Alin Cristian – Păcală și deconstrucția: 2. Singur împotriva tuturor

Între armonia socială a anticelor orașe-state grecești caracterizate de formula „toți pentru unul, unul pentru toți” și despoticul „toți împotriva unuia singur și unul singur împotriva tuturor” se rânduiește cam toată teoria politică de care dispunem. Afirmând că statul e el, Ludovic al XIV-lea face din semeni un rest al societății mai mult sau mai puțin dispensabil, de înlocuit oricând cu străini în cazul în care ideea le-ar displace. Și totuși, nu numai supușii pot fi înlocuiți, ci și regele, așa cum Revoluția franceză avea să arate. Ruptura în discutabila armonie socială a orașelor-state apare mult mai devreme, odată cu descoperirea că, printre străini, individul poate sfârși mai bine ca printre ai săi; existențial vorbind, ea e echivalentă cu descoperirea Lumii noi, unde posibilități mai promițătoare îi așteaptă pe cei ce-și asumă riscul lansării în căutarea lor. Individul e legat de obștea-i de baștină, într-adevăr, dar se poate și dezlega, urmându-și steaua departe, peste orizont. Dacă nimeni nu-i profet în satul lui, printre străini oricine are șanse să devină; cu lumina-i palidă, steaua fiecăruia își trage maieutic fătul afară din binecunoscutul reductiv în care ai lui l-au închis.

La Păcală intrigă în primul rând rezistența individuală la uniformizare în ciuda asimilării parțiale. El e om de lume parcă anume spre a putea sta în coasta acesteia ca un ghimpe de trezire dintr-un somn nesănătos de adânc. Ne amintim de țepele cu care Prâslea se înconjura la pândă în așteptarea zmeului. Cât de impropriu e ireductibilul creator de neplăceri numit Păcală? Să fie el un străin înfipt în coasta noastră, sau mai degrabă o excrescență a organismului social autohton, asemeni dureroaselor depuneri de calciu pe oase? Simptom al unui dezechilibru societal, Păcală se lasă înțeles ca vestitor simultan și al bolii, dar și al remediului. Anunțând pericolul despoticei hipertrofieri a eului, implicit el dă și șansa schimbării benefice, corectoare: bătaia de joc e cumva a unei inimi mai cuprinzătoare, ce pompează hohotitor o altă versiune de viață socială, concepută după alte reguli. Mai precis, după principiul că totul e trecător și că o regulă bună e una depășită, împinsă la vale pe apa sâmbetei întru găsirea alteia mai bine acordate la noile cerințe. Într-o lume gata să se coalizeze împotriva unuia singur, cel vizat de gloata ahtiată de normare are întotdeauna șansele lui în lupta cu ea.

Perfect adaptat la lume, sau mai bine zis perfect împăcat cu neadaptarea sa, cu cât Păcală se freacă mai apăsat de mediul social, cu atât își scoate mai autentic față. Lumea nu-i dă propriu-zis formă, ci numai lustru la o formă deja existentă, deși zăcând acoperită sub măști anevoie de erodat—stereo-chipuri, cu care deja-născuții își mânjesc noi-născuții de luare în primire. Cu un termen mai tehnic, marcaje culturale. Asemeni unei monezi dintr-un metal greu de identificat și evaluat, lui Păcală umbletul prin lume îi dă la iveală valoarea. Necurățeniile nașterii au nevoie de o viață întreagă și nenumărate contacte spre a se risipi, făcând loc în deschiderea înțelegerii unui substrat individual luminos ocultat de ele (unei seninătăți care înseninează, după Nietzsche). Nu numai că de-o piatră rostogolindu-se prin lume mușchiul nu se prinde, cum spun anglo-saxonii, dar, grație frecării ei de alte pietre mai mult sau mai puțin asemănătoare, nașterea i se prelungește într-o interminabilă renaștere, sau înlăturare a impurităților specific sociale dobândite la venirea pe lume și sufocând tenace originalitatea individuală. Căci marcajele culturale ne strâng fedeleș în idei și trăiri gata făcute, standardizate și menite la rândul lor să standardizeze mai departe.

De la lume adunate și iarăși la lume date sunt scutecele comune în care cultura de origine ne înfașă marcant—„pielea”, sau imaginea noastră socială—și de care Păcală nu se mai satură să se lepede. Sub aparența anti-eroului, el luptă eroic împotriva presiunilor de conformare¹. Epopee dătătoare de curaj și inspirație celor ce se simt azvârliți de naștere în cușca unor „lei” bipezi ce-i drept colțoși, dar și roși vorace de-o aprigă nesiguranță pe sub imaginea îngrijită maniacal. Dacă substanța nu le-ar fi mâncată asiduu de molii (a se citi, de gânduri autodepreciative), imaginea de sine nu i-ar obseda într-atât; e chinuit de percepția sa în ochii lumii cel aservit ei mental, nevoiaș de confirmare, aprobare și un respect pe care singur nu și-l poate oferi. Setea de putere nu-i deloc incompatibilă cu neputința extremă, ci reprezintă chiar urletul ei de deznădejde: „strivesc pe alții pentru că sunt, la rândul meu, strivit de propria-mi insignifianță”, nu poate să ni se confeseze cel sfâșiat atroce de lei lăuntrici. Bineînțeles că păcălelile și râsul unui hâtru rătăcitor ațâță bestiarul interior al nesătuilor de recunoaștere.

Păcală este un manipulator al aparențelor de dragul manipulării. El nu parvine social prin renghiurile jucate, nu se îmbogățește decât cu experiență și nu urmărește să obțină o recunoaștere largă din partea semenilor, deși profită de inerția lor mentală pentru a-i îmbrobodi. Puterea lui de a duce de nas e strâns legată de circumstanțe: ochiurile plasei de siguranță teoretică (presupuneri) în care lumea se leagănă cu nonșalanță lui pur și simplu îi fac cu… ochiul! Îl cheamă, adică, să le desfacă și să-și trimită semenii dincolo de ele, în golul redătător de reflexe pierdute. S-ar părea că Păcală percepe slăbiciuni structurale în anumite puncte ale spațiului social—noduri mai slabe sau mai strânse, dar nu un beton armat inatacabil. Între plin și gol, nodul opune o rezistență variabilă, pe care luptătorul cu imaginara importanță de sine a semenilor se simte chemat s-o reducă într-un artizanat al deschiderii. Intrată pe mâinile meșterului Păcală, aparența devine o plasă cu noduri și ochiuri manipulabile, iar mânuitorul ei un antic retiarius (gladiator specializat în lupta cu plasa și tridentul), ce-și amână la nesfârșit, magnanim ca însuși Dumnezeu, lovitura de grație.

Situată la nivelul percepției, priceperea lui Păcală într-ale dusului cu preșul, sau mai bine zis prin și printre nodurile preșului, îi conferă un ascendent momentan asupra oponenților săi. E vorba de-o diferență ce nu-și propune să se impună o dată pentru totdeauna, să se emancipeze de îndoieli și aleat conjunctural, să obțină un statut scutit definitiv de examene, să-și procure o carte blanche de deschis orice porți. Păcală nu declară, plin de el, „eu am o reputație de apărat!”² și nu aspiră să se dispenseze de cazuistică în favoarea unor generalizări inductive, de genul „a păcălit atât de mulți că succesul lui e deja o chestie de la sine înțeleasă, un atribut inalienabil”. Aflarea punctului slab al celor cu care el vine în contact ține de o examinare practică de la caz la caz, ce refuză să cedeze priza-i la real în schimbul recunoașterii sociale apriorice. Odată dovedită, tăria sa superioară se resoarbe firește în incertitudinea din care provine, lăsând în urmă doar o sporită încredere în șansă a farseurului și un prestigiu crescut al lui în memoria publică.

Ceea ce contează în primul rând e că, la Păcală, reputația nu devine o proteză de înlocuit actul efectiv de (re)afirmare, cu toate eforturile și riscurile pe care el le comportă. Linia punctată a parcursului său nu renunță la cochetăria cu golul pentru a se împlini; dimpotrivă, ea-și interzice împlinirea de parcă doar lipsa acesteia ar împuternici-o să dea de gol inflația valorică a măririlor de bâlci ieșite în calea-i (potlogari pe papainoage, păcălici erijați în păcălăi de-o mulțime credulă și imatură, savurându-și subconștient victimizarea precum țâncii fascinați de-un scamator pe care chiar îl roagă, „mai fă o dată, mai fă o dată!”³).

Păcală e ca un profesor ce gustă din plin examinarea studenților (cu diploma luată sau nu) și nu i-ar substitui pentru nimic în lume un raționament inductiv bazat pe trecut. În plus, cu fiece nouă examinare a lor el își dă iarăși examenul de competență. Ceea ce constituie privilegiul artei libere asupra meseriei practicate conform constrângerilor pieței: a vâna greșelile celor mai săraci cu duhul e un sport aristocratic, cu neputință de redus la rezultate. O versiune anti-economică de uman capătă viabilitate prin Păcală, care nu-și practică arta lucrativ; el pare a fi ocolit de morbul acumulării. Ascendentul lui asupra altora nu se vrea concludent, nu aspiră la recunoaștere bazată pe diferență de statut social, nu se esențializează și nu așteaptă acordarea din oficiu, sărind adică peste proba doveditoare.

Judecând după chefu-i de lucru, s-ar zice că satisfacțiile „profesionale” ale lui Păcală vin din practica asiduă a păcălelii, nu din apelul la banca de credit a unei reputații dobândite anterior. Departe de a ceda iluziei că-i om făcut, după fiece nouă ispravă glumețul își reia, cu apetit sporit, gratifianta producție de șotii, câtuși de puțin receptiv la glasul superbiei, care-și îmbată victimele cu aplauze și ovații. Ca un dribleur de mare finețe, Păcală trece neîntârziat la acțiune, de parcă nu i-ar veni să creadă că arta poate fi realmente stăpânită; și tocmai neîncrederea în cauză generează noi motive de… încredere. El reușește să surprindă fiindcă se lasă, la rându-i, surprins, neconvins de calcule și prognozele bazate pe calcul: șansa îi surâde doar pentru că nu-i deja plin de el, nu se crede câștigător aprioric și nu aspiră să o ateleze la jugul marital-profesional. Cu zeitățile nu ne e dat decât să flirtăm, sperând cu disperare. Pornit să rămână veșnic outsider—un venit de departe, un picat din cer—Păcală are vocația marginalității, ceea ce înseamnă a raportului cu lucruri aflate dincolo de orizontul înțelegerii comune.

Împătimit de farse, starostele farseurilor neaoși prinde ceva ce multora le scapă, și anume că orice succes așează o cărămidă la acel zid despărțitor al omului de el însuși, care-i imaginea sa publică. Păcală nu se lasă scindat de el; recunoașterea acordată lui de păcăliți e, dacă nu neapărat respinsă, atunci cel puțin primită cu indiferență. Ca și cum, pe undeva, autorul frigidei recepții ar simți că interesul pentru propria-i reputație l-ar transforma din păcălitor în păcălit, privându-l de libertate. Căci imaginea individului în ochii semenilor e totodată și mâna lor virtuală în viața lui—intrusa în „buzunarul” secret dintre sine și însuși. Ea operează fără atingere fizică, însă cu atât mai eficace cu cât e mai greu de detectat. Cel ce se simte afectat de fluctuațiile propriei reputații rămâne la nivelul celor ce i-o recunosc sau nu, cărându-i virtual în sine și lăsându-se lucrat de ei prin intermediul imaginii. După Aristotel, omul e ceea ce îndrăgește—în cazul de față, imaginea sa în ochii celorlalți. Dacă Păcală ar fi un piețar dependent de prestigiu-i pe piață, libertatea lui s-ar găsi și ea limitată de chiar grija asta obsedantă; tartorul îmbroboditorilor ar sfârși îmbrobodit, telecomandat, golit de sine și înlocuit (mișcat dinăuntru, ca o marionetă) de păpușaru-i colectiv.

Să convenim că truculența lui Păcală se exercită în regim discontinuu—discret, de la caz la caz—ferindu-se să se fosilizeze în statut larg recunoscut și să se lase prinsă în îngustul labirint al imaginii de sine în ochii celorlalți. Om din popor, hâtrul pare conștient de pericolul dispariției fără rest în popor (fuziunea totală cu el după modelul anticelor orașe-state grecești). Pe moment, un contract cu obștea ar fi de luat în considerare, dar tentativa de permanentizare a lui l-ar priva pe semnatar de libertate, obligându-l la o conformare din ce în ce mai oneroasă. Pentru că de ce normele sunt mai respectate, de-aia proliferează mai luxuriant. O funcționare a socialului lipsită de conflicte majore confirmă așteptările guvernării, invitând-o astfel la creșterea presiunilor întru obținerea de rezultate și mai îmbucurătoare, care înscriu lumea pe infernala pantă a controlului și supravegherii totalitare. De ce opinia publică face jocul guvernării mai prompt și supus, de-aia i se cere mai multă promptitudine și supunere, conform principiului că o bună funcționare poate fi încă ameliorată (că drumul bun nu se înfundă, ci duce mereu mai departe). Acceptând definitiv o versiune temporară de contract social, Păcală s-ar trezi luat ostatic de obște cu încuviințarea lui și nevoit apoi să behăie liric un, „mândră corabia, meșter cârmaciul!” piraților ce-i strâng crescendo legăturile. El ar sfârși atunci asemeni nouă, asimilat complet de pântecul policefalei hidre sociale și desfigurat, șters, banalizat, înrolat în funcționarea ei avidă de o și mai necontestată funcționare. Efectul subversiv-emetic al păcălelilor, care-i chiar șansa de salvare a celor înghițiți de lighioană, s-ar pierde, cu tot cu numele provocatorului său.

Un Păcală disciplinat la sânge, care nu mișcă-n front și, prin asta, nu mișcă nici lumea din jurul său, e un spectru comparabil cu Hyperion din „Luceafărul”. Să ne amintim însă că strigoiul e respins de Cătălina în favoarea lui Cătălin cel „îndrăzneț cu ochii” și „viclean copil de casă”, pe deasupra înzestrat de Eminescu și c-o baterie de păcăleli erotice. Grație lor, existența românească întruchipată de fată e scoasă de sub malefica influență a spectrului și condusă spre o stare de voie bună și sănătate (în text, „Vom fi voioși și teferi”). Ce vrea pajul de la „victima” sa? „… Aș vrea să nu mai stai / Pe gânduri totdeauna / Să râzi mai bine și să-mi dai / O gură, numai una”. Râsul, voia bună și contactul fizic cu realul sunt valori promovate consecvent de Păcală—poate motivul pentru care eroina „Luceafărului” și recunoaște în Cătălin un fel de-a fi cunoscut ei de mică. Prin intermediul poveștilor?

Păcală face ce vrea cu semenii fiindcă nu vrea foarte mult—doar să se amuze și, eventual, să-i ajute și pe ei prin asta să se lepede de impresia că ar avea reală greutate și că ar fi stăpâni pe situație. Nu le ia banii și locul decât anecdotic, nu instituie un sistem de jumulire metodică a lor, nu îi mulge de atenție dincolo de ce îi acordă ei după păcălelile înghițite. Păcală își vede cuminte (cu minte?) de treaba lui, care-i păcăleala. În nici o poveste el nu apare pus pe aservirea altora cu bătaie lungă. E adevărat că îi trimite în anafoarele/golurile formate efemer ici-colo de fluxul real și admirabil dibuite de flerul lui; iar ei cad în gol, dar nu într-atât încât să nu se mai ridice. Păcală nu e diabolic; deși pare să fi ucenicit pe lângă Cel viclean, relația lor nu se materializează într-un pact faustian, ci rămâne superficială—un discipolat hotărât să-și refuze absolvirea și promovarea drăciilor la rangul de profesie/mitologie personală. Neseriozitatea îl salvează de intrarea pe rolul de om realizat, folositor societății și, ca urmare, cerut pe piață. Să fie ea o echilibristică de înaltă ținută spirituală—vocația neîmplinirii într-o lume obsedată de împlinire? Și o receptivitate mereu vie la punctul de inflexiune unde orice proces își începe reversiunea? Fiindcă fiecărei împliniri îi urmează în mod necesar declinul, golirea, iar Păcală vădește o afinitate aparte pentru acel leagăn transcendent unde situațiile se răstoarnă de la sine—sfântul graal al magicienilor și altor soiuri de manipulatori ai percepției⁴.

Ca ecou la mai vechea teză aristoteliană că omul asocial e ori bestie, ori zeu, Hegel caută și el să ne convingă de universalitatea nevoii de recunoaștere socială. Pronunțarea-i sentențioasă, cu greutate de lespede funerară, trădează un spirit ce s-a dorit divin de penetrant și cuprinzător—un părinte sufocant de paternalist al omenirii. „Cu-cu! Cu-cu! Precu-cum zici sfinția ta, părințele: cu-cunoaștere și re-cu-cunoaștere cât cu-cuprinde”, răsună din nucul eternității, pe un ton plin de inflexiuni ireverențioase, un glas neaoș. Un deus loci, un duh deloc sfânt în sens canonic, însă la nivel local cel puțin la fel de nemuritor ca dublul său pomenit cu venerație în scripturi. „Sfântul” Păcală e un cu-cuvios pe care românii îl recunosc imediat, deși nu se recunosc în el decât cu jenă și teamă, rușinați c-au juisat nerușinat la auzul sfruntatelor lui impertinențe. El e bucuria noastră vinovată că lumea nu urmează planurile arhitecților ei politici și că un hohot olimpian ca răspuns la eșecul ultimei lor tentative de ordonare are șanse s-o reașeze mai bine. Ca un cutremur care, în ciuda pagubelor provocate, pune lucrurile la locul lor într-un sens mai profund, subteran. Râzând de așezarea actuală a lumii ca de o nouă păcăleală a păcălicilor din guvernare, le dejucăm efectiv planurile, antrenând în corpul social global contracțiile de renaștere a altei ordini—se înțelege, cu tot cu durerile ce-o însoțesc. Domeniul social e un câmp de bătaie al râsetelor: unele la comandă, orchestrate politic, iar altele spontane și anapoda, dar c-un redutabil potențial de amplificare prin rezonanță socială. Solistul Păcală dă tonul specific românesc celor dintr-a doua categorie.

Fiecare epocă își are „brazda” ei pe care urmărește să dea lumea. În ciuda acestor presiuni deformator-reformatoare—formativul nu există decât ca deformare și reformare, întrucât tabula rasa, sau zero absolut, nu apare decât în imaginarul unor ctitori turmentați caragialește de ambiții dumnezeiești, adică de edificarea ex nihilo—, în adâcul nostru ceva pufnește într-un râs deplasat, ieșit de pe făgaș cu nepăsare divină. Chiar să aibă omul mioritic ceva de supraom nietzschean? Și tocmai Păcală să fie exponentul acestei afirmări suverane? Asemănarea dintre el și Zarathustra se oprește la râs—și chiar și aici păstrând prudent proporțiile. Cu lipsa-i de proiect, în loc să anunțe supraomul, Păcală pare mai degrabă să afirme indestructibilitatea… subomului; asta admițând că între cele două subspecii de uman distincția ar fi deajuns de netă și transformabilă în sacrosanctă diferență de castă. Dar chiar este?

Păcală nu are alt țel în viață afară de amuzamentul pe seama semenilor. Și orice încercare de autodepășire—acel „se hotărâse și Păcală să se facă om așezat” din poveste—e sortită dinainte eșecului. Un Păcală pus la punct ar dispărea în peisajul social din jur, confundându-se cu miile de fețe de pe care cheful de șotii a fost șters mai mult sau mai puțin brutal și definitiv. De câte ori ni se ricanează, „râzi tu, râzi, dar nu-i râsul tău!” instanța puitoare de ordine în viața noastră (cine la ce registru de expresie personală se cuvine să se mărginească) omite să identifice râsul clandestin ce ne încearcă. A i-l atribui lui Păcală ar însemna că el e însăși copilăria românimii dusă numai la derută, de păcăleală, incert, într-un fel ce lasă loc de-o întoarcere inoportună, și ca atare potențial turbulentă; că maturizarea omului e cu dus-întors și că intrarea lui în temnița îngrădelilor sociale are și ieșire; că învățul de conformare își are și dezvățul.

Ne întrebăm dacă acea evanghelie a lui Zarathustra, care-i autodepășirea creatoare, poate fi concepută în sens unic, adică fără regresiunea la un stadiu anterior numai incert depășit—dacă supraomul se poate desprinde definitiv, curat, fără recidive, de subom.

A consemnat pentru dumneavoastră prof. dr. univ. Alin Cristian.

Note:

1. În filmul lui Geo Saizescu, ideea e ingenios ilustrată printr-o barză, ce aproape că-l veghează pe erou din înalt, intervenind repetat în evoluția lui pământească. Reiterarea contactului cu originea în viața lui Păcală dă înalte valențe filosofice unei înșiruiri de pățanii cu haz destinate unui public foarte tânăr și neexigent. De remarcat asemănarea dintre copaia de lemn din care hâtrul descinde pe lume și arca de salvare ce ne așteaptă în larg, infinit de răbdătoare, conform viziunii gnostice asupra vieții. În 1970, la Festivalul de muzică de la San Remo, avusese loc premiera cântecului „Arca lui Noe” în interpretarea lui Sergio Endrigo, iar încheierea războiului din Vietnam întărise și ea senzația de salvare temporară a omenirii de la dezastru. El pândește însă peren lumea aflată pe mâinile unor malefici demiurgi. În orice caz, nu adevărurile rostite rămân valabile oriunde și oricând, cum crede Liiceanu, ci niște viziuni arhetipale ce, dimpotrivă, se pretează la interpretări și formulări contradictorii.

2. Ca Gabriel Liiceanu atacat magistral de Dumitru Țepeneag într-o dispută publică de neuitat.

3. Pentru mecanismul neurologic al scamatoriilor, cf. Stephen L. Macknik și Susana Martinez-Conde, Sleights of Mind. What the Neuroscience of Magic Reveals about Everyday Deceptions, Henry Holt & Co., New York, 2010.

4. Nu putem intra aici într-o analiză amănunțită a șmecheriei arhetipale întruchipate de Păcală, dar se cuvine să subliniem că ea este un orizont de înțelegere și sensibilitate al universalității. Dintre jongleurii divini cu aparențele fac parte Enki, Isis, Thoth, Shiva, Odin, Dionis, Hermes și coiotul amerindian. C. G. Jung vede în raportarea predilectă la acest arhetip un stadiu insuficient depășit al copilăriei, la care ghidușul regresează din lipsă de alte strategii mai „evoluate”. Nu împărtășim credința jungiană într-o evoluție a strategiilor de abordare a realului și nici naivitatea-i pozitivistă că eforturile de cunoaștere ale maturității ne apropie de real mai mult decât intuițiile penetrante ale copilăriei.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!