai departe spre exterior, întru dobândirea unei zguduitoare intervenții de restabilit compromisa (co)rectitudine. Căci orice naș își are nașul, iar orice control lumesc supra-controlul, sunt de părere gnosticii. Important e ca puterea discreționară să fie deferită unei instanțe superioare, supra-mondene. Pronunțările celei dintâi nu au ultimul cuvânt decât dacă el li se acordă din deznădejde sau/și ignoranță (deficit de cunoaștere, de gnoză, de amplitudine a orizontului cultural); altfel, o singură voce acuzatoare ar fi deajuns pentru a ralia în juru-i profundul dezacord tacit și incalculabila nemulțumire mocnită din sânul maselor.

Putere fără limite nu există decât în imaginarul unor comunități umane aservite în primul rând ideologic, prin ideea de monopol absolut al prerogativelor divine, ce chipurile n-ar avea de dat socoteală niciunui for mai înalt. Monoteismul stoarce infinitul de diversitate și plurivocitate, abordându-l matematic, adică făcându-i economia, totalizându-l, omogenizându-l terminal: gata, până aci ți-a fost! Infinitul încolțit ca un șobolan de ordo rationis cu furca unei disjuncției logice din care terțul a fost exclus?! În tot cazul, printr-un asemenea „pumn” metafizic frust se încearcă reducerea la tăcere a cârtitorilor dialectici, veșnic puși pe întors vorba și, de aceea, desemnați de părinții bisericii ca ereziarhi. Acești împătimiți de cugetarea liberă deranjează cu speculațiile lor „buna” așezare a lumii, așa cum și forțele chtonice surpă zidul mânăstirii Argeșului mai înainte de sacrificarea Anei. Manole e Ctitorul în sens forte, onto-teo-logic: un demiurg uman cu divine veleități, ce-și surclasează semenii într-ale grozăviilor fondatoare; un artist ce-și ia fără discuție, prin autoîmputernicire, libertăți mai mult decât omenești⁵. El înscrie literalmente în piatră acea asimetrie fundamentală dintre dominați și dominatori, ce reprezintă semnătura puterii politice—nu ultimul motiv pentru care voievodul, comanditarul lucrării, fie din oroare, fie din invidie, fie de teamă, îi și refuză întoarcerea firească în sânul comunității, exilându-l „sus, pe coperiș”. Cum credeau gnosticii, orice naș își are nașul—iar dacă nu pe lume, atunci dincolo de ea.

Pentru a se edifica durabil, mânăstirea Argeșului—și, mai general, lumea românească—cere reducerea la tăcere a uneia sau mai multor voci. La începuturile sale, și biserica a suprimat un cor polifonic de bunăvestiri eterogene, greu de adus la unison în tulburătoarea lor diversitate. Mai aproape de zilele noastre, o versiune autohtonă de conviețuire pașnică, ce periclita pactul cu puterile nici pioase, nici pacifice, ale Apusului, și-a văzut gura astupată cu același zel normativ. De ce excluderea unui terț rezervat, suspicios la adresa adeziunii nelimitate, indecis poate dintr-o lăudabilă prudență și spirit autocritic? Ei bine, tocmai fiindcă e rezervat și, cu rezerva-i, stârnește îndoieli într-un mediu social pe care puterea l-ar dori cât mai monolitic și mai ușor de guvernat. Gândirea liberă se face vinovată de o ținere la distanță critică —„în carantină”, sub o observație mai atentă— a unor decizii politice fără justețe de la sine înțeleasă. De gnosticii rebeli la ordinea cosmică ne leagă însuși „pumnul” băgat în gura publicului de puterea politică aliată cu biserica. Cu alte cuvinte, excluderea terțului ca posibilitate logică valabilă („ori e adevărat, ori e fals, dar nu ambele”).

Ei, și? Ce mare lucru că, în imnul național al României, răzbat și vibrații mai îndepărtate, provenind dintr-un Orient ce și-a gestat cu răbdare stoică și nestrămutată credință în sine revanșa împotriva elenismului cuceritor^[6]? Lucrul e cât se poate de mare, deoarece restabilește legătura cu surse de inspirație marginalizate, dacă nu de-a dreptul excluse din discursul dominant. Felul de a fi al românilor, cu tot cu salvarea potrivită lor, e definit de fiecare epocă după limitatele ei puteri de cuprindere. Iar „gardul” ridicat de politica actuală în jurul fenomenului românesc—definirea-i prin excluderi și includeri superficiale, fără o cunoaștere vastă, aservite unor veroase interese de clică—nu trebuie lăsat să aibă ultimul cuvânt în materie. Pe sub el susură o vastă rețea de izvoare subpământene, într-un du-te-vino alert, așteptând să fie receptat de urechea însetată de libertate și dat mai departe. Căci, într-ale libertății, n-avem decât atâta câtă dăm, la rându-ne, mai departe în felul inspirației și curajului. A arma fundația unei noi epoci—a o întemeia în sens deplin, a o face să dureze —nu înseamnă a recurge la arme, ci a descinde în fisurile și crevasele saturate de șoapte înfundate ale profunzimii/exteriorului, spre a reda glas celor reduse la tăcere de deciziile oficiale. În nesfârșita stratificare a națiunii, orice idee fixă despre ea astupă gura altor versiuni posibile, ce așteaptă, cufundate în atemporal, să fie resuscitate. Înțelegându-le tăcerea, Nichita Stănescu avea să scrie: „Eu te-am născut pe tine, dragule. / Renaște-mă tu!”⁷

Într-adevăr, ne simțim îndatorați până peste cap; dar nu în primul rând față de bănci.

A consemnat pentru dumneavoastră prof. dr. univ. Alin Cristian.

Note:

1. Cărora Doru Stănculescu le-a simțit efectiv oftatul, vestindu-l în poemul „Fără petale” (1971). Semn că finul la fin trage, după… afinități. Ne interesează dacă nisipul fin poate, pe lângă oftat, intona și prohodul unei ordini lumești expirate—bineînțeles, cu finețe dialectică, de-abia audibil.

2. „Un glas ei [nenumărații voinici ai neamului] mai așteaptă și sar ca lupi în stâne, / Bătrâni, bărbați, juni, tineri, din munți și din câmpii”. Saltul de lup trădează o vulgară mentalitate de haită și înhăitare necritică, obedientă, căreia gnosticii îi rezistă printr-o luare de poziție dizidentă, auto-eclectică. După ei, ales e cel dăruit cu o cunoaștere (gnoză) superioară vulgului.

3. Hegelianul Anerkennung [recunoaștere socială] sună găunos sub atacul de gust gnostic lansat de Gh. Dinică spre sfârșitul filmului De ce trag clopotele, Mitică?: „Lasă-i să moară proști!” El e sentința grea la adresa obștii din partea celui chemat de depărtare afară din sat, înspre un orizont mai vast și o versiune de sine îmbogățită de străbaterea lumii. A unui proto-Faust nemulțumit cu bălăceala în firescul stătut, îmbâcsit, uzat moral prin repețiții identice, al realității locale.

4. În treacăt fie spus, Stalin s-a molipsit de ideile comuniste pe când urma cursurile seminarului teologic —semn că onto-teo-logia e o aceeași Mărie cu altă pălărie, și că distincția dintre bine și rău nu-i de natură să ne liniștească. Cum, dealtfel, nu l-a liniștit nici pe Nietzsche.

5. Ne amintim că Nicolae Ceaușescu se auto-intitula ctitor cu un firesc ce banaliza ideea de jertfă cerută de orice întemeiere de seamă. Trebuie să fie clar pentru toți românii că integrarea deplină în rândul lumii globalizate nu se va face fără sacrificii, actualmente reclamate imperios de ctitorii cvasi-ceaușiști ai ordoliberalismului.

6. Problemă admirabil analizată de Hans Jonas în clasicul său The gnostic religion (Beacon Press, 1959).

7. „Învățăturile cuiva către fiul său”.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!